Ma simt ametit, ard tot, sunt ud si respir destul de greu... Daca n-as sti mai bine, as zice ca imi trebuie un concediu. Insa lucrurile stau cu totul altfel...
Apele oceanului au dat dovada de salbaticie crunta in goana lor spre tarmul ce parea doar o himera cand soarele a invadat cerul, iar ultimul val a fost de-a dreptul naravas si ne-a proiectat chiar pe plaja.
Nu reusim sa ne bucuram de uscat, ca incepe sa ploua... cu sageti! Si odata cu ele, din spatele tufelor sare o fata, strigand intr-una Tumbakbo, tumbakbo ng mabilis!
Indiferent de semnificatia vorbelor, instinctul de conservare ne da o infuzie de adrenalina si o luam pe urmele salbaticei fiinte.
O tinem asa, fara sa privim inapoi, prin labirintul de liane, ferigi si palmieri care ne acopera orice urma, de parca ne-ar fi complici in aceasta cursa nebuna.
In scurt timp incepe sa ploua torential, iar tunetele si ropotul stropilor pun capat zumzetului produs de bastinasi. E o larma linistitoare, acoperita doar de bataile inimii care ne spune ca am ajuns la capatul drumului si al puterilor.
Dumating, spune faptura aratandu-ne o cascada. Dito sa!
O ia inainte si trece prin apa, iar noi, fara sa ezitam, dupa ea...
Mare greseala!
Dincolo de perdeaua de apa, simtim cu totii amentintarea ascutita de metal la beregata, ce ne mana fara ezitare tuwid nauuna... Ne supunem, insa nu frica ne taie respiratia ci privelistea din fata ochilor... constructii de piatra alba si alei ce par a fi poleite cu un metal ce seamana a aur, dar nu tocmai, aduce a arama, dar nu s-ar zice ca e...
Desi coplesiti de situatie, unul dintre noi se scapa: ginto?!? iar cel mai aprig dintre strajeri exclama in batjocura: Timang! Ay orichalc!
Acest ultim cuvant rasuna ca un ecou in sufletul unor visatori care se vad pusi intr-o situatie tragica: dupa mii de kilometri plini de speranta si sute de indicii care de multe ori pareau de neinteles, ajunsi acum la destinatie, totul pare sa se sfarseasca intr-o clipa!
Lahat ng bagay ay may katapusan! sopti fata, iar eu ma trezesc ud si agitat dintr-un vis ce pare sa nu fie al meu.
Paano kung... imi trecu prin minte... Paano kung...
Se intampla lucruri ciudate in blocul A3 de pe strada Prahovei... lucruri foarte ciudate, as putea spune.
Poate erau asa si inainte, si nu le dadeam eu atentie dar acum, acum chiar au luat proportii incomensurabile.
Sa ma explic...
Ma duc intr-o seara la ai mei si, ajungand la etajul doi, aud prin peretele subtire ca hartia:
- Da-i la ficat, Fane, da-i!
- Sparge-l, taticule! Fa-l praf!
- Rupeee-l!
- Hai! Hai! Hai!
Stupefiat, m-am grabit spre usa ca nu cumva sa continuie povestea in casa scarii si sa am parte de ceva actiune, ca nu imi era pofta.
Stiam ca familia lui Gelu era destul de violenta, de pe vremea cand ne jucam cu masinile si sosea nea' Fanica obosit si abtiguit de la munca, si numai roti si matchbox-uri sareau prin toata sufrageria.
Dar ma gandeam ca au trecut vremurile acelea, baietii au mai crescut, lucrurile s-au mai linistit, in special de cand e Gelu in State. Si daca nu pentru altceva, macar de dragul celui mic sa mai pastreze armonia.
In fine, zic, nu ma bag, treaba lor.
In alta seara, cam pe la aceeasi ora, intriga se complica: de dincolo de perete se auzeau lovituri, la intervale de 2-3 secunde si nea Fanica striga - Ai!... apoi tanti Mia - Ai!... iar nea Fanica - Ai!... si iar tanti Mia - Ai!... dupa fiecare lovitura, incat am inceput sa ma gandesc ce-or fi avand? Si cu cine?
Dar n-am vreme sa ma bucur ca macar nu e razboi, ca iar incep:
- Nu vezi, mai, neghiobule ca ne faci de ras! Tu cu Vanessa ta...
- Femeie nu ma enerva, ca nici Roger-ul tau nu e mai breaz!
Vai, socotesc, ce au ajuns oamenii astia! Si tot copiii au de suferit. Dar, din nou, nu e treaba mea, nu ma bag, faca ce le-o ajuta Dumnezeu!
Dar macar daca ciudateniile s-ar fi oprit aici...
In urmatoarea saptamana, manat de foame trec din nou pe la ai mei.
Cand sunt la etajul 2, intru direct in zona crepusculara:
- Hai mai, Fane, chiar asa ti s-a acrit, ca nu mai vezi gaura?
- Las-o, ca acu intra, stai asa!
- Faneee, manca-ti-as chelia, da' prost stai cu vazul!
- Atunci pune tu mana si bag-o daca te crezi mai scolita.
Nu stiu daca ma credeti, dar in acel moment nici toata terapia din lume nu mi-ar fi putut scoate imaginile ce mi s-au infierat direct pe creier. Dar am zis ce naiba, oricum sunt marcat pe viata, hai sa vad ce o fi cu nebunii astia?
