Chiar nu pot! Nu sunt construit pentru a inota!
Orice as face nu pot sa devin una cu apa (dar drept e ca nici nu am facut tot ce e omeneste posibil). Oasele mele doar brazdeaza apa, nu ii si absorb energia... prin urmare doar pluta functioneaza, propulsia avand probabil defect de fabricatie.
Ma gandeam ca sunt prea cerebral ca sa inot... dar nu are sens, din moment ce totul tine de tehnica, tehnica pe care o invatam si o imbunatatim. Deci nu e o justificare!
Dar asta e, cum nu mai simt pamantul sub picioare sunt convins ca nu mai detin controlul, ca ma las la voia intamplarii, in voia unui element care nu e in deplina armonie cu vointa mea.
Din aceleasi motive cred ca nici la capitolul manga nu excelez si mai mult ca sigur ca nici drogurile nu mi-ar fi compatibile.
Pana la urma cred ca preconceptiile 'or fi de vina... teama de necunoscut... lipsa de incredere...
Dar, desi nu ne-am nascut cu aripi, solzi sau branhii, ne putem adapta astfel incat sa incercam sa ne depasim limitele.
O limita a fost candva si cerul, pe care am reusit sa-l impanzim cu oameni care merg dintr-un colt al Pamantului in altul, care iau micul dejun la Budapesta si cina la New York.
Asta daca nu cumva pe parcurs se hotarasc sa sara cu parasuta si sa ia totusi pranzul la Paris.
Sunt cateva limite depasite din dorinta de evolutie, altele din pura nevoia de adrenalina. Si atunci pe primele sa le sustinem si pe celelalte sa le interzicem din lipsa de scop/finalitate/utilitate? Pai asta ar fi o directie mult prea cerebrala, si ne-am pierde hazul de atata seriozitate.
Tocmai ca antidot la seriozitate si control mi-ar surade ideea unui bunjee-jumping... asa, ca un crash course in letting go... si poate atunci as privi altfel si inotul.
Omul nu e fiinta telepatica... nasol lucru, nu-i asa?
Ca daca ar fi asa, de fiecare data cand ne-am gandi la cineva, ar suna telefonul ca in centrala.
Asadar si prin urmare, o replica de genul 'vai cat m-am gandit la tine in ultima saptamana' chiar nu are niciun efect... Si partea asta e valabila pentru mine, pentru tine, pentru el, pentru ea... toti suntem in aceeasi oala, nimeni nu e mai presus de conditia umana.
Ok, m-am gandit, si? O sa ma crezi pe cuvant? Eu nu as face-o, asa ca tu de ce ai avea mai multa incredere? Pentru ca inca mai ai speranta? Pentru ca nu pot fi chiar asa de lipsit de sentimente?
In concluzie, am invatat lectia:
Suna telefonul = fapta
"Vai cat m-am gandit la tine!" = gargara.
Te-ai simtit vreodata prizonier intr-o conversatie fara sfarsit?
Cand, in loc sa asculti, intri pe pilot automat si nu faci decat sa aprobi, si sa dai din cap... in timp ce te gandesti ce nu ai pus pe lista de cumparaturi, a cui zi de nastere se apropie, ce ai uitat sa scrii in ultimul raport, daca mai ruleaza acel film la multiplex...
Desi toate par trivialitati, pentru cel care le gandeste, fac parte dintr-o imagine de ansamblu si sunt prioritati ce nu se pot estompa, ci doar, cel mult masca.
Da, e o imagine de ansamblu pe care, in cele 9 minute nesfarsite de conversatie, nu reusim sa o vedem, si prin urmare nu reusim sa o intelegem.
Si ce daca? Nimeni nu ne cere asta. Sau emite cineva astfel de pretentii?
E mult mai usor sa spui nu decat da. Mai putine complicatii, mai putine batai de cap, mai putina responsabilitate.
In fond, de ce sa zici da, cand in jur auzi coruri de nu? Un da ar iesi din tipar, ar strica armonia... vai, ar putea chiar duce la revolta, anarhie, miscari sociale...
Cand colo, un nu sanatos pune capat oricarui echivoc, oricarui dubiu si un punct serios oricarei conversatii care si asa ti-a invadat invadat timpul pretios.
Ati inteles ceva? Ca sincer, am deschis pagina si randurile de mai sus au iesit asa, din subconstient, fara nicio premeditare.
Adevarul e ca prea multe refuzuri n-am primit la viata mea, iar sechele pe tema asta e putin probabil sa am, dar poate, privind in jur, am ajuns sa apreciez da-urile auzite.
Acuma nu zic ca mi-am si insusit in totalitate ideea expusa, dar parca de multe ori ma gandesc inainte: "Ce-ar fi daca as zice da? Mi-ar complica existenta? Hai totusi sa vedem ce iese!"
De complicat, acuma serios... slabe sanse. De imbunatatit, posibil. Dar daca acum nu spui da, e posibil ca a doua oara sa nu mai auzi intrebarea.
Vai, cat e de posesiv omul. As fi zis romanul, dar fenomenul e prezent peste tot unde exista prezenta umana.
Mergi la tara, nu vezi decat pari si imprejmuieli la fiecare lot, gradina, pajiste sau padure.
Mergi in varful muntelui, si daca e catun, apai toata suprafata de pasune e patrate si patratele pana in varful varfului, ca nu cumva sa pasca vaca vecinului de pe dealul urmator pe peticul proprietate privata.
Mergi in Oradea pe str. Henrik Ibsen, unde la AN-uri s-a retrocedat jumatate din curte... si ce sa vezi? Peste noapte stalpisori si sarma inconjoara fosta curte, acum devenita o adancitura in pamant... ca doar e proprietate privata... si, nu poti sa treci asa, oricum, peste hartoapele omului. Trebuie sa inconjori!!!
In fine, asa e omul: posesiv cu ce are. Nu zic eu sa fie trecere libera ca-n palma, nici nu sustin abolirea gardurilor... dar uneori e risipa de material. Uneori pur si simplu nu e rationala ingradirea asta excesiva.
Ceea ce am facut mai devreme e evident o dramatizare a unei chestii pe care o puteam lasa sa treaca neobservata. Si daca taceam filosof ramaneam, dar asa e omul... de prea bine ce ii este, cauta nod in papura.
Cred, totusi, ca am eu o miiiica, micuta, infima problema. Ok, recunosc, mi-e cam greu sa cer ajutorul, insa, mi se pare ciudat sa ma bazez pe altii pentru chestii pe care sunt in stare sa le fac si singur. Doar ca lucrurile se cam aduna si, de multe ori, ziua nu are suficiente ore pentru a-mi duce planul la bun sfarsit.
Eu o vad ca un semn de slabiciune, si nici nu simt nevoia sa imi schimb punctul de vedere, desi e posibil sa gresesc. Si poate e doar unul din efectele secundare ale emanciparii mele, dar pe principiul "ce nu poti sa faci azi, lasa pe maine", planul poate fi, la fel de bine, dus la bun sfarsit cand o fi din nou soarele calauza pe cer.
Ma incapatanez eu sau nu, dar daca nu am cerut ajutorul, nici nu il primesc cu prea multa recunostinta.
Nu sunt absurd sa nu cer ajutorul in probleme pe care nu le cunosc, care ma depasesc sau care implica o munca de echipa. Dar nici de dragul de a socializa nu voi cere implicarea altora... desi ar fi o motivatie destul de pertinenta in capul meu :-D
Concluzia:
I'm so screwed up, a shrink could easily write a dozen theses on me and still have plenty to write about... but, then again, aren't we all?
Vai ce subiect mi-am gasit... acum mi-am recitit 'capodopera' si e de o ciudatenie rara... so what? This is me, and I am damn proud of it...
Vreau sa scriu si nu-mi vine. Da' vreau sa scriu rau de tot si nu-mi vine. Ma tot screm aici de olea' de vreme sa scot ceva... si nimic. Vai si-amar ce am ajuns, sa ma plang de lipsa de idei.
Stiti ce voiam sa scriu? (si implicit ajung sa scriu despre asta...) Ca a trecut taica-meu pe la mine azi si, printre altele, mi-a spalat vasele... Da' ce au piticii lui cu vasele mele?
Deci, serios si pe cuvant ca nu am cuvinte care sa ilustreze ce aberatii imi trec prin cap. Piticii lui, ca ai lui, dar ai mei... vai, dau petrecere in momentul de fata!
In fine, am ajuns sa il inteleg pe Stefan, care acum 3 ani, pe vremea cand eram prin Orasul Viselor, si-a eliberat piticii pe aceeasi tema si nu l-am inteles. Darrrr, se-ntoarce roata, si uite ca ajung sa patrund in tainele neintelesului.
Ideea e ca, aveam un 'master-plan' in minte, cum ca vasele alea nu ma incomodau, si la un moment dat evident as fi ajuns sa le spal... deci nu sunt incapabil/neajutorat, ci pur si simplu nu era pe lista. Plus ca mai era loc suficient si pentru altele... :-)))
In concluzie, sa-si vada fiecare de vasele lui. Ca nici eu nu ma duc sa spal altora vasele, si prin urmare ma simt foarte impacat cu ale mele. Fie ele curate sau murdare... sunt asa cum le vreau EU!
Ma gandeam azi la un moment dat ca, daca as avea 22.000 euro, nu as merge in piata sa imi iau un Mustang second-hand:
Pe langa faptul ca in piata se vand masinile ca si caii bolnavi pe vreme de seceta, mai vine unul sa isi vanda Mustang-ul. Pacatul meu a fost ca eram parcat aproape, si tot la 2 minute auzeam cate un "Moooaaaaammmaaaaa, ce tarrreeeeeeee fratteeeee", "ba vere, asta e de tine, ma!", "ce masina bengoasa si-a tras nebunu asta"... iar din partea unui copil, un simpatic "tati, tati, uite un Ferrari albastru!"
In fine, a fost intr-un fel destul de amuzant. Cam toata lumea isi traia poate pentru o secunda fantezia de a evada in lumea mare intr-un Mustang nervos si infomentat de viteza, cu muzica data la maxim si fara grija zilei de maine. Bineinteles ca pe nimeni nu interesa masina in mod serios, dar se adunase lumea in jur ca la circ... daca omul ar fi vandut bilete privitorilor, sigur aduna bani de avans pentru urmatorul magnet de gagici/gagii/copii/batrani.
Dar pana la urma, ce e cu atatea prejudecati din partea mea? Ca imediat ma aflu acuzat de invidie... da, vezi sa nu... la cat ii de ieftina benzina, un Mustang mi-ar mai lipsi din fata casei!
Poate cand m-o-nfia Patriciu!
Azi mi-am dat seama ce usor e sa zici "Nu pot sa te inteleg..."
Asa, si? Adica ti-ai dat silinta sa ma intelegi?
Vrei sa cred ca ti-ai alocat 5 min si 24 sec din viata pentru a ma intelege?
In sensul ca ai vrut cu adevarat si chiar nu ti-a iesit?
Ei bine, poate nu esti tu cel care trebuie sa ma inteleaga!
Sau pur si simplu nu e cazul sa ma intelegi!
In plus, cred ca ne putem continua linistiti existenta fara a ma intelege tu pe mine!
Si tocmai de aceea, nici nu te mai chinui!
Hai, ce sa-ti spun de-aia nu mai pot ca nu ma intelegi tu pe mine!
Promit ca daca totusi insisti, iti voi face o schema... pe bune!
Danseaza baba?!?
wtf? sau mai pe romaneste... ce plm?
