Ma intreb cat de naiv trebuie sa fii ca sa pui botul la spam-urile de pe mail.
Laudam la un moment dat Gmail pentru mecanismul sau eficace de triere care ma facea sa ma simt mai in siguranta. Ma facea. Deoarece pana atunci nu fusesem confruntat cu spam-uri in limba romana.
Acum insa lucrurile s-au schimbat. A fost un moment de-a dreptul inedit si chiar credibil. Expeditorul era Orange, iar in interiorul mail-ului se spunea ca am castigat ceva premiu si ca sa intru in posesia lui, trebuia sa iau cartele de reincarcare si sa trimit codurile la ceva adrese de mail gen nume.orange(a)gmail.com.
Oare cata lume chiar le-a incarcat conturile unor cretini inventivi. Drept e ca nu-i vinovat cine cere, ci persoana care da, de prost, credul si lacom ce e.
Oricum, pana acum spamurile erau usor de ginit. Erau in engleza, contineau mesaje cu formulari obscene sau reclame la medicamente, dar se pare ca piata romaneasca de fraieri urmeaza sa fie exploatata din plin.
De obicei intreprinzatorii care ataca o nisa sunt laudati pentru tenacitate, sa fie la fel si in cazul acesta? Sper ca nu...
Rasplata ar trebui sa le fie un concediu fortat afara din casa, privati de calculator pe termen nedeterminat si obligati sa respire aer curat sa li se oxigeneze creierul! Asta ar merita. Apoi sa le fie facute publice adresele de mail sa fie pe veci si in vecia vecilor binecuvantati cu mail-uri nedorite.
Asa sa le ajute bunul Internet!
Mi-e somn. Voiam sa scriu despre dreptate. Voiam sa scriu despre zapada. Voiam sa scriu despre curiozitate. Voiam sa mai scriu si pe blogushorul meu ceva, ca il simt cam neglijat.
E drept, ca aceasta neglijenta nu va dura mult. Doar saptamana aceasta blogul Umanitas are o oarecare prioritate. Nu e mult de lucru pe el, dar destul cat sa imi distraga atentia de la subiectele obisnuite pe care le dezvolt in siruri de ganduri.
Chiar, de multa vreme, voiam sa fac o mica remarca... nu am fost prea inspirat cu titlul blogului. Cu o simpla cautare pe trafic.ro am gasit cateva pagini bune de site-uri cu "gand" in denumire.
Asta denota fie o totala lipsa de originalitate din partea noastra, a tuturor "ganditorilor", fie o tendinta de supraanaliza a bloggerilor.
Desi nu as particulariza. Ganduri peste ganduri avem cu totii. Unii le tin pentru ei, altii le striga in gura mare, unele sunt pertinente si demne de notat pentru posteritate, altele pur si simplu comune si triviale.
Dar asa sunt gandurile in general. Se nasc din te miri ce chichita, te napadesc si te duc unde nici nu credeai ca o sa ajungi. Nu cred ca e nevoie de multa imaginatie sa dai frau liber gandurilor. De altfel nu e nevoie nici de mult efort.
Mai sunt surprins, insa, de multe ori, de intrebarea... "la ce te gandesti?" dar la fel de usor surprind cu raspunsul "la nimic". Si pe moment e adevarat, si ma bucur ca mai am si clipe de repaos total. Clipe in care stau, si nefiind obligat de circumstante sa am vreo activitate de interactiune cu mediul inconjurator, ma detasez total si ascult linistea din interior.
Cred ca e un lux pe care nu multi si-l pot permite prin prisma anumitor responsabilitati care nu le dau voie sa-si puna mintea pe silentios. Ma intreb totusi care e limita? Cate ganduri sunt totusi prea multe? Si ce se intampla cand creierul e depasit de situatie?
Intervine o alta personalitate care preia din povara de ganduri? Sau constiinta cauta o supapa si se refugiaza intr-o zona de liniste din care nu mai vrea sa revina? Ori poate subestimez forta umana, ca doar n-o primi omul mai multe ganduri decat poate sa duca?
