Viza pentru vise™

Prin ^$#@ intelegandu-se o metafora care transcende orice bun simt.

(Samanta curiozitatii)
Prima data cand am auzit despre acest termen a fost in urma cu vreo 3 ani de la o colega de facultate care, pentru examenul uneia din materiile studiate in Alicante trebuia sa isi publice un articol pe blogul cursului. (I want that, too)

(Satisfacera curiozitatii)
Mai apoi, am ajuns si eu sa scriu pe vreo doua bloguri cu mai multi autori, prin natura job-ului si a directiilor de comunicare adiacente acestuia. Rezultatele au fost destul de interesante si pot spune ca experienta blogului colectiv mi-a fost suficienta. (been there, done that)

(Revenirea curiozitatii)
In prezent, SuperBlog m-a facut sa revin asupra ideii de a extinde echipa de autori a blogului pentru scopul clar definit de a aduna resursele necesare pentru niste articole cat mai reusite pe temele emise. Dar nu s-a concretizat, si nici nu am o intentie in acest sens. (what if?)

(Concluzia curiozitatii)
Dupa parerea mea umila, un blog colectiv este raspunsul unei activitati profesioniste de blogging care prin cantitatea de informatie, legaturile numeroase cu online-ul, punctele de vedere variate, nu are cum sa fie gestionata bine de o singura persoana.

Ar mai putea exista, totusi, o pasiune comuna pentru diverse domenii vaste precum muzica, lectura, filmele, programarea, astronomia, care sa uneasca un grup de fani dornici ca adune teme de interes si sa impartaseasca experientele lor relevante.

Nu ma regasesc in aceste situatii momentan, tangenta mea cu blogosfera limitandu-se la niste opinii personale in legatura cu diverse aspecte ale calatoriei mele prin viata.
In plus, Viza este domeniul meu, taramul pe care fac eu regulile iar egoismul cu care am fost inzestrat nu ma lasa sa renunt la aceste drepturi.

Imi poate cineva explica si mie care e treaba cu interesul excesiv pentru productii TV centrate pe etnia roma?

Adica, exista (sau au existat) suficiente show-uri precum Inima de tigan, Regina si mai noul State de Romania, care tin lumea lipita de TV de parca n-ar mai fi vazut o satra de tigani in viata lor.

OK, as intelege fascinatia pentru un serial bazat pe viata unui trib de canibali sau a unei paturi sociale dintr-o cultura asiatica in decoruri inedite. Dar pirande si puradei vezi la orice colt de strada, trebuie doar sa iti ridici cele trei litere moi de pe canapea si sa iesi un pic la aer!!!

Acuma e drept ca toate povestile mai sus citate prezinta o imagine romantata a ceea ce inseamna viata intr-o comunitate de romi, aducand mai degraba a basme cu printi si printese. Dar asta nu face decat sa accentueze si mai mult realitatea gri, complet discordanta, care invaluie aceasta minoritate.

Pe de alta parte, sunt si eu constient ca la TV se pluseaza pe constructia personajului, pe emotiile pe care le traieste si sentimentele pe care le genereaza, pe evolutia si complexitatea acestuia. Dar totul se reduce in final la ridicarea fiecarui bulibasa la rang de model de succes demn de urmat.

Si atunci, revin... imi face si mie cineva o schema, ca pe bune ca nu imi e clar care e şpilul? Ce anume e atat de fermecator pentru publicul roman? Sa fie oare tigancusa de sub castani?!?

E o treaba veche de cand lumea si pamantul. Nu e noua, nu e fumoasa, dar e ca un elefant roz in camera, pe care toata lumea il vede dar nimeni nu zice nimic...

Totusi, mi se pare o directie absurda de gandire, si implica un butoi de ipocrizie, ori de cate ori se manifesta.

Zici pe buna dreptate ca nu mergi la inmormantarea omului pentru ca nu a fost, la randul sau, la inmormantarea bunicii tale? ---- Hai, serios? Cum se numeste asta?

Te duci la nunta unui 'prieten' doar pentru ca a fost la nunta ta, si mai si tii undeva notat cu cat a contribuit, ca sa echilibrezi balanta financiara? ---- Nu, pe bune, asa se face? Asta ce mai e?