Acuma lasand exprimarea messangerica la o parte, melodia e de toata jena.
Mi se intampla cam de vreo 3 ori pe zi sa o aud pe InfoPro (singurul post pe care il ascult, din motive totaaal obiective) si de fiecare data mi se inchide creierul, pur si simplu.
Voia sa fie simpatica, haioasa, cu lipici? da... toata ii Superglue cat ii, ce sa zic.
Oricum si orice-as face, nu pot sa o ignor la cata penibilitate inspira.
Ce sa zic eu, probabil nu i-o fi zambit Muza.
Cautam eu ceva prin calculator, chiar nu mai stiu acum ce anume, ceva poze ma gandesc, dar... avand in vedere ca a trecut mai bine de un an de cand am facut isprava de mai jos, cred ca nu se supara nimeni ca le fac publice.
A fost primul meu pas in publicitate, pe un brief fictiv. Evident ca, fiind prima data, nu am indeplinit 100% cerintele, poate nici 55%, dar ma uit si acum si zic ca m-am descurcat onorabil.
Da, trebuia sa imi cercetez inainte competitorii si da, trebuia sa abordez mai multe variante cromatice, si realizarea nu a fost cea mai stralucita, si elementul de diferentiere nu e tocmai cel mai bine ales, si ar fi atatea de observat...
Dar, asta e deja istorie... eu, ma uit la ele si imi amintesc de entuziasmul pe care l-am simtit atunci, specific oricarui inceput ce merita explorat, cu multa nesiguranta si dorinta de a invata, de a cunoaste, de a afla... De a ma cunoaste, de a ma descoperi, de a-mi gasi un rost in viata.
Incercarea a fost buna, pacat ca nu a fost sa fie, dar poate atat a fost dat sa fie. Cine stie peste cativa ani ce voi mai gasi prin calculatorul asta...
***
***
Mi-a pus Toamna poprire pe ganduri... si nu am ce-i face. Sunt la cheremul ei, dar stiu ca e trecator...
De aici si atatea puncte de suspensie. Dar sincer, decat semne de intrebare, mai bine asa. Iar daca stau bine sa ma gandesc, nici de semne de exclamare nu am inca pofta, de-aia nu ma nici plang prea tare. De fapt nici prea incet. Ci am scris-o aici, pur si simplu.
Da, sunt extreeeeeeeem de inspirat in aceasta perioada, sunt un adevarat Michelangelo al cuvintelor, un Mozart al exprimarii, fara modestie... un Lucian Blaga in devenire.
Am vazut, totusi, vremuri mai bune, si sunt convins ca vor veni si altele, dar pana nu trece criza financiara, simt ca 'intomnesc' inainte de vreme.
Nu sunt utilizator Vodafone si nici nu vreau sa fiu.
Nu conduc un Volkswagen Golf, dar nici nu as vrea.
Am si eu masina rosie, dar nu asta conteaza.
Conteaza insa, ca reclama de mai sus ma unge la suflet... pentru ca Oradea da tare bine la TV, de parca ar fi fost facuta pentru asta. Sau numai mie mi se pare?
Wow, 2 saptamani de liniste, si totusi ideea concursului a mentinut interesul cititorului.
Desi din cele 70.000 de ganduri ce-mi trec zilnic prin cap, o groaza puteau fi transpuse pe-aici, pur si simplu nu am avut chef, pofta, dispozitie, rabdare, inspiratie. Cu toate ca timp a fost berechet.
Anyway, pe modelul adoptat in trecut, iata un mic rezumat din ce-mi mai amintesc:
1. E pur si simplu dezamagitor sa auzi o femeie injurand ca un birjar.
2. Halal moment de lucrat in banca... dar traim momente pe care istoria le va inregistra.
3. Placerea de a conduce... priceless.
4. O batrana se sinucide = tragedie?!?
5. Together we can do more. Imi place ideea.
6. Asasinul din Bangkok = o alta dezamagire dintr-un lung sir
7. De ce n-am mers la Noaptea Devoratorilor... 'pensia' e de vina.
Si ar mai fi si altele, dar ma lasa memoria. Inca nu stiu despre ce voi mai scrie, dar in principiu, despre cele de mai sus as fi putut scrie. Dar nu mi-au zambit Muzele la momentul potrivit, si dusu-s-au.
Ok, sa termin odata cu concursul asta, pentru ca desi initiativa a fost buna si propunerile numeroasa si variate, prea mult l-am taraganat.
Adevarul adevarat e ca nu am reusit sa formez inca o legatura suficient de buna cu el, din motive multe si marunte (cel mai important, ca are deja 1 an, si e cam salbatic iar eu nu am rabdare sa ii schimb naravul). Nu m-am hotarat nici daca va ramane definitiv... desi deocamdata e inca aici iar sansele sunt 50-50.
Dintre toate propunerile, clar Cainele Anonim nu a reactionat la niciuna, asa ca nu am ce sa ma iau dupa el.
Dar cum nu e dupa Salbaticia Sa, fac un mic clasament, cu derivatele agreate din propunerile primite:
1. Shtresy - Stresu' lui Marcel
2. Cheyenne - de la Fallen cu Sioux al lui
3. Zuuzuu - Zuuuu a lui Zu
In concluzie, nu este nicio concluzie, dar de dragul sfarsitului raman la Shtresy.
So, there you go...
Pe scurt: m-am gandit si m-am razgandit si in final m-am facut cu un catel! Iar acum, sunt in pana de idei, si ca sa ies din impas am zis asa:
Decat sa ma fac cu un caine pe care sa il cheme Paul, Mujdei sau Piscotel, mai bine sa apelez la ajutorul, nu total dezinteresat, al opiniei publice.
Si pentru ca stoarcerea de creier sa nu fie in zadar, castigatorul va primi o pizza (sa zicem, quattro stagioni amestecata cu porumb) si recunostinta vesnica a unui suflet nevinovat.
Asadar astept propuneri care sa imi placa mie, dar mai ales lui NoNy (a.k.a. NoName, pe moment)... deci lucrurile sunt cat se poate de subiective, ambigue si neclare, dar asta e... e concursul meu. Cand o fi al vostru sa ii faceti voi regulile.
So, let the games begin!
Pentru fiecare, persoana de langa el e cea mai cea, din aproape toate punctele de vedere. Si asta indiferent de realitate pentru ca, la un moment dat, ochii vad doar ce vrea inima. Iar daca gandurile sunt 'photoshop-alite' cu sentimente... poa' sa zica lumea ce o vrea, ca eu o tin tot pe a mea (asta asa, ca sa rimeze, sa fie mai cu impact).
Insa, in momentul in care femeile din jur ajung sa spuna: "vai, cat e de frumoasa", si sa o spuna cu adevarat, atunci cu siguranta ochii si inima au ajuns la un compromis destul de aproape de realitate.
Ideea e ca femeile au un simt critic foaaarte bine dezvoltat cand e vorba de o alta femeie, iar unii ar spune ca e chiar o rautate innascuta. Dar eu, unul, nu as merge chiar pana acolo, insa l-as numi un spirit de observatie mai mult decat alert.
In fine, imi place sa vad situatii in care o reprezentanta a sexului frumos, nu neaparat capituleaza, ci e suficient de sigura pe ea incat sa recunoasca realitatea si sa admire calitati care intr-o oarecare masura o depasesc.
Vand Dacia Solenza, Scala
an fabricatie: 10/2003
culoare: gri metalizat
km parcursi: 20.850
urmatorul ITP: 11/2009
Un refugiu. O oaza scaldata de siguranta. Un loc fara constrangeri sociale, prejudecati si miscari premeditate.
Doar omul si natura. In armonie si intelegere.
Pana vine un cretin ce canta Pusca si curaua lata...
Si se duce naibii comuniunea omului cu natura, ca doar codrul nu s-a nascut ceteras ca sa poata tine ritmul.
Vai, Adi, dar esti de-a dreptul un clarvazator. Oracolule! Prevestitorule! Anticipatorule! Inaintestiutorule! Cum ai putut sa prevezi ploaia din 15 septembrie?
Ce bine ca nu am pus acel pariu de care vorbeai, cu tine, ca altfel ne cam usurai buzunarele....
***
Da, intr-adevar, lacrimile copiilor au inecat din nou pacatele lumii. Si putini au fost cei care azi au cantat veseli in ploaie precum Gene Kelly. Oare ce i-a inhibat? Frigul? Emotia? Vantul?
Sau poate lumea canta pe dinauntru si nu era momentul sa paseasca in lumina reflectorului, ca sa nu alunge norii... Asa sa fie oare?
Am asa, o stare de multumire cand vad ceva la televizor si fundalul nu mi-e strain.
Fie ca e un CSI:NY si arata o privire de sus a orasului.
Sau o prezentare Alfa Romeo prin centrul istoric al Romei.
Ori un promo al lui Dezbracatu' in Piata Universitatii.
Chiar si un videoclip ce se crede original, filmat pe Canal Grande.
Sunt momente infime care amintesc de momente mari.
Ok, asta scoate in evidenta si cat de concentrat sunt la ce se povesteste la TV, incat am vreme sa studiez ce se intampla prin spate. Sau poate tocmai faptul ca imi sunt familiare nu le lasa sa treaca neobservate.
Fie cum o fi, e un sentiment placut, pe care banuiesc ca nu doar eu il am.
// Parfumul de tei in luna mai // Aroma strugurilor copti la inceput de septembrie // Mireasma florilor de mar la mijlocul lui aprilie // Mirosul de fan cosit in plina vara //
Probabil ca nu te va ajuta niciodata sa stii ca exista o legatura demonstrata teoretic intre inflatie si somaj.
Probabil ca nici explicatia modului in care fenomenul inflationist este amplificat de o crestere a salariilor nu te va ajuta sa dormi mai bine.
Si nici macar modul de realizare a politicii monetare/ fiscale sau ce implica o politica relaxata sau una restrictiva nu-ti va face viata mai usoare.
Iar de evolutia gandirii economice in timp pana s-a ajuns la capitalismul din ziua de azi, chiar nu mai zic, ca se invarte Pamantul si fara ea.
Da, poti fi un profesionist si fara sa stii cele enumerate mai sus. Dar mi se pare o limitare a conditiei pe care o ai.
De ce sa nu intelegi fenomenul de ansamblu care te afecteaza chiar daca fraiele destinului nu stau in mainile tale.
De ce sa ignori o informatie care sigur nu te va ajuta sa profesezi mai bine, dar te va ajuta sa ai o perspectiva in plus, sau macar un subiect nou de discutie.
In niciun domeniu nu e ok doar privirea unilaterala si total specializata.
Pentru ca, sincer sa fiu, la dentist stau mai linistit stiind ca acesta stie cum afecteaza anestezia restul corpului. Sau, altfel stau in fata neurologului cand stiu ca nu ma trimite sa fac direct o operatie pe creier pentru o durere de cap, ci ma trimite si pe la alte sectii, ca poate am probleme de nutritie sau de circulatie.
In fine, ideea era ca deja am spus-o de prea multe ori: nu e de ajuns sa fii un practician bun cum nu e de ajuns sa fii doar un teoretician bun.
Iar interesul pentru un domeniu nu se manifesta pana la urma doar citind o carte de specialitate ci fiind receptiv la articole, reportaje, discutii din domeniul in care activezi. Si in final tot ajungi sa te mai dezvolti, numai sa vrei.
Ca norocul ca nu am atatea ganduri filosofice cate frunze sunt in poza de mai sus.