Si, intru la ai mei, ies frumos pe balcon, trec dincolo la Gelu si incerc sa vad prin roleta pe jumatate trasa ce se intampla. Si ceea ce am vazut, mi-a depasit orice asteptare:
Tanti Mia, cocotata pe o platforma, cu o telecomanda in mana, incerca sa nimereasca a 9-a gaura intr-o partida inflacarata de golf pe Nintendo Wii...
In viata mea nu as fi crezut ca voi asista la o asemenea 'atrocitate', dar am ajuns sa o vad si pe asta: Wii luase cu asalt casa familiei Panait si nu acceptase ostatici - toti erau victime!
Crucindu-ma de cele vazute, si deruland ultimele saptamani si intamplarile la care asistasem involuntar, am reusit sa fac legatura si sa imi explic cele petrecute:
Gelu i-a trimis fratelui sau o consola Wii de ziua lui, impreuna cu Wii Sports Resort, bineinteles. Desi frica de nou e mare in general, cat era micutul la scoala, s-au gandit batranii sa incerce si ei dracovenia noua si din una in alta, au prins microbul atat de tare ca bietul copil abia mai punea mana pe jocuri.
Asadar, interesanta mai e viata la bloc, aproape ca ma apuca dorul... dar nu tocmai! Totusi, mare lucru, mare, sa ajunga oamenii, indiferent de varsta, sa joace tenis, golf sau un meci de box chiar in sufragerie...
Articol fabulat pentru cea de-a 24-a proba a SuperBlog 2009, sponsorizata de TNT Games.
Imi amintesc, cu o claritate de speriat, un episod din urma cu foarte multi ani (sa tot fie vreo 20) derulat cu bunicul pe poteca din mijlocul gradinii, chiar sub parul care inca si azi mai umbreste zilele de vara:
- De ce zboara pasarile, bunicule?
- Pentru ca acolo le e lor locul, pe cer.
- De ce le e locul acolo?
- Pentru ca nu au fost facute sa traiasca in pomi.
- Dar, pomii de ce au frunze?
- Pentru ca asa le-a fost dat sa fie.
- Dar de ce le-a fost dat sa fie asa?
- Pentru ca sa avem noi umbra vara.
- Si 'de ce'-urile nu s-au oprit aici, ba au continuat pana cand singur m-am obosit si mi-am gasit o alta preocupare prin tarcul gainilor.
Totusi, intrebarile specifice varstei s-au domolit pe masura ce perceptia asupra lumii inconjuratoare s-a aprofundat. Am continuat, ca toata lumea, cu altele mai departe in viata si am gasit raspunsuri mai mult sau mai putin concrete, precum cele ale bunicului.
Insa rabdarea pe care o are un batran cu nepotul sau nu poate fi egalata de nicio alta, deoarece banuiesc ca aceasta ingaduinta vine in virtutea varstei si a dragostei ce exista pentru urmasi.
In aceasta idee, am auzit chiar saptamana trecuta povestea Liei, o mamica pe la vreo 31 de ani, despre o discutie pe care a avut-o cu fetita ei de 4-5 anisori, in timp ce se relaxa un pic navigand pe Internet.
- Mamico, ce faci?
- Uite stau un pic pe net!
- De ce stai pe net?
- Ca sa ma odihnesc putin, ca de dimineata sunt prin bucatarie.
- Si ce faci pe net?
- Uite, caut un costumas pentru serviciu, si daca esti cuminte si o lasi pe mama linistita putin, promit ca iti iau si tie o rochita noua de ziua ta!
...
(linistea se asternu pret de 3 minute)
...
- Mamico, de unde cumperi costumasul?
- De pe internet, iubire, ti-am mai spus.
- Dar din care magazin il cumperi?
- De pe un site.
- De ce mamico? De ce de pe site? De ce?
(si intr-un moment de oboseala, a sarit porumbelul...)
- Ca asa vrea muschii mei!
Acum te rog sa termini ce ai in farfurie, ca imediat ne uitam la Pe aripile vantului!
Adevarul e ca daca intrebarile insistente ar fi venit in oricare alt moment al zilei, ar fi existat nenumarate alte variante de raspuns pe care la fel de usor le-ar fi putut da, si ar fi satisfacut in totalitate curiozitatea micutei:
* pentru ca sunt indragostita de bluzita de culoarea cognacului, aceea cu decolteu mic, patrat, cu spatele pe jumatate gol si care cade minunat pe bust, pe care am purtat-o atunci cand Sergiu mi-a daruit prima floare in Parcul Magnoliilor
* pentru ca desi am spalat camasuta bleu cu fundita de nenumarate ori pana acum, de fiecare data cand o port la serviciu se gaseste cate o colega sa ma complimenteze pentru hainuta cea noua.
Cuprinsa putin de remuscari in timp ce admira sacoul cambrat, cu broderie, ii treceau toate raspunsurile de mai sus prin minte, si multe altele, toate infinit mai bune decat cel pe care il rostise. Asa ca, lasa pe mai tarziu lansarea comenzii si se aseza langa micuta:
- Gata, ti-am promis ca ne uitam la domnisoara cu rochiile acelea lungi si colorate. Haide, hai sa mergem in camera! Vii?
- Nu!
- Pai de ce nu?
...
- Ca asa vrea muschii mei!
...