Un cunoscut care iti stia ziua de nastere nu te suna, nu trimite sms, nu se deranjeaza nici cu un mail cu urari. Si ce te hotarasti, sa-i faci in ciuda si sa ii intorci fapta? ---- Zau asa, sa mai intreb ce e cu asta?

Batranii o practica, semn fie ca societatea cultiva complezenta, fie ca ipocrizia e o boala incurabila.
Copiii o fac, prin urmare nu e nevoie de multa experienta de viata ca sa te molipsesti.

Indiferent de varsta, intelepciunea pare sa nu afecteze rationamentul care te impinge spre aceasta reciprocitate.
O fi oare chiar asa puternica teama ca daca aceasta constrangere dispare, sentimentele sunt insuficiente pentru a strange lumea la o inmormantare, nunta sau aniversare?

Ceva nu se leaga...

Chiar nu pot! Nu sunt construit pentru a inota!

Orice as face nu pot sa devin una cu apa (dar drept e ca nici nu am facut tot ce e omeneste posibil). Oasele mele doar brazdeaza apa, nu ii si absorb energia... prin urmare doar pluta functioneaza, propulsia avand probabil defect de fabricatie.

Ma gandeam ca sunt prea cerebral ca sa inot... dar nu are sens, din moment ce totul tine de tehnica, tehnica pe care o invatam si o imbunatatim. Deci nu e o justificare!

Dar asta e, cum nu mai simt pamantul sub picioare sunt convins ca nu mai detin controlul, ca ma las la voia intamplarii, in voia unui element care nu e in deplina armonie cu vointa mea.
Din aceleasi motive cred ca nici la capitolul manga nu excelez si mai mult ca sigur ca nici drogurile nu mi-ar fi compatibile.

Pana la urma cred ca preconceptiile 'or fi de vina... teama de necunoscut... lipsa de incredere...
Dar, desi nu ne-am nascut cu aripi, solzi sau branhii, ne putem adapta astfel incat sa incercam sa ne depasim limitele.

O limita a fost candva si cerul, pe care am reusit sa-l impanzim cu oameni care merg dintr-un colt al Pamantului in altul, care iau micul dejun la Budapesta si cina la New York.
Asta daca nu cumva pe parcurs se hotarasc sa sara cu parasuta si sa ia totusi pranzul la Paris.

Sunt cateva limite depasite din dorinta de evolutie, altele din pura nevoia de adrenalina. Si atunci pe primele sa le sustinem si pe celelalte sa le interzicem din lipsa de scop/finalitate/utilitate? Pai asta ar fi o directie mult prea cerebrala, si ne-am pierde hazul de atata seriozitate.

Tocmai ca antidot la seriozitate si control mi-ar surade ideea unui bunjee-jumping... asa, ca un crash course in letting go... si poate atunci as privi altfel si inotul.

Te-ai simtit vreodata prizonier intr-o conversatie fara sfarsit?

Cand, in loc sa asculti, intri pe pilot automat si nu faci decat sa aprobi, si sa dai din cap... in timp ce te gandesti ce nu ai pus pe lista de cumparaturi, a cui zi de nastere se apropie, ce ai uitat sa scrii in ultimul raport, daca mai ruleaza acel film la multiplex...

Desi toate par trivialitati, pentru cel care le gandeste, fac parte dintr-o imagine de ansamblu si sunt prioritati ce nu se pot estompa, ci doar, cel mult masca.

Da, e o imagine de ansamblu pe care, in cele 9 minute nesfarsite de conversatie, nu reusim sa o vedem, si prin urmare nu reusim sa o intelegem.

Si ce daca? Nimeni nu ne cere asta. Sau emite cineva astfel de pretentii?

E mult mai usor sa spui nu decat da. Mai putine complicatii, mai putine batai de cap, mai putina responsabilitate.
In fond, de ce sa zici da, cand in jur auzi coruri de nu? Un da ar iesi din tipar, ar strica armonia... vai, ar putea chiar duce la revolta, anarhie, miscari sociale...
Cand colo, un nu sanatos pune capat oricarui echivoc, oricarui dubiu si un punct serios oricarei conversatii care si asa ti-a invadat invadat timpul pretios.