Din fericire am momente in care chiar nu am niciun gand. Si mi-e bine asa.
Dar si cate ganduri are omul, nu sunt niciodata mai multe decat poate duce.
Iar daca nu am niciun gand, inseamna ca mai multe nu pot duce?
Sau cred ca mai degraba inseamna ca nu vreau sa le duc... sunt trivialitati care chiar nu merita.
E un moment liniste si e bine...
O alta veriga intr-un lung sir de dezamagiri...
Nici macar sfarsitul lumii nu mai vine la timp. Si eu, care eram chiar optimist.
Acuma, serios! Am innebunit zilele astea de la atatea gauri negre, fisuri in spatiu, materie, antimaterie, protoni si particule, de parca tot omul e savant in fizica nucleara si teoria Big Bang-ului.
Daca pana si Patriarhia Romana a trebuit sa dea un comunicat de presa prin care sa calmeze masele de oameni care se temeau de Apocalipsa... Hai, vezi sa nu...
Bine, adevarul e ca m-as fi simtit mai bine parca daca toata minunatia asta de experiment se petrecea un pic mai pe alt continent, dar chiar si asa, tot pe aceeasi fata a Pamantului suntem, si daca e sa fie, cateva mii de km diferenta chiar nu aduc o intarziere decat de vreo 2-3 secunde a inevitabilului.
In fine, c-o fi azi, c-o fi maine, c-o fi peste doua sau trei saptamani, c-o fi in 2012 sau in alte momente prevestite de vant si stele, de Nostradamus sau alti profeti... oricum nu o sa traim o vesnicie, asa ca macar cu optimism intr-un happy ending sa privim toata povestea asta.
Si uite asa ii zicem bun venit lui Florin, care ne va incanta cu o bucatica de Japonia si sper ca nu se va zgarci in poze, impresii si povesti din Japan.
Am vazut ca si romanashul se mai exprima pe aici, cat se poate de filosofic, dar nu i-o iau in nume de rau, cunosc cum e sa te intinzi si pe alte bloguri :-)).
Sunt OK.
:-)
Am izbandit in lupta cu nerabdarea, si nu sunt deloc dezamagit.
:-)
Am innebunit pe cine am putut, dar nu imi cer scuze.
:-)
M-am linistit si promit ca ma revansez.
:-)
Acum sunt intr-o stare euforica, si mi-e bine.
:-)
Vad lumea in nuante de rosu, si totul e la superlativ.
:-)
In concluzie, a venit!!!
:-)
Crap de nerabdare.
Sunt agitat si nu am stare.
Sunt irascibil si inconsecvent.
Duc o viata de AMR-uri.
Ma simt ca un copil in seara de Ajun.
Am fluturi in stomac si pitici pe creier.
Daaaar, numai azi nu-i maine si imi revin.
In orice caz, sunt la capatul rabdarii. Sunt pe marginea prapastiei. Mai am un pic si cad in abis. Dar, vai ce dulce va fi rasplata asteptarii. Mmmm...
Every shade of blue I see...
Zice-se ca exista trei subiecte tabu in discutia cu clientii: religia, politica si sportul (ca sa nu zic fotbalul).
In mod eronat, noi am inclus in aceasta categorie si sexul. Insa, explicatia a fost ceva de genul:
Cele trei enumerate sunt optiuni total subiective si pot da nastere unui fanatism inexplicabil care e posibil sa gaseasca ofensa in orice remarca legata de subiectul respectiv.
Totusi, si o gluma sau o discutie cu aluzii sexuale clar creeaza un disconfort daca depaseste bunul simt. Dar probabil fanatismul nu prea se manifesta pe aceasta tema, poate cel mult o oarecare pasiune.
Oricum, nu as intra in discutii pe niciuna dintre temele de mai sus cu un client, sau cel putin pana nu imi dau seama daca avem sau nu opinii divergente.
In fine, relatia profesionala se incadreaza in anumite limite in care, parerea mea, nu sunt cuprinse nici politica, religia, sportul sau sexul, decat poate daca esti, politician, cleric, sportiv, respectiv prostituata.
Eu zic ca pe 15 septembrie va ploua!
E prima zi de scoala, si nu are cum sa fie o zi senina, indiferent de cat de draga e revederea cu colegii de clasa. Nu ma bazez pe altceva decat pe amintirile de inceput de an scolar.
Va fi o zi tipica de toamna. Soarele se va arata cand si cand, dar dimineata va incepe cu o ploaie pe fondul unui vant destul de racoros.
In orele dupa-amiezii, soarele va imbraca totul intr-o culoare rosiatica, specifica toamnei, imbiind lumea la o plimbare prin parc si depanarea de amintiri a unor timpuri de mult apuse.
De mult apuse, dar nu uitate...
Tin minte prima zi din clasa 1-a. Prima zi din clasa a 5-a. Prima zi dintr-a 9-a. Prima zi de facultate (dar aceasta din urma e pe 01.10).
Apropo, tot am zis ca merg la invatatoarea mea odata si odata cu un buchet de flori, dar tot nu am ajuns. Nu e nici acum prea tarziu. Dar sigur nu pe 15 septembrie pentru ca va ploua.
El are 25 de ani, ea 35.
Diferenta mare intre ei?
Depinde cum privesti problema.
Cand ea avea 10 ani, el de-abia facea cunostinta cu lumea asta.
Cam pe cand el mergea in clasa 1, ea mai avea un pic si facea majoratul.
Ei la 35 de ani incepe sa ii bata ceasul biologic, el inca se distreaza dar are ceva ganduri serioase.
Cand ea ajunge la 50 de ani, in sfarsit e si el copt la minte.
Iar peste 65 de ani, deja diferenta e imperceptibila, amandoi fiind cu un picior in groapa.
Asa ca, in functie de perioada distanta pare mai mare sau mai mica. Dar, e pana la urma decizia fiecaruia, ca doar dragoste cu forta nu se face.
Depinde de fiecare daca poate sa treaca peste bariera de varsta, care mai devreme sau mai tarziu isi face simtita prezenta.
ps: Daca situatia era invers, ne-am mai fi pus problema?!?
Deci sa va povestesc faza:
Eram azi in birou la sefa si discutam neste chestii, neste lucruri despre clientii prezenti si potentiali. In fine, firul mi s-a cam rupt in mijlocul discutiei deoarece pe fundal a inceput sa mearga urmatoarea melodie de la InfoPro:
Pe cuvant ca nu ma mai puteam concentra la nimic. Era ca un drog, prima oara fiind, voiam sa aud tot, sa nu pierd niciun detaliu, ba chiar sa identific solistul...
In fine, o panarama de melodie.
Dar sincer, dupa cate stiri, episoade oteviste si comentarii in presa, nu ma mir ca ajuns sa iasa si o melodie. Oare ce ar mai putea intregi mixul de comunicare cu nume de cod "Elodia"?
Am dat ieri cu masina intr-o turturica. :-(
Intrebari existentiale:
O fi avut puiuti acasa?
O fi fost turturel sau turturea?
Oare e cineva care ii simte lipsa in cuib?
Si-a implinit turturelul toate visele, sau a murit cu speranta?
Avea perspective si planuri pe termen lung?
Eu cred ca i se acrise de viata si s-a aruncat in fata masinii.
O fi avand un cuib plin de pui flamanzi care nu se mai saturau decat cu graunte de grau calitatea I. Mai avea si o turturea cu pliscul mare care nu il sustinea pe turturel ci toata ziua ii reprosa ca numai ea tine in spate cuibusorul. Mai mult ca sigur ca seful era un uliu de pasare, si ii cerea imposibilul zi de zi. Si ce era mai rau, ca avuse candva un fratior, dar l-au mancat soimii camatari si de-atunci nimeni nu ii mai batea in scoarta din fata cuibului, nimeni nu ii mai piuia in miez de zi sa dea un zbor prin parc...
Ce viata de pasare... Cred ca e mai linistita acolo unde e...
A trecut mai bine de un an, am avut peste 4.000 de vizitatori, in jur de 5.000 de vizite, peste 200 de subiecte, cateva zeci de comentarii si sute de poze.
Am scris o groaza de chestii, dar inca nu am manifestat un mic regret...
Nu am reusit sa corup pe nimeni sa treaca de partea aceasta a blogarelii, desi cunosc cateva persoane care chiar ar avea ceva interesant de spus.
Adevarul e ca oricine ar putea scrie cateva randuri, sa-si impartaseasca idei, pareri si sentimente, dar depinde de fiecare daca e dispus sa se expuna sau nu, chiar si sub protectia anonimatului.
Totusi, ma simt bine ca azi, spre deosebire de multe alte dati, am avut parte de cateva comentarii care imi demonstreaza ca lumea multa, putina, asa cum e, intra cu interes si desi o arata mai rar, chiar cugeta un pic la ce am scris eu.
In final, nu neg ca la un moment dat am simtit ca e o pierdere de timp, dar simt ca imi face mai mult bine decat rau sa imi astern ideile in scris, chiar sacrificand un pic din timpul meu liber.
Mama tine in fiecare an sa isi aminteasca de ziua de 26 august, de parca ar fi ceva important, ceva demn de retinut.
Ok, fara tort, lumanari, prajituri si alte minunatii de petrecere, ca doar nu e sarbatoare, dar macar gandul conteaza.
Asa, ca fapt divers, ziua de 26 august e trecuta in calendar cu numele sf. mucenici Adrian si Natalia.
Cum Natalii nu pot sa spun ca am cunoscut pana acum, nu-mi ramane decat sa urez un racoros La Multi Ani tuturor Adrianilor si Adrianelor.
Sa ne fie cu noroc! Si sa avem parte doar de atat bine cat putem duce!
Ne nastem spontani, sau reusim sa ne cultivam pe parcurs?
Ma intreb eu asa...
Parca mai demult inghiteam cu greu o intalnire pe nepusa masa.
Imi amintesc ca trebuia sa ma obisnuiesc cu planul si abia mai apoi sa pun in aplicare.
Dar lucrurile s-au mai schimbat. Iar asta, mai mult ca sigur din cauza anturajului.
Am eu catorva nebuni/nebune sa multumesc pentru schimbarea asta in bine. (se stiu ei)
Totusi, cred ca pana la urma, primul pas e mai dificil, apoi obisnuinta dispare si apare o alta, mai palpitanta.
Azi era sa ma fac sandvis din cauza unui avorton care nu e capabil sa isi controleze golful GT de fitze.
Eram la semafor in sensul giratoriu Dacia-Decebal, venind de pe Eroului Necunoscut (acum am aflat ca asa se numeste, consultand harta) si indreptandu-ma spre Parcul Petofi.
Stand asa linistit, il vad pe cretin ca se baga, si fiind rosu se opreste pe contrasens, blocand masinile care veneau din sensul giratoriu si care voiau sa o ia spre Corneliu Coposu.
In fine, se trage dobitocul si se incadreaza in stanga, el vrand oricum sa o ia prima la dreapta.
E verde.
Pornesc masinile.
Idiotul in loc sa se linisteasca pana trece lumea, accelereaza si taie fata unui alt golf care se opreste pe diagonala in fata mea, eu pun frana, si mai franeaza un renault rosu in spatele meu, la limita.
Si din cauza unui tampit era sa ma fac acordeon. Noroc ca placutele de frana sunt schimbate doar de 1000 km...
Profit de ocazie sa ii doresc numai bine retardatului si sa intalneasca numai soferi ca el in trafic.
Viata asta... buna, rea, cum e... una singura avem.