Nu stiu, sunt niste intrebari "extrem de existentiale" ce au pornit de la o banala cautare pe trafic.ro, si care cu siguraaaaanta nu m-ar fi lasat sa dorm linistit... Sper sa nu va incarce si pe voi cu ganduri inutile.
Hainele tale vechi s-au pregatit pentru o noua viata!
Daruieste-le cuiva care le va purta din nou.
In perioada 10 - 14 decembrie, intre 16:00 si 18:00, pe Tudor Vladimirescu 48, poti dona hainele pe care nu le mai porti celor care au nevoie de ele.
Mai multe detalii gasesti pe http://umanitas.wordpress.com/.
Implica-te ca si blogger, preia acest material pe blogul tau si posteaza un comment pe http://umanitas.wordpress.com/cu link-ul tau ca sa-ti putem multumi!
Ma gandeam eu asa, candva, ca socialismul in toate formele lui... fie el colectivist, asociationist sau mutualist n-a fost gandit rau, ba chiar avea el avantajele lui.
Acuma, asta din cate imi amintesc eu din ce am mai citit si studiat candva. Si erau chiar interesante variantele mai sus amintite. Cateva dintre ele au fost puse in aplicare in micro-sisteme, dar nu au rezistat. Socialismul lui Marx a fost interpretat si pus in aplicare la o scara mai larga dar nici acesta nu a rezistat.
Manualele subliniaza diverse neajunsuri si contradictii. Si totusi, ce minunata ar fi o lume fara bani, in care schimbul de bunuri se bazeaza pe mutualitate si echitate...
Sau nu?
Ce-ar fi sa nu fii nevoit sa mai duci lipsa de ceva? Fiecare sa consume dupa nevoie din bunurile abundente in economie, prin asta intelegand un consum rational. Nu in sensul de ratii, si cote, ci in limita bunului simt.
Dar oricat de echitabil ar fi sistemul, suntem oameni nu animale... nevoile nu sunt identice, de multe ori nici macar asemanatoare, nici ca intensitate si nici in ceea ce priveste variatia. Si nu doar nevoile materiale. Ci si cele spirituale.
Mi se pare de-a dreptul 'sefeu' o gandire de genul "vom evolua pana la un nivel in care posesiunile materiale nu vor mai avea importanta". Ok, ok, sa zicem ca nu toata lumea cauta bogatie... dar tot e nevoie sa pui ceva pe masa si sa te imbraci. Iar nasturii sau ochii frumosi nu sunt moneda de schimb. Iar cand te-ai obisnuit cu un nivel... mi-e greu sa cred ca te poti multumi cu mai putin.
Ideea nu era sustinerea unui regim totalitar, prin care am trecut deja. Ci pur si simplu imaginarea unei lumi perfecte in care lipsa banilor da posibilitatea dezvoltarii altor aspecte ale laturii umane. O lume in care nevoile ar fi uniform si in totalitate acoperite, fara discriminare, prin contributia tuturor membrilor, fara ingradirea libertatilor.
Nu stiu unde imi e capul. Cred ca mai sus sunt idei pentru vreo 3 sau 4 articole. Dar sunteti bineveniti sa dezvoltam oricare dintre ele mai departe.
Va amintiti cumva de acea privire angelica, acea mutra nevinovata care v-a facut sa vi se inmoaie sufletul de animale iubitor?
Ei bine, uitati-o! A crescut! Nu mai e un copilas. A ajuns la varsta adolescentei canine. E din ce in ce mai priceput in arta manipularii umane... devenind un bun utilizator al privirii nevinovate, al scancetului la comanda si al cozii fluturande.
As putea spune ca deja e 'versat', dar s-ar putea sa exagerez.
Dar nu exagerez cand spun ca micutul are tupeu cat China. Se lupta toata ziua cu Rex, care e de vreo 10 ori cat el. Intra in bucatarie si mai nou fura tot ce e pe jos... de la prosoape si plase pana la sticle si cutii. Un adevarat strengar, ce mai!