Totusi, prinsi in valtoare, de multe ori nu ne dam seama de ce se intampla in jurul nostru.
Binele nostru e mai bun decat al altora.
Raul nostru e mai rau decat al altora.
Raman insa atatea situatii nespuse, care se intampla chiar sub nasul nostru si de care nu ne dam seama.
Si pana la urma, chiar daca am sti, ce-am putea face?
Sfaturi? Desi am trecut prin ceva asemanator, reteta nu se aplica in conditii diferite.
Sa ascultam? De multe ori e maximul ce-l putem face. Nu e de ajuns, dar e ceva.
Iar asta doar daca ceilalti vor sa impartaseasca.
Din cate am observat, mai zilnic fac parte dintr-o minoritate sau alta...
"De ce nu bei cu noi? Esti pocait?"
"Cum de nu-ti comanzi carne? Esti vegetarian?"
"Hai mai si tu in oras, ce esti, pensionar?"
Iar acestea sunt doar cateva dintre exemplele mai frecvente, pentru ca sincer nu simt nevoia sa scriu cuvinte ce ar aduce ofensa cuiva. Just because.
Cred ca remarcile de genul celor de mai sus apar in momentul in care o persoana chiar are un complex, sau se simte incadrat intr-un anume grup social, si gaseste un alt grup pe care sa-l desconsidere.
Si pana la urma ce are daca esti diferit? Daca alegi de buna voie sa ai un anumit comportament, constient de riscuri si perspective, sau daca dimpotriva faci parte dintr-un grup pentru ca asa ti-e dat, care e problema?
In 99% din cazuri chiar nu ma identific cu apelativele atribuite atat de usor. Dar daca as face-o, nu vad care ar fi problema altuia, de ce trebuie sa ma justific?!?
Perspectivele se schimba...
Ok, faci o scoala, acumulezi niste cunostinte folositoare. Ba mai mult, iti mai faci si un pic de experienta un an, fie doi. Si ai impresia ca asta e pregatire suficienta pentru a fi manager?
Hai sa iti dau un indiciu asa, finut: N U !
Nu, pentru ca trebuie sa treci prin diverse situatii, din care ai de invatat. Sa il vezi pe cel cu mai multa experienta cum actioneaza in diferite momente si sa incerci sa te pui in locul lui, sa iti imaginezi, oare ce decizie ai fi luat ca sa fie rezultatul mai bun.
Omul trebuie sa se coaca, la minte si la obraz. Sa stie sa inghita si sa impuna limite, dar cel mai important sa isi castige respectul celor din jur.
Asa dau chix si multe firmulite de cartier: se trezeste Gicu ca vrea sa invarta neste chestii, neste lucruri si aduna niste oameni, ii pune sa presteze si asteapta banucu. Si banucu nu apare... pai de ce nu apare? Pentru ca Gicu nu stie sa isi motiveze oamenii, nu stie cum sa le atraga increderea, nu are experienta sa ia decizia potrivita situatiei. Si, cel mai grav, Gicu nu stie sa isi asculte oamenii.
Dar n-am eu treaba cu Gicu... sa-i dea Dumnezeu sanatate, sa ii vina banucu pana nu l-o mai putea duce in spate.
Dar ce voiam sa zic de fapt? Ca un manager bun se formeaza intr-un timp indelungat... iar toti juniorii ce se apuca de Management cu ganduri marete sa zboare din faculta pe scaunul directorial... sa mai ia o gura de realitate.
Ne zicea cineva in training, luna trecuta, ca ar trebui ca sotul si sotia sa aiba acelasi ritm de viata. In momentul in care unul dintre ei are prea mult timp la dispozitie, apar problemele.
Cam la fel e si cu prietenii.
Pe langa interesele comune care ne leaga, si fara de care nu prea ar mai exista baza pentru o relatie, ar fi ok ca grupul sa fie omogen si in ceea ce priveste programul de lucru.
Pe langa principiul "toti pentru unu', unu' pentru toti"... ar mai fi problema cu stabilitul unei intalniri.
Cei care ies mai devreme, sau care nu lucreaza, sau lucreaza dupa un alt program, intampina dificultati in a intelege ca nu e o chestie personala reprogramarea unei iesiri, amanarea unei intalniri sau pur si simplu repulsia fata de vorbitul la telefon.
Asta din proprie experienta. Asa cum nici eu nu i-am inteles pe altii la un moment dat, ma lovesc de multe ori de aceeasi neintelegere. Dar asta e, perspectivele se modifica, roata se invarte si ceea ce odata mi se parea total absurd acum e cat se poate de normal.
Datele problemei:
1. Ti-ai stabilit data nuntii.
2. Esti prastie cand vine vorba de dans (nu tu stanga unu, dreapta doi; chiar si blues-ul e o enigma de nedescris; iar o sarba nu ti-ar iesi nici daca viata ta ar depinde de asta)
Variante de rezolvare:
1. Te doare-n pix, fie ce o fi, oricum te ascunzi dupa mireasa.
2. Mergi la un curs de dans, ca doar nu o sa mori din asta.
3. De-abia astepti sa fii in centrul atentiei si sa fii filmat in plina glorie si dat la "camera ascunsa"
Oricare ar fi rezultatul, sunt convins ca exista o motivatie pentru fiecare optiune, desi nu toate sunt la fel de usor de argumentat... dar pana la urma, cine sunt eu sa judec?
Voiam sa scriu de cat sunt de rabdator in chestii marunte, si nerabdator cu lucrurile importante... sa vedem ce iese...
Nu stiu daca e generalizat sau nu, din moment ce vad lumea facand spume la gura pentru ca nu se misca mai repede coada de la casa de marcat.
Mi se pare inutila nerabdarea in momentul in care e rosu la semafor si tot ambalezi masina, desi esti constient ca deasupra lui este si un cronometru, si mai e destul pana la verde.
Din aceeasi categorie poate fi si pauza publicitara din timpul unui film, care se intinde la nesfarsit desi mai sunt doar 10 minute pana la finalul peliculei.
In principiu sunt chestii marunte, pentru care fie ca ma agit sau nu, rezultatul e cam tot acelasi, masura in care imi afecteaza viata e destul de mica si nu am de ce sa le cresc importanta fara rost... si atunci am rabdare, sau mai degraba manifest indiferenta.
In schimb, sunt lucruri mult mai importante cu care ar trebui sa am rabdare, dar nu am, desi modul de abordare le modifica rezultatul.
O relatie de orice fel se desfasoara total diferit cand datorita impacientei se sare peste anumiti pasi si se grabeste evolutia ei. Oricat as fi de nerabdator sa comunic foarte personal cu cineva, trebuie sa treaca o perioada de "tatonare"/ cunoastere reciproca, fara de care anumite discutii sunt deplasate.
In plan profesional chiar, a fi nerabdator, a cauta rezultate imediate e cat se poate de pacatos, iar eu ma declar vinovat de acest viciu. Stiu, nu e productiv, intrucat lucrurile de calitate necesita timp. Dar pana cand?
In fine. Ideea era ca nerabdarea imi creste pe masura implicarii, si mi se pare si normal. Daca dau semne de rabdare excesiva, inseamna ca pur si simplu simt indiferenta fata de fenomenul in cauza. "Clar e, au ba?"
Sunt intr-o stare care nu ma prea stimuleaza sa scriu... (suspans)...
E o stare mai mult sau mai putin de indiferenta, in care imi permit sa privesc in gol si sa nu am nicio framantare. Sa gandesc lucruri triviale care ma afecteaza mult prea putin, sa mai uit de planurile marete care imi dau batai de cap.
Nu ma enerveaza nimic, dar mi-ar placea sa exagerez... (suspans din nou)...
Desi in mod normal am obsesii de genul traficului plin de imbecili, a caldurii naucitoare sau a vecinilor pisalogi. Si totusi parca nu simt nicio presiune, nicio durere care merita strigata in gura mare ca sa pot uita de ea cat mai rapid.
Cu serviciul sunt doar in a doua saptamana, si nu m-as hazarda in niciun fel de comentariu despre cum e... (am pierdut suspansul)...
De-abia ca retin si eu numele oamenilor, mai vad cine ce face, de unde imi pot comanda mancarea la amiaza, pe cine pot stresa in caz ca imi lipseste ceva vital... etc. Chestii de inceput de drum care se limpezesc insa pe parcurs.
In plus, am tot felul de ganduri materialiste care nu merita expuse... (creste putin suspansul)...
Banalitati care imi macina existenta cu un scop destul de inutil: bani, rate, masini, calculatoare, telefoane care pana la urma nu sunt o necesitate ci doar o adaptare, o reactie la era capitalista. Si atunci de unde dorinta asta continua de acumulare?
Ma rog, despre pisici chiar nu am nervi sa scriu... (si gata cu suspansul)...
Si nici nu o voi face, desi vad ca am scris o groaza de litere, o multitudine de cuvinte, poate cateva idei dar nimic interesant, asa cum imi sunt si gandurile la ora asta. Nicio problema, ma revansez eu cat de curand.
Totusi, as scrie ceva despre prietenii... din nou. Dar nu ma lasa parca tastatura, si pana la urma chiar nu ma apasa nimic care sa ma impinga la dezbateri in miez de noapte... (suspans de sfarsit/ sfarsit de suspans)...
Un loc frumos in Bucuresti... tocmai pentru ca s-a adunat traditia din toata tara la un loc, sa creeze o atmosfera parca iesita din povestile lui Creanga.
Merita vazut cu sufletul, admirat cu inima si pozat cu mintea...
Carcotas cum sunt, tin sa mentionez un mare minus: prea putine decoruri din Ardeal, si asta pentru ca sunt convins ca zona de vest chiar nu duce lipsa de o mostenire etnografica.
Maine poimaine se apropie Revelionul. Da, e ciudat sa ma gandesc deja cu 5 luni inainte, dar uite ca azi mi-am aruncat ochii pe calendar.
Iar in acest an, luna decembrie e de-a dreptul de vis:
- 1 decembrie e chiar lunea
- 25/26 decembrie e joi/vineri
- 1/2 ianuarie e tot pe sfarsit de saptamana.
Ma si imaginez deja impodobind bradul, stand langa soba si motaind la caldura.
E doar un gand, asa inopinat, fara a fi cauzat de planuri sau iluzii de petreceri nesfarsite. Pur si simplu, vazand ca se mai termina o luna, am anticipat un pic sfarsitul verii si al anului.
Dar atat cu reflexia, ca mi-e destul de bine unde sunt acum, si n-are sens sa-mi scurtez prezentul cu ganduri prea multe de viitor.
Ce-ai lua cu tine intr-o calatorie in trecut ca sa fii sigur ca poti schimba lumea?
Sa fie oare ceva de natura medicala... sa zicem penicilina?
Sau poate tehnologie... care sa reduca riscurile incalzirii globale?
Chiar rezerve de aur care sa-ti asigure puterea de a schimba lumea?
Si de ce nu inventii ale lumii moderne care sa imbunatateasca poate calitatea vietii?
Dar daca ai duce o idee, o doctrina, un mod de viata care in istoria moderna a dat roade si care poate aplicat mai devreme in timp ar putea facilita dezvoltarea constructiva a lumii?
De ce sa nu prinda oamenii gustul democratiei chiar la-nceputul epocilor de subjugari tiranice?
De ce sa nu beneficieze lumea de liberul schimb inainte ca granitele sa provoace segmentarea natiunilor?
De ce sa nu afle lumea din timp ca libertatea nu are pret, oricat de scumpa ar parea ea?
Iar o astfel de idee nu s-ar ramifica oare in nenumarate evolutii armonioase pe toate celelalte planuri? Ma-ntreb eu oare...
A, da, mi-adusei aminte...
In urma unei activitati minunate de la MT, am aflat, in caz ca nu eram convins, ca daca ar fi sa supravietuiesc unui accident de avion in nordul inghetat al Canadei, as muri in 2 timpi si 3 miscari devorat de cine stie ce salbaticiune.
Prin urmare... teoretic I have no survival skills, whatsoever.
Am ajuns la concluzia aceasta in urma unor decizii riscante de genul... hai sa salvam o carte de navigatie, dar sa aprindem focul cu ea. Sau, sticla de Bacardi ar fi numai buna sa ne incalzim bine de tot pe un ger de -20 grade. Sau, alte chestii de genul, ce incropeau un top al lucrurilor ce meritau a fi salvate din avionul prabusit.
Pana la urma tot nu conta supravietuirea in sine, cat puterea de negociere in cadrul grupului si capacitatea de a fi cat mai creativ in sustinerea unei alternative care pana la urma era la fel de buna ca oricare alta, intr-un scenariu teoretic.
Lectie insusita: lumea ar trebui sa isi aprecieze mai mult masina de spalat!
Dupa scoruri de genul 9RON pentru o camasa la spalatorie, parca mai degraba imi cumpar camasi noi decat sa le spal pe cele murdare... sau varianta 2: le spal de mana!
Si bunica le spala de mana... dar din lipsa de alternative!
Pana la urma, exista o groaza de inventii care ne aduc un plus de confort, dar cele care ne fac viata mai usoara, ajung din simple plusuri de bunastare, lucruri cu adevarat esentiale pentru traiul zilnic...
... avem prin urmare mai mult timp pentru dezvoltarea personala. Daca s-ar vedea, as numi-o evolutie. Insa, ma mai gandesc.
Ieri am fost intrebat asa...
"Si care e prima impresie despre Oradea dupa Bucuresti?"
Raspuns:
"Pai, sunt acasa!"
N-a fost nici pe departe cea mai lunga perioada petrecuta departe de casa, asa ca per total nu am simtit atat de puternic distanta. In plus, fiind in Romania, chiar nu a fost mare scofala... bariera lingvistica neexistand, a fost chiar floare la ureche.
La plecare, am auzit de nenumarate ori... "las' ca te saturi tu de Bucuresti!" sau "patru saptamani in Bucuresti, o sa-ti ajunga pana peste cap". Asa, si? Ce concluzii sa trag de aici? Ca orasul e nasol? Ca e coplesitor? Ca e obositor? In comparatie cu ce?
In comparatie cu Oradea da, e mai necivilizat, mai murdar, mai aglomerat, mai mare... mai impunator, mai dezvoltat, mai grabit, mai altfel.
In comparatie cu New York sau Roma... e o gluma, sa fim seriosi. Capitala europeana... da, ok, dar pacat ca e populata de romani.
Am afirmat ca e un oras de rahat, si un tanar bucurestean "get beget" (care nici acum nu sunt convins ca e din Bucuresti, dupa cate locatii a frecventat in tara) s-a ofticat. Pe motivul ca... nu e!
A, deci Lipscani e un paradis turistic, Biblioteca Nationala e un monument arhitectural, Bulevardul Unirii un fel de Wall Street, strazile nu sunt pline de rahat de caine, oamenii sunt politicosi si saritori sa te indrume. Serios? In care Bucuresti?
Ca exista potential sa fie un centru cultural si turistic ca in 1900 primavara, ok, nu zic nu. Dar pana atunci mai este mult, pentru simplul motiv ca fraza anterioara trebuie citita cu un NU mare in fata.
Asta e. Pe de alta parte, nici nu am nimerit un sezon prea fericit, fiind inchisa stagiunea atat la teatru cat si la opera, iar faptul ca am mai vazut un santier pe ici pe colo imi da speranta ca viitorul se anunta mai luminos.
Mai imi scapa si mie o apreciere la adresa capitalei, in ceea ce priveste parcurile. Cismigiul e o oaza cocheta iar Herastraul un Central Park in devenire. Dar mai este de lucrat si la acest capitol.
Pana una alta, Bucuresti-ul nu e un oras pe care sa ajungi sa il iubesti, ci pur si simplu sa te obisnuiesti cu el, cel mult sa il agreezi.
Mai traiesc!!!!
Asta in cazul in care am fost dat disparut, in cazul in care am fost intrebat de 'semne de viata', in cazul in care era cineva curios, in cazul in care a mai trecut cineva pe aici.
En fin...
Au trecut 4 saptamani in cap. Patru saptamani mari si late in care mi-am petrecut bine pe la Bucuresti. Am, sau cel putin aveam, foarte multe de povestit, sper sa am si chef de scris ca sa ramana imortalizata experienta.
Pe scurt:
- am plecat in 29 iunie la Bucuresti, am ajuns pe 30 iunie in Bucuresti
- am inceput trainingul pe 1 iulie
- cursul a durat 4 saptamani, 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana
- am pierdut multa vreme in afara orelor de training (voi detalia)
- am invatat lucruri noi, am sedimentat multe din cunostintele vechi
- am facut cele mai putine poze raportate la perioada
- am cunoscut oameni faini, oameni nasoli, oameni interesanti, oameni tampiti... oameni de toate felurile
- am terminat pe 25 iulie toata povestea, iar in 26 am ajuns acasa
All in all, a fost o experienta buna. Nu m-a dat pe spate, dar pana la urma depindea de mine daca sa fiu dat pe spate sau nu. Dar din nou, voi detalia.
Pana una, alta it's good to be home.
A trecut... s-a mai dus un ciclu... cine stie ce mai urmeaza. Nu zic gata ca inca sunt prea tanar sa ma opresc, dar o pauza ar fi bine meritata, deocamdata cel putin.
In cazul in care va intereseaza subiectul, sunt deschis la discutii, explicatii chiar o prezentare detaliata a temei :-D
Chiar nu mai are sens expresia, fiind deja aproape un oximoron alaturarea celor doi termeni. (avand in vedere strict cele de mai jos)
Timpul se scurge altfel in cele doua lumi, valoarea banului este alta, cu toate acestea, soarele bate la fel de tare.
Am fost azi in sat... si s-a lasat cu dureri de cap. Asa de incet se misca totul, fiecare lucru in voia lui, sa nu fie grabit, pas cu pas, sapa dupa sapa, plasa dupa plasa... asa de incet, ca imi zburau 7 ganduri intre doua activitati. In fine...
E o lume cu o notiune a timpului cu totul diferita. Nu mai rea, nu mai buna. Pur si simplu diferita. Cele 7 ore petrecute in sat, puteau la fel de usor sa fie si 15 sau 20, asa de greu mi s-a parut ca au trecut. Poate aveam eu lucruri mai bune de facut, poate lucruri mai presante, dar vai, ce mi-a lipsit agitatia care ma astepta acasa.
In plus, intre doua vorbe am observat inca o chestie: 280 de RON in sat e echivalentul cositului unui hectar de fan, adunatul acestuia, balotatul si purtatul acasa... in total 60 de baloti de fan care sa hraneasca vaca intr-o luna de iarna.
In mintea mea, in schimb, aceeasi bani erau pretul in jurul caruia se invarte viitorul meu telefon mobil.
...
Ce sa zic eu? Diferenta de prioritati, de perspectiva, de nevoi.
Pana la urma desi soarele ne bate la fel de tare in perioada aceasta, desi ceafa mea e la fel de bronzata ca a unui taran de pe camp, desi eu am stat de voie iar el de nevoie, n-as putea decat sa afirm ca n-o fi fost candva domn ca taranul, dar in prezent cele doua fiinte parca fac parte din specii diferite.
Asta e o vorba pe care am auzit-o de la bunici de cand ma stiu.
Povestea, desi nu o mai retin in exactitatea detaliului, are cam urmatoarele coordonate...
Pe vremea dinaintea comunistilor, un taran, sa-i zicem Stefanea Tarbului, avea doua fete, pe Ileana si Rodica. (orice asemanare cu personaje reale, e de-a dreptul noroc chior, in fine...)
Si fetele, crescand, ar fi vrut si ele sa urmeze o scoala, sa mai plece din sat, sa ajunga doamne... dar bace Stefane o tinea pe-a lui...
"Aveti fetelor 8 hectare de cosalau, 5 holde de vie, un hectar de padure si 9 hectare jumate de pamant arabil... la ce va trebuie scoala... ca doar nu-i domn ca taranul!
Se trezeste cand vrea, lucra pentru el, are in ograda tot ce-i trebe, cand colo domnia se plateste... cu munca la stapan, cu bani la piata, si-apoi nu-i aia hodina sa nu faci nimic. Asa ca ascultati de mine, ca aveti tot ce va trebe, mai lasati-o naibii de scoala!"
Si drept urmare, fetele nu se scolira. Si nici nu le-a mers rau din munca pamantului. Pana intr-o zi cand a inceput treaba cu colectivizare, improprietarirea statului, chestiile acelea marete ale comunismului.
Asa ca Ileana si Rodica, dragele de ele, au ajuns sa munceasca la CAP, la muls de vaci, la oloiste, la moara, unde era nevoie de o mana de femeie, in loc sa puna mana pe un loc confortabil ca intelectualii vremii inscrisi in partid. Si atunci sa le mai treaca de ciuda, cand mai treceau pe la casa parinteasca, ii adresa lui bace Stefane a Tarbului vorbe dulci...
"Ia mai zi-ne tatutza, cum ii vorba 'ceea? Nu-i domn ca taranul, ei? Manca-ti-as gura dumitale!"
Am descoperit un blog penal de-a dreptul. Asa de penal ca te bubuie.
Deci e ca un accident... stii ca nu e de bine, dar de-aia nu te poti abtine sa nu privesti... si vreo 10 pagini am rasfoit din el, si in final am zis ca e suficient. Iar comentariile... sunt chiar excelente. Nota 10* de la mine.
Atata kitch si pitzipoance nu cred ca am mai vazut de mult. Drept e ca nu prea am treaba pe hi5 decat cu prietenii mei, nu ma leg de lume asa sa ma aflu in treaba. Dar fetele astea sunt 'something else'.
Am iesit un pic acuma seara, la terasa de pe bloc, cum zicea cineva, si pot sa spun ca am vazut un rezumat la ceea ce se vede pe blogul cu pricina.
A, pe langa pitzipoance, am mai vazut si o groaza de pitziponci... gelati, ariciati, pensati, epilati din cap pana-n picioare... a genuine freak show.
Acuma, sincer... ori am imbatranit si n-am mai iesit de mult din casa, ori se duce naibii tanara generatie. Prima varianta ar fi optimista in cazul acesta.
In fine, vizitati un pic blogul cu pitzipoance sa vedeti ca Brucan a gresit cu estimarea lui... mai avem muuult pana sa ajungem la civilizatie.
As vrea sa aud comentariile altora referitor la tema.
http://www.contrastonline.ro/stiri/actualitate-3/otl-isi-dezgusta-clientii-16199
Stiu de la cine a pornit articolul (scrisoarea bine intentionata), ca altfel nu faceam efortul sa il pomenesc.
Nu as fi vrut sa zic nimic, ca la cate prostii imi umplu ziua clar m-as descarca pe o chestie care mi-e indiferenta. Dar pur si simplu nu ma pot abtine.