Iar mai nou, are o noua arma... scancetul. Mai rau ca un copil mic! Cum nu i se acorda atentia cuvenita, cum nu se mai joaca omul cu el... plange mai rau ca un prunc mic dupa tzatza.
Dar joaca e una, viitorul paznic al casei mai duce si munca de pregatire. Iar gradina e campul de lupta. Ultima frontiera ce trebuie aparata de gainile inamice, cainii vagabonzi si pisicile parsive. Un lucru deloc usor dar nu imposibil daca e sa sa ne luam dupa crezul "unde-s doi puterea creste, si potzocul nu sporeste!"
Si bineinteles ca trebuie patrulata toata ograda, ca altfel cine stie ce iscoade s-ar putea strecura printre randurile ostirii.
In concluzie, asa am raspuns mult vehiculatei intrebari... "ce-ti mai face catelul?"... Ne-am asigurat ca Dolarul a mai crescut, ca e sanatos, voios si mai zglobiu ca niciodata. Si chiar surprinzator de curatel as putea adauga, nu?
Cica de ce ti-e frica nu scapi. Oricum, as vrea sa spun ca chiar daca nu am scapat, macar am intarziat cat am putut momentul.
Povestea incepe cu o amanare... de muuult, de vreo cateva luni deja. Eram eu constient de problema, dar nu am luat-o in serios.
Iar azi, s-a-ntamplat oroarea. La-nceput a fost doar impresia, apoi paranoia, iar in final certitudinea.
Un psssssss mare si lat mi-a materializat temerile.
Totusi, total neconvingator si inoportun, dar macar s-a intamplat intr-un mediu controlat, si nu in trafic, sau cu alte efecte secundare nedorite.
Un ajutor de nadejde a venit din partea tatei, care a fost mai mult decat bucuros sa imortalizeze pentru eternitate prima mea experienta cauciucata... un triumf de altfel, care va fi uitat bineinteles datorita modului banal in care s-a petrecut.
Peisaje "de vis".
Prima zapada din acest an.
Nu am cuvinte si nici nu simt nevoia sa descriu Arieseni-ul inainte de isteria lunilor de iarna, dar daca aveti o pofta nebuna de metafore, descrieri, hiperbole si personificari, ma pun si compun un pastel, imediat. Pana atunci... vorba 'ceea cu o poza face cat 1000 de cuvinte:
Stardust. Un film ce merita vazut. Asta e concluzia. Nu ma credeti pe cuvant, mergeti si convinge-ti-va singuri.
Ok, poate nu prezinta realitatea tragica a poporului roman in era comunista, sau o dragoste imposibila traita printre transeele Primului Razboi Mondial, nici macar nu spune povestea unei catastrofe care sa fi luat vietile a mii de oameni, dar spune o poveste la care multa lume nu s-ar fi gandit.
Adica, firul povestii e simplu, usor de inteles, fara poveste in poveste si planuri diferite ale actiunii, dar modul in care e prezentat, atentia la detaliu, efectele speciale, si umorul ce echilibreaza orice situatie ma fac sa cred ca il voi putea revedea oricand a doua sau a treia oara fara sa ma plictisesc. (lucru destul de rar, tin sa mentionez)
Pot sa spun ca e echivalentul modern al unui basm de Petre Ispirescu, sau chiar al Fratilor Grimm. O poveste originala cu ingrediente clasice precum printi, regi, taramuri fanteziste, vrajitoare malefice ori animale fermecate, dar si pirati fantastici, stafii simpatice, tehnologii bizare sau ipoteze fictive.Totul insa se impleteste cursiv si coerent intr-un taram suficient de ireal ca sa dea atmosfera de basm, dar indeajuns de bine localizat cat sa ii dea o nota credibila.
Nici nu am simtit cum au trecut cele doua ore in sala de cinema. Am urmarit si am dat crezare intamplarilor derulate, cu mintea unui copil, si am savurat din plin ritmul alert al actiunii.