In cap am 2 idei:
1. Clar programul e program, si daca esti platit sa faci ceva care implica un orar fix cu publicul, te conformezi. Daca nu, iti cauti altceva de lucru.
2. Programul are din cate am vazut nu 12, ci 14 ore... si sa ajungi cu 10 minute inainte de sfarsitul lui, o cauti cu lumanarea. (de la 6 dimineata la 8 seara)
1. Daca nu din datorie, atunci macar de bun simt. Esti inca acolo, la lucru, vezi ca vine clientul la ghiseu, nu ti-ai inchis banii in pusculita, nu ai pus lacatul pe ghereta... deci nu ti-e greu sa-l servesti cu o chestie ce nu te tine mai mult de 3 minute.
2. Intamplator, am fost si eu de cealalta parte a baricadei cand am lucrat si eu candva intr-un restaurant. Si programul era pana la 12 teoretic, practic pana pleca ultimul client. Si se gaseau 2 de aveau chef de vorbe si veneau la 11.45 si se puneau cu 2 pahare in fata si pana la 1 nu plecau...
1. Daca ti-e lehamite de clienti la sfarsitul zilei nu le vorbesti urat, nu ii jignesti, nu ii refuzi, ca pana la urma asta ti-e meseria.
2. Desi dupa 8 ore de roboteala cu clienti imposibili iti vine sa ii iei pe ultimii de cap si sa le faci cunostinta cu peretii, podeaua si alte suprafete dure.
1. Totusi, da, ar fi cazul sa se schimbe lucrurile, si sa avem parte de servire de calitate pentru serviciile la care apelam.
2. Nu ma resemnez, dar cand am vrut sa fac ceva de genul, aceeasi persoana mi-a zis mie, si citez: ''Nu crezi ca exagerezi, un pic?" (la mine lucrurile s-au rezolvat, prin simpla discutie)
Eu nu am zis-o si nici nu o zic, ca e cazul sa se petreaca o schimbare, dar incep sa cred ca daca nu ai cu cine, exista lucruri mai importante spre care sa iti indrepti energia.
O sa fiu contrazis cu argumente de genul daca accepti o data, vei accepta si alta data. Sau schimbarile mari pornesc de la unele mici. Asa o fi, nu zic nu...
Dar sunt atatea alte chestii importante, incat piticii astia zilnci care iti polueaza starea de bine chiar ar trebui ignorati.
Da, omul cat traieste invata, dar mai rau e cand invata si nu pune in aplicare ceea ce a retinut.
Acuma nu neaparat ca ma plang, dar se putea si mai usor, numai ca incapatanat cum sunt am preferat lucru manual.
La fel m-am distrat si la licenta cand la alegerea temei, conversatia a fost de genul...
prof: Si ce tema ti-ai ales?
eu: Studiul comparativ pe impozitul pe venitul persoanelor fizice, intre Romania si Sua.
prof: Vai, ce tema frumoasa. Si interesanta chiar. De-abia astept sa vad ce iese.
eu: Si imi puteti recomanda ceva bibliografie?
prof: Pai nu ai? Ca de-aia te-am lasat sa alegi tema asta ca am crezut ca ai tu ceva.
...
si pune-te frate si cauta material si bibliografie, si tradu si scrie, si interpreteaza, si cere declaratii de venit de la oameni de prin State, si iaca asa am scos o nenorocita de lucrare de licenta, de care nu sunt mandru, pe care nu a ascultat-o nimeni la sustinere, dar pe care am luat 10... big deal...
And now a little bit of history repeating.
eu: M-am gandit la o tema de disertatie. Daca ma puteti indruma.
alt prof: Pai sa vedem. Ce tema?
eu: Stiti ca am referatul din anul 1, si as vrea sa mai adaug un pic si sa iasa lucrarea.
prof: Ok, nicio problema.
eu: Si imi mai indicati niste surse, ce sa mai adaug pe la inceput, si o idee pentru studiul de caz
prof: e bine ca te-ai gandit sa mai adaugi ceva.
eu: ?!?
Mda. Se numeste lucru manual. Acuma nu ca ma deranjeaza, serios, dar e asa o pierdere de timp ca numa. In loc sa imi fi facut rost de o lucrare si sa o prezint, imi bat capul de parca m-ar interesa subiectul, si ma chinui sa scot minimul de pagini doar ca sa ce? Sa ma laud ca am facut-o eu cu mana mea?
Pai da, daca e sa fie lucru manual, apai sa fie pana la capat.
De mult n-am mai avut un cosmar.
Dar s-a intamplat azi noapte. Nu stiu ce sa fi fost de vina... gandurile? faptul ca dorm pe stomacul plin? prea obosit cum am tot scris la nenorocita asta de disertatie?
Cauzele 'or fi multiple, dar rezultatul e unul singur. Si al naibii de neplacut.
Nu-mi amintesc multe, dar un lucru stiu sigur... Ca eram constient de cosmar, si stiam ca trebuie sa ma trezesc, si m-am tot sfortat in somn pana m-am trezit. Si asta a fost tot.
Clar nu e o tragedie, nu era ceva iesit din comun, o experienta demna de analele istoriei... dar de internet e numai buna.
Noapte buna!
Ok, banuiesc ca exercitiul creaza dexteritate, dar chiar nu m-as vedea in curand facand asa ceva.
Si asta din simplul motiv ca, asa chitibusar cum ma stiu, as finisa si as bibili pe desen pana in a 3-a zi dupa Scripturi.
Dar pana la urma, cine stie cate probe si tentative a avut si baiatul de mai jos inainte sa se lase filmat, asa ca nu pot sa il ridic in slavi sau sa il critic desi e foarte interesant ceea ce a reusit el sa faca.
Am scris ceva, dar nu am rabdare sa ma gandesc la un titlu interesant care sa rezume in doua vorbe ce am scris asa ca...
Daca tot m-am apucat de scris pe-aici, mai bag una ca de maine m-as apuca de disertatie si iar voi face alergie la calculator.
Ziceam de vecinii aia ca niste soacre.
Ceea ce urmeaza nu e valabil doar pentru ei, ci e asa, in general, ca sunt acum cu capsa pusa si m-as certa cu cineva dar e miezul noptii si nu-mi prea face nimeni fata... desi as putea incerca pe alte fusuri orare. Hmm, cum de nu m-am gandit mai devreme?
In fine, asa de usor e sa iti dai cu parerea. Ce poate fi mai simplu decat sa te uiti peste gardul vecinului si sa dai indicatii ca pomul ala ar trebui tuns asa, fructele alea trebuiau deja culese atunci, iar florile alea udate mai des... da' ce mama frasului, eu ma pun sa iti fac ordine in batatura?
Da' lasa-ma-n puii mei sa imi traiesc viata cum cred eu de cuviinta.
Au oamenii o vaga impresie cum ca pe mine nu ma intereseaza decat temele lor de discutie, si nu am dreptul sa am alte prioritati. Faptul ca nu purtam alte conversatii inseamna pur si simplu ca nu ai imaginea de ansamblu si nici nu tin neaparat sa ti-o arat.
Prin faptul ca nu ne (mai) tragem de sireturi ar cam trebui sa fie evident faptul ca anumite opinii au o limita, anumite presupuneri sunt pertinente doar pana la un punct si indicatiile pretioase sunt de prisos.
Nu am pretentia ca le stiu pe toate, sau ca prioritatile mele sunt mai prioritati ca ale altora, dar pana cand relationarea noastra va consta in ceva mai mult decat o discutie telefonica in sesiune, o replica peste gard, o urare de sarbatori sau trei cuvinte in doi peri...
... nu mai continui ideea ca cred ca exagerez in explicatii care nu vor avea nicio finalitate. Important e ca m-am decapsat. Punct ochit, punct lovit!
Buuun, si acum dupa ce mi-am lasat un pic amprenta si pe alte blogushoare, mi-a mai venit o idee asa pe nesimtite.
Poate sunt eu insensibil, sau poate chiar nu mi-a venit inca vremea, dar cam nu am puterea sa ascult discutii interminabile despre scutecele si cachita si papica si ce fain miros piciorusele de bebel si iuuuiii si oaaaiiiii si altele din aceeasi categorie.
Ok, am priceput ca faci un copil si ca e centrul universului tau, si ca e e lumina ochilor, aerul pe care il respiri, visul pe care il visezi dar am intalnit si mamici mai detasate. Adica, totusi... nu sta lumea in loc doar pentru ca tu ai nascut un copil.
Nu cred, ci sunt convins ca au si altii vieti pe care si le traiesc si pe care si le-ar povesti, iar a rezuma intreaga conversatie la ce culoare are scaunelul de dimineata, e exagerat.
Pana la urma e normal sa iti fie o prioritate, dar sincer nu mi-a venit inca timpul sa intru in hora, cum stiu ca nici langa mine nu va fi nimeni la 3 dimineata decat nevasta sa asiste la schimbatul scutecelor.
Nu am o problema cu ideea de copil in sine, dar discutiile astea de mamici ar trebui sa fie purtate intre mamici. Sau tatici. Sau bunici. Sau nasici. Sau orice alte combinatii de x-ici.
E o parere, poate aberanta pentru unii, inteleasa de altii, dar pana una alta mi-o expun pe-aici ca sigur nu ma lasa sufletul sa le-o zic in fata.
Iar mamicilor... tot respectul dar, pana nu e al meu chiar ma lasa rece subiectul.
Am mai multe ganduri decat cuvinte.
Ganduri despre ce a fost, despre ce va fi.
Despre cum a inceput, despre cum se termina.
Clar fiecare sfarsit e urmat de un inceput dar oricare ar fi alegerea, o cale ramane, mai mult sau mai putin, neterminata.
Insa partea buna e ca imi asum orice hotarare, fara regrete.
Pana la urma de ce ar exista regrete? S-au petrecut lucruri interesante, am cunoscut oameni plini de viata de la care am avut ce invata si plec cu gandul ca daca imi va fi si mai departe la fel de "rau", voi fi cat se poate de fericit.
Poate un pic de teama de necunoscut sa tot fie dar cred ca pas cu pas va disparea si aceasta.
Cum spune americanul ''I've got mixed feelings".
Mai multe cuvinte sunt de prisos. Punct si de la capat.
Mda, cica am blog. Si blogul e frumos. Si scriu pe el. Si am pareri. Si mi le exprim. Si mi le asum. Si nu mi-e teama de comentarii. Si lumea ma mai si citeste. Inca. Si ce daca?
Verba volant, scripta manent? Da, ce sa zic. Intru in istorie drept un slefuitor de cuvinte. Un fauritor de expresii. Un jongler cu alegorii. Siiigur ca da.
Volens nolens, ma mai apuca scrisul si atunci ce sa fac... scriu ca sa nu imi pierd din exercitiu desi, se vede clar lipsa de activitate literara.
Despre ce vreau sa scriu, dar in caz ca nu apuc macar sa se inregistreze intentia:
1. Am niste vecini, ca zaharul sunt (aia din stanga). Am alti vecini ca niste soacre (aia din dreapta).
2. M-am cam saturat de scoli dar parca vad ca mi se va parea anormal sa nu mai am grija examenelor... nici o problema vin target-urile.
3. Parca e mai ok sa imi dereglez eu copilul decat sa mi-l deregleze bunicii.
4. Alegerile sunt dificile in viata dar ni le asumam si mergem mai departe.
5. Si iar niste chestii despre prietenii. Ochii care nu se vad se uita. Dar de cate ori se pot reaprinde relatiile pana sa se arda orice legatura definitiv?
ps: hai sa vad cine a fost atent ce urmeaza in titlu?
De vreo 2 saptamani ma bantuie melodia asta in draci pe InfoPro. Intr-un final, cu un efort minim, am dibuit-o. Mi se parea mie cunoscuta, dar nu puteam decat ghici detaliile.
Melodia se numeste Sunshine in the rain (na, ca greu o fo') si e interpretata de minunata formatie vocal instrumentala... Bodies Without Organs.
Can you feel the raindrops in the desert...
Am eu ce am cu acuzatiile de egoism.
Dar sa o mai luam intr-un fel...
Lupta crancena zi de zi pentru atentia parintilor, pentru ultima bucatica de ciocolata, pentru cea mai mare bucata de tort, pentru dragostea bunicilor si pentru locul din fata la masina, ce fel de gandire genereaza? Ce fel de comportament inoculeaza?
Acuma zic si eu, nu dau cu parul, ca sa citez un clasic in viata.
Pana la urma si in cuiburile de vultur plesuv eclozeaza 4 pui minunati si inocenti care in primele saptamani de viata se lupta intre ei pentru o sansa de supravietuire. Iar la maturitate vor ajunge maxim 2. Restul fac un pas mare spre "nemurire".
Sunt instincte primare, sentimente ce tin de natura fiecarui individ. Faptul ca s-au facut studii si analize amanuntite pe tema asta insemna ca niste savanti au impresia ca s-a rezolvat foametea mondiala si incalzirea globala si nu mai sunt lucruri importante de studiat.
In fine, e o dezbatere in desfasurare. Nimeni nu si-a spus ultimul cuvant, dar astept sa se mai dea cu parerea si oameni care sunt oarecum obiectivi. Ca eu unul, vad ca prea ma consum pe tema asta.
Acuma ca o fi adevarat sau nu ceea ce scriu, depinde chiar de cel care mi-a relatat povestea. Asa ca in caz ca nu e pe bune, ma lepad de orice responsabilitate.
O tanti, sa ii spunem tanti Maria, mai prin anul de gratie 1974, la venerabila varsta de 70 de ani era expropriata de fostul regim.
Vazandu-se intr-o situatie destul de tampita, ca sa nu spun mai mult, ce se gandi ea? Sa vanda si ce mai avea si sa plece. Nu ici, colo, ci chiar in SUA.
Zis si facut. Tanti Maria isi impacheta avutia si pleca.
Povestea nu se opreste aici.
Tanti se intalneste pe Taramul Fagaduintei cu Mr. John, apropiat in etate cu dansa. Si ce credeti? Acestia hotarasc sa isi petreaca restul vietii impreuna.
Dar povestea continua.
Dupa 18 ani petrecuti impreuna, tanti Maria ramane pe taram american 'vaduoaie' si neconsolata. Si la a treia tinerete se hotaraste ca e timpul sa mai treaca si prin Romania. Asa ca in 1992 vine acasa cu toata avutia in 2 containere pe vapor.
Si povestea mai continua cat se poate de lucida inca vreo 4 ani pe taramul patriei, cand i se stinge vapaia vietii.
Iata o femeie careia nu i-a fost frica sa o ia de la capat de nenumarate ori, chiar cand altele s-ar fi apucat de goblenuri si telenovele. Tot respectul, jos palaria!
Si vorba unor prietene un pic mai in varsta decat ea:
"Biata de ea, ca repede s-a prapadit..."
Bag de seama ca nu mi-am mai descarcat amarul sau dulcele, dupa caz, de ceva timp pe aici. N-am nici un sentiment in aceasta privinta. Adica, atata timp cat nu a comentat nimeni nimic chiar nu m-am simtit.
In alta ordine de idei, ganduri au fost si sunt destule, doar ca nu au necesitat o expozitie. O fi bine? O fi rau? Asta nu mai stiu. Drept e ca nici nu am rabdare sa scriu alegorii chiar acum. Dar e posibil sa imi creasca pofta cand nici nu gandesc.
Ma mai bate gandul de ma invineteste, in schimb, sa imi englezesc blogul. Nu am un motiv serios, pur si simplu asa m-am gandit azi dimineata. Poate nu o fi nimic de asta, dar parca ar fi o mica schimbare binevenita.
Dintre cele cateva nazariri care au planat asupra mea:
1. Clar mi-am facut alegerea: caine nu pisica.
2. Ce usor poate manipula femeia barbatul in chestii stupide, dar in lucruri importante e usor sa dea gres.
3. O greseala mica nu cunoaste o razbunare pe masura.
4. Pentru toti cei care nu ma credeau in stare... am facut-o si pe asta. (desi nu pricep indoiala)
5. Mai bine cu drag dar departe decat aproape si in aversiune.
6. Nu-mi ajunge o viata sa ajung sa ma cunosc, si atunci de ce sa pretind mai mult de la altii.
7. Am un alt pitic pe creier ce ma streseaza ca folosesc prea multe pungi de plastic?!?
8. O vacanta e buna pentru moral dar distruge rutina.
9. Mi-e groaza deja de ziua in care voi ajunge batran, singur si senil.
10. Ma simt ca m-am mai schimbat, si ma bucur.
Cam acestea sunt in mare coordonatele in care ma inscriu momentan. Ramane sa le dezvolt pe unele dintre ele. Poate. Sa vad cum stau cu piticii.
Cred ca mi-e cel mai groaza sa mor inghetat, altfel nu imi explic ce e cu aversiunea asta la frig.
Acuma, nu la modul ca nu suport zapada si toate minunatiile iernii, dar in sensul ca imi trebuie o caldura iesita din comun in casa, ciorapi grosi pana dispare orice iz de frig si evident gaci pana in mijlocul lui martie.
Nu stiu ce-s cu frigurile astea, ca parca numai batranii nu suportau frigul. Si se zvonea cum ca inca sunt in segmentul de varsta 18-25. Inca.
Dar imaginea din filmul Titanic, cu oamenii inghetati in Oceanul Atlantic, e mult prea brrrrr. Si de fiecare data cand imi miroase a frig imi apare mult prea vie in minte.
Din nou poate intra in scena spiritul de conservare, dar deja parca prea tare insista. Deranjant chiar pentru cei din jur.
Tin minte ca in vara sufocanta din NY am refuzat aerul conditionat. Mai degraba sa curga apa pe mine in siroaie decat sa ma adie crivatul din A/C. Poate sunt prea sensibilos, dar asa usor ma atinge la simturi, ca m-am invatat minte.
Nu mai demult de saptamana aceasta faceam pe interesantul cu un geam deschis langa mine. Dar de-abia am scapat de raceli, asa ca nu astept boala cu bratele/geamurile deschise.
Sunt friguros. Asa mi-e felul. Cred ca pe piticul asta il poate chema Gerila. Sau nu?
Asadar, dau drumul catelusului. Si ce face primul lucru?
Isi marcheaza teritoriul, vor zice cunoscatorii, dar se inseala. Mananca iarba! :-))) Si apoi isi marcheaza teritoriul, de parca ar fi un izvor nesecat de..., ok, suficient pe linia asta.
Dar totusi, ce avea cu saraca iarba, ca doar era satul. Sau poate era satul de carne. Nu ar fi exclus.
Am mai patit de-astea in trecut.
La un moment dat, cainele din sat manca lebenita. Da' manca de nu se mai satura. Si doar miezul rosu, pana la coaja... inca o dovada a inteligentei canine.
Tot asa, aveam un pisoi caruia ii placea porumbul fiert. Direct de pe stiulete. Poate ii era doar pofta vazand cum oamenii din jur se infrupta ca niste nesatui. Cine mai stie acum?
Si pana la urma de ce ma mir? De parca ar fi impotriva firii. Dar e doar vorba de o dieta diversificata. :-))
... asa zicea o cautare de pe Google care si-a avut finalitatea pe aici. Si probabil ca nici nu a gasit prea multe respectivul.
Totusi, cine stie ce cauta, intr-un final mai si gaseste. Iar pe mine pare-se ca ma gaseste lumea cel mai usor dupa un simplu "andiadi" pe mai sus amintitul motor de cautare.
In rest, mai sunt multumit de faptul ca lumea cauta impresii despre Canon-ul meu, si ajunge sa imi citeasca parerea. Si ca sa mai lamuresc o data situatia... A720IS face toti banii, dar probabil ca exista alternative mai bune dupa 6 luni de existenta.
Si acum, ca sa fac un pic de bascalie de cei care au incredere in puterea nemarginita a Sfantului Net, am sa raspund la cateva intrebari google-uite care chiar nu si-au gasit rezolvarea pe aici. Dar daca nu s-au lamurit de altundeva, incerc sa imi dau silinta...
"semnificatia cuvantului boloboc"... semnificatia astrala, universala, fizica, general acceptata a bolobocului este "chestia aia de seamana cu un liniar, cu bula de aer, de te ajuta sa scoti linii drepte in lipsa de alt reper". Sau cum ar numi-o unii mesteri, "chestia aia incomoda care imi tine mainile ocupate si nu-mi pot face treaba."
"cum sa te imbraci la o inmormantare"... hmm, nu stiu ce sa zic, asta e dificila. Ce ne-am face fara internet in ziua de azi? Cum am putea rezolva astfel de probleme existentiale? Acuma, serios?!?
"vreau sa fiu inalta, ce sa fac?"... Pai am mai multe sfaturi practice.
1. Se iau doi prieteni. Unul te trage de maini, celalalt de picioare, in directii opuse, pana se obtine rezultatul dorit.
2. Se cauta un suport de inaltare, ca de ex: pantofi cu toc, fraier sa te poarte in brate, scara mobila etc.
3. In functie de cat de mult iti dai silinta, poti sa castigi intre 5 si 40cm printr-o simpla tapare a parului.
4. Il iei pe Guliver de mana si plecati impreuna in Tara Piticilor, sa vezi atunci inaltime.
Despre "miezul iernei" si "povestea prostului" nu pot sa banuiesc decat ca e acea perioada a anului cand se studiaza minunatele scrieri la scoala, si elevul eminent e in cautare de referate... ghinion!
Si acestea au fost doar cateva din cele care "merita" a fi mentionate. Ce sa zic eu? Tineti-o tot asa!
Pana anul trecut, chiar nu si-a dat nimeni silinta sa ma surprinda de ziua mea. Si chiar si asa, cu improvizatie cu tot, stiu ca mi-a picat tare bine. A fost iesit din comun, a fost total neasteptat, a fost pe gustul meu.
Adevarul adevarat e ca nu e sanatos sa stai singur de ziua de nastere. Pur si simplu nu e. Inevitabil apar tot felul de ganduri, bilanturi, analize. Bifezi cine a mai uitat de tine, cine a facut efortul sa isi noteze in agenda o zi nesemnificativa de nastere... poate ca nu e toata lumea asa, poate e doar un alt pitic de-al meu... dar macar mi-l recunosc chiar daca nu mi-l tratez.
Iar legat de concluziile de acum 2 zile. Da, imi place sa fiu surprins, dar pana la urma, nu stiu daca sunt dispus sa risc ca de ziua mea sa raman singur si sa nu am cu cine sarbatori. Mi-am asumat in trecut acest risc si nu mi-a placut ce a iesit. Asa ca am invatat din greselile tineretii.