Nu am nici o remuscare de pe urma faptului ca mi-a placut un film atat de comercial. De ce nu, la urma urmei? Poate va deveni un clasic precum 'Casablanca', 'La vita e bella' sau mai recentul 'Titanic', care toate la vremea lor au fost destul de comerciale.
Iar daca va lua vreun Oscar sau nu... Nu ma pronunt, cert e ca Robert de Niro face un rol excelent, Michelle Pfeiffer oscileaza puternic intre Cosanzeana si Muma Padurii, iar Claire Danes... parca incepe sa imi placa.
Aud 'dolar' o data. Aud 'dolar' de doua ori, de trei, chiar de patru. Si tot asa, pana ma indrept in directia din care se aude ciudatul cuvant.
Nu stiu ce inseamna, dar parca simt ca mi se adreseaza. Imi place totusi cum suna. Ajung la fiinta care tot striga in disperare cuvantul 'magic' si incepe sa ma atinga.
Ciudat sentiment. Mi se pare interesant. Mai vreau, mai vreau. Dau din coada, sa atrag atentia, poate ma mai gadila un pic pe botic. Uuu, ce masaj bun, cum numai mamica imi facea nu cu mult timp in urma. Si o senzatie de cald si de bine.
E noua fiinta, nu am mai vazut-o pe aici. De fapt vocea mi se pare cunoscuta, dar nu am mai vazut-o. Dar ce e chestia aia ce mi-o tot baga in ochi? Face clic... de-a dreptul fascinant... oare ce gust are? Ciudata mai e fiinta asta tot fuge de mine, se opreste, fuge iar spre mine, in jurul meu, ma ia pe suuuuss.... uuu, n-am fost facut sa zbor. Si tocmai am mancat. Data viitoare voi fi mai bine pregatit.
Dar minunatia aia de ma urmareste... simt ca orice pas imi e supravegheat, inregistrat parca. Poate e doar paranoia. Dar uite o scorbura, ce-o fi in ea? Hai sa miros. Bleah, a trecut pisica pe aici. Pana si eu stiu, la o luna jumate ca nu e frumos sa fac asa ceva in mijlocul curtii.
Iar simt pe spate o mangaiere... sa vad ce e... ma invart, ma invart, dar nu reusesc sa o prind. Dar simt ca ma urmareste ceva. Tot in spatele meu e. Cum ma intorc, cum o vad. Si nu pot sa o prind. Ma invart, ma invart, ma invart dar degeaba. Sa-ncerc poate de pe spate, am acces mai bun... nu, nici de data aceasta.
Am prins intr-o dimineata saptamana aceasta, in drum spre serviciu, finalul melodiei de mai sus... si anume doar o propozitie "i don't have the heart to hurt you..." si mi s-a parut interesant formulata si plina de sentiment. Poate de aceea mi-a si ramas in minte.
Azi am cautat, si am cautat, si cand parea ca bunul meu prieten Google nu vrea sa ma ajute... a aparut si rezultatul mult asteptat... James Ingram.
Si de ce spun coincidenta? Pentru ca exact pe 20 octombrie 1990, a atins varful clasamentului Billboard Hot 100. Iar mie mi-au trebuit doar 17 ani sa o descopar. Bine, ca pe vremea aceea chiar nu aveam cum sa o 'savurez'.
Mai bine mai tarziu decat niciodata, pentru ca e o piesa cat se poate de faina.
For whom it may concern, we celebrate the Day of Oradea every year on the 12th of October... For a few days, the center of the town turns into an amusement park/concert site/city dump. All fun and games, but really, how many of us do really know what we celebrate.
I wasn't sure, either, that's why I asked my good ol' friend, Google, and i got the following replies:
On October 12th 1918, the Declaration from Oradea was signed, which proclaimed the right to independence of all Romanians living in Transylvania.
On October 12th 1944, the Soviet army marked the official liberation of Oradea from under the Hungarian Fascist occupation...
Not very fun things to think about over a beer at a concert, surrounded by the overwhelming smell of smoked wieners, caramel popcorn and roasted chestnuts. But politics marked the date in history, politics marks it every year. However, that doesn't matter, as long as the masses are entertained.