Situatia asta m-a mai impins la o chestie... ca la randul meu, minimul pe care il fac e sa scriu macar un mesaj bine directionat, cu un iz de original. Ca de urari de sanatate si fericire chiar m-am saturat. Au devenit asa un cliseu ca nimeni nu le mai crede. Aproape ca si la nunta. Cand ai auzit a 200-a oara 'casa de piatra', parca ti-ai face-o din lemn sau din orice altceva, numai ca sa mai schimbi placa.
Dar s-ar putea sa imi manifest eu prea multe pretentii. Orice urare e intotdeauna binevenita, iar faptul ca nu e originala... chiar nu are importanta. Nu toata lumea are ca prioritate sa aduca ceva nou zilei mele de nastere. Mai exista inca foamete mondiala, razboi in Irak si incalzire globala, astfel ca un singur mod de a spune 'La Multi Ani!' e mai mult decat suficient.
Si totusi parca nu e. Parca as vrea sa vad ca isi da lumea un pic de tot silinta. Ca un sms cu "La Multi Ani! te pup" sau un banal telefon a treia zi dupa Scripturi, o faci cu un coleg de acum 20 de ani din gradinita, nu cu cineva care ti-e apropiat. Dar in final, e si asta o surpriza, ce-i drept.
Mi-am resuscitat minunatul calculator pe care l-am avut din clasa a 9-a. Un P2 la 300Mhz, 128mb ram etc etc... ce vremuri... pe atunci si internetul mergea cu viteza fulminanta de 3kb/s la download.
Pe vremea aceea inca mai functiona Napster-ul, si pentru ca nu prea stiam sa il utilizez, cautam inca si chiar gaseam site-uri cu muzica. Vai, ce timpuri preistorice.
Sa ma mai gandesc... a, ma jucam Mortal K0mbat4, RoadRash si NFS2, iar de Solitaire nici nu mai povestesc cu ce viteza debarasam suprafata de joc.
Dar era saracul calculici bun si pentru scoala. Tin minte ca primul referat a fost pentru ora de Geografie cu minunatul subiect Soarele. Si am tot scris si formatat textul, ca deh, era primul meu referat, si am scos vreo 8 pagini mirobolante.
Iar de referatele la limba romana... nici nu mai amintesc. Erau o minune cand am descoperit site-urile specializate, si mi-au adus numai note bune, in masura in care am invatat sa completez bibliografia asa cum trebuie.
Si aveam internet dial-up prin Tescan, si intram ori noaptea ori dimineata devreme ca asa erau tarifele de Romtelecom. Dar aveam internet? Aveam. Iar prima mea adresa de mail a fost pe mail.com. Adevarul e ca si acum inca o mai am, dar e o fosila, nici pe departe ca gmail-ul de azi.
Si ca tot ziceam de gmail, am facut un mic experiment. De o luna intreaga nu mi-am sters spam-urile. Stiti cate am acumulat? In jur de 370. Pai atatea spam-uri cred ca nu erau in toata Romania acum 10 ani. Vai vai, ce se mai schimba timpurile.
E buna cate o rememorare dintr-aceasta sa stiu de unde am pornit ca sa stiu sa apreciez unde am ajuns cand ma mai gandesc... "da' nu merge filmu' asta mai repede? ca n-am vreme sa astept 10 minute", cand acum cativa ani asteptam minim 12 ore sa se copieze.
Apropo de nimic...
Scriam acum cateva luni, de dragul de a-mi experimenta scrisul si a gasi un stil care sa ma caracterizeze, intr-un mod destul de greoi, trecand de la un subiect la altul, oarecum logic dar rapid. La auzul unor critici, indreptatite chiar, am recunoscut ca fortam putin nota doar pentru a comprima mai multe subiecte intr-un singur articol.
Mai tarziu am observat ca ma prinde mai mult o exprimare un pic ironica si mai dupa deget asa, ca sa inteleaga lumea ce o vrea si eventual sa ia nastere niste discutii care sa clarifice echivocul dorit, lipsa de detaliu, obscuritatea in exprimare. Nu am reusit, dar de-aia nu simt nevoia sa imi schimb stilul.
Mai voiam la un moment dat sa alternez cate un text in italiana/engleza asa de exercitiu... a cam disparut si ideea asta. Desi, parca, la cerintele cuiva care nu vorbeste romana, ma gandeam sa mai pornesc un blog paralel usor mai international in exprimare. Nu am zis inca nici da nici ba.
Ca in ultimele doua-trei saptamani puteam sa scriu mai mult... asta e mai mult decat evident. Ca din pacate nu am simtit nevoia sa o fac... ma cam dezamageste. Adevarul e ca pana la urma anumite lucruri ajung sa fie scrise, altele nu. Poate e un fel de autocenzura, un pitic ce lasa un pic bariera jos cand nu primeste ceva in schimb.
Oricum, blogul merge mai departe, ca pitici sunt destui care vor sa faca pe exhibitionistii.
Sunt in stare sa scriu... yeeee!!!
Nu am chef sa scriu... :-(((
S-a-ntamplat ceva in ultima saptamana. Am urmat o binevenita cura de dezinternetizare. Si am ajuns la concluzia ca... se poate trai si fara blog/messenger/google. Nu stiu insa sigur cat.
Si eu care credeam contrariul. Sunt de-a dreptul bulversat.
Nu simt nevoia sa dezvolt acum gandurile ce m-au napadit in perioada asta.
Fac totusi un efort egoist, pentru ca sunt mult mai clare cand le vad scrise. In rest, daca exista curiozitati care sa imi starneasca interesul, poate detaliez. Vai, de tare demult nu am mai avut o asemenea atitudine miserupista. Sunt chiar uimit.
(iar ma apuca numaratul)
1. Orice inceput e binevenit. Un nou an de viata, un alt job, o alta locuinta. Pare-se ca un inceput nu vine niciodata singur.
2. Dupa orice furtuna soarele rasare. N-are cum sa se faca noapte inainte sa se mai arate soarele macar o data.
3. La sistemul nostru de sanatate... mai bine sanatos si la lucru decat bolnav si in concediu medical.
4. Mi se dau prea multe sfaturi din auzite. Si n-ar fi rau, dar experienta mea personala face mai mult decat cea a fratelui varului bunicii din partea tatalui a prietenului cumnatului vecinei de la doi.
5. Bunul simt si libertatea de exprimare nu se exclud reciproc.
6. Cand imi trebuie o surpriza, imi creez circumstantele potrivite. Cand vreau sa fiu dat pe spate... nu vreau sa mai depinda de mine.
7. Pentru mine functioneaza sintagma forgive but don't forget. Nu e ipocrizie, e doar o perspectiva.
8. Inca ma mai surprinde (nu are legatura cu 6) comportamentul unor oameni. Desi, nu ar mai fi cazul.
9. Concluzia e un mod minunat de a capta atentia la inceput de poveste.
(va urma)
Zice-se ca de cele mai multe ori contrariile se atrag. Poate din curiozitate, dorinta de explorare a altor laturi ale existentei sau cautarea unor senzatii diferite. Nu zic nu, dilema mea e daca aceste contrarii se si completeaza.
As vrea sa adaug un amendament: diversitatea e 'atractiva' doar pana in punctul in care se transforma in opozitie.
Da, sunt constient ca echilibrul e tinta, ca focul are nevoie de apa ca sa se tempereze, ca apa are nevoie de foc sa clocoteasca, dar... exista intotdeauna sanse mari ca focul sa se stinga sau apa sa se evapore. Si atunci ce am rezolvat?
Pe de alta parte, focul daca se contopeste cu un altul, impreuna vor arde cu o intensitate de invidiat si se vor domoli cu timpul, intr-un ritm propriu. La fel, un fluviu se revarsa in mare sa isi gaseasca valurile, iar in functie de vant/luna/furtuni acestea vor aparea si disparea ciclic.
Si totusi, apa fara foc ingheata. Focul fara apa naste incendii.
Cadrul generic cam asa pare, insa nu pot delimita viata in alb si negru prin prisma unor forte incontrolabile si involuntare.
Pana la urma, fie apa, fie foc, formele de manifestare sunt mult mai complexe. Modul de completare a celor doua, astfel incat apa sa treaca de la 1 la 99 de grade cu ajutorul focului ce arde ca o vapaie sau se manifesta doar ca scanteie... e un secret ce se stapaneste doar cu timpul.
In caz ca v-a scapat zilele acestea... micii delincventi germani au de ales: inchisoare sau Romania.
Am ramas un pic masca. Dar mi-a trecut. Au aparut altele intre timp si deja asta e la categoria "usurica".
Asadar sa analizam succint situatia:
Sunt german. De plictiseala ma pun pe furat. Sunt prost deci sunt prins. Dar sunt german si am de ales. Adica, nu e chiar asa de simpla treaba, ma mai intreaba si ce preferinte am.
1. Inchisoare. E bineinteles privare de libertate, aber exista totusi niste standarde europene... apa calda, dus, haine curate, trezit ca oamenii normali in jur de acht Uhr, maxim 2 persoane intr-o rezerva, o dieta echilibrata... v-ati prins de idee.
2. Romania. Unde e asta? E in Europa? Sigur? Adica, e o destinatie in timp sau in spatiu? Ca Herr Einstein zicea ceva ca timpul e relativ, spatiul se dilata, mai scotea un pic limba...
Romania... munca la coada vacii, trezit la 5 sa curat balega, mers apoi la sapa, mancat pe apucate colesterol pe paine, facut baie din ceasca, mers la toaleta in spatele casei... din nou, v-ati prins de idee.
Si atunci m-am luminat. Inchisoarea a ajuns sa fie un lux, asa ca au trebuit sa nascoceasca pedepse mai dure, dar totusi umane, pentru a reduce infractiunile minore... si ce s-au gandit ei... o calatorie in timp si spatiu, departe de civilizatie, ar fi tocmai recomandata pentru o trezire brusca la realitate si ar preveni orice dorinta de recidiva.
Asta pentru ei, ca noi suntem imuni. Asteptam, eventual, o calatorie in viitor.
Se intampla ceva ciudat.
Vesnic cand am eu o treaba undeva, fie ca e planificata sau nu, trebuie sa fie coada. Cand am terminat, gata, nu mai asteapta nimeni. Foaaaaarte bizar.
Parca sunt la camera ascunsa si unde ma duc, vine si gloata ca sa imi faca in ciuda.
Exemplificare:
Mi-am rupt, asa un pic, mana. Ce aud cand ma consulta medicul... ''hmm, ce s-a aglomerat dintr-o data. Nu stiu ce s-a intamplat, ca pana acuma nu era nimeni pe aici.''... asa, si?
Mi-a expirat, asa un pic, buletinul. Cand intru... inghesuiala, de-abia daca am avut loc de completat cererea. Cand ies... nimeni la asteptare. Ce numar de ordine si alte aberatii? Nimeni!
Mi-am zgariat (mai demult), asa un pic, masina. Cand merg la service... coada de masini spre vopsitorie. Dupa 2 zile, cand merg sa o ridic, ce credeti? Pustiu de pustiu. Nimeni nu mai avea nici o graba.
N-am de lucru, asa un pic, la un moment dat. Si dintr-o data imi gasesc ceva sa nu stau... nu crezi ca atunci se trezesc toti clientii ca au nevoie de ceva. Si pentru toti e urgent. Atunci! Ca arde tara! Si maine iar nimeni nu mai zice nimic.
Singura explicatie e ca omul e animal de turma. Altfel cum se explica gandirea aceasta colectiva si sentimentul de ciuda pe care il simt de fiecare data cand ma vad asteptand la nesfarsit sa-mi vina randul?