Ati inteles ceva? Ca sincer, am deschis pagina si randurile de mai sus au iesit asa, din subconstient, fara nicio premeditare.
Adevarul e ca prea multe refuzuri n-am primit la viata mea, iar sechele pe tema asta e putin probabil sa am, dar poate, privind in jur, am ajuns sa apreciez da-urile auzite.

Acuma nu zic ca mi-am si insusit in totalitate ideea expusa, dar parca de multe ori ma gandesc inainte: "Ce-ar fi daca as zice da? Mi-ar complica existenta? Hai totusi sa vedem ce iese!"

De complicat, acuma serios... slabe sanse. De imbunatatit, posibil. Dar daca acum nu spui da, e posibil ca a doua oara sa nu mai auzi intrebarea.

Ma gandeam azi la un moment dat ca, daca as avea 22.000 euro, nu as merge in piata sa imi iau un Mustang second-hand:

Pe langa faptul ca in piata se vand masinile ca si caii bolnavi pe vreme de seceta, mai vine unul sa isi vanda Mustang-ul. Pacatul meu a fost ca eram parcat aproape, si tot la 2 minute auzeam cate un "Moooaaaaammmaaaaa, ce tarrreeeeeeee fratteeeee", "ba vere, asta e de tine, ma!", "ce masina bengoasa si-a tras nebunu asta"... iar din partea unui copil, un simpatic "tati, tati, uite un Ferrari albastru!"

In fine, a fost intr-un fel destul de amuzant. Cam toata lumea isi traia poate pentru o secunda fantezia de a evada in lumea mare intr-un Mustang nervos si infomentat de viteza, cu muzica data la maxim si fara grija zilei de maine. Bineinteles ca pe nimeni nu interesa masina in mod serios, dar se adunase lumea in jur ca la circ... daca omul ar fi vandut bilete privitorilor, sigur aduna bani de avans pentru urmatorul magnet de gagici/gagii/copii/batrani.

Dar pana la urma, ce e cu atatea prejudecati din partea mea? Ca imediat ma aflu acuzat de invidie... da, vezi sa nu... la cat ii de ieftina benzina, un Mustang mi-ar mai lipsi din fata casei!
Poate cand m-o-nfia Patriciu!

Pentru fiecare, persoana de langa el e cea mai cea, din aproape toate punctele de vedere. Si asta indiferent de realitate pentru ca, la un moment dat, ochii vad doar ce vrea inima. Iar daca gandurile sunt 'photoshop-alite' cu sentimente... poa' sa zica lumea ce o vrea, ca eu o tin tot pe a mea (asta asa, ca sa rimeze, sa fie mai cu impact).

Insa, in momentul in care femeile din jur ajung sa spuna: "vai, cat e de frumoasa", si sa o spuna cu adevarat, atunci cu siguranta ochii si inima au ajuns la un compromis destul de aproape de realitate.

Ideea e ca femeile au un simt critic foaaarte bine dezvoltat cand e vorba de o alta femeie, iar unii ar spune ca e chiar o rautate innascuta. Dar eu, unul, nu as merge chiar pana acolo, insa l-as numi un spirit de observatie mai mult decat alert.

In fine, imi place sa vad situatii in care o reprezentanta a sexului frumos, nu neaparat capituleaza, ci e suficient de sigura pe ea incat sa recunoasca realitatea si sa admire calitati care intr-o oarecare masura o depasesc.

Vai, Adi, dar esti de-a dreptul un clarvazator. Oracolule! Prevestitorule! Anticipatorule! Inaintestiutorule! Cum ai putut sa prevezi ploaia din 15 septembrie?
Ce bine ca nu am pus acel pariu de care vorbeai, cu tine, ca altfel ne cam usurai buzunarele....

***

Da, intr-adevar, lacrimile copiilor au inecat din nou pacatele lumii. Si putini au fost cei care azi au cantat veseli in ploaie precum Gene Kelly. Oare ce i-a inhibat? Frigul? Emotia? Vantul?
Sau poate lumea canta pe dinauntru si nu era momentul sa paseasca in lumina reflectorului, ca sa nu alunge norii... Asa sa fie oare?

A trecut mai bine de un an, am avut peste 4.000 de vizitatori, in jur de 5.000 de vizite, peste 200 de subiecte, cateva zeci de comentarii si sute de poze.

Am scris o groaza de chestii, dar inca nu am manifestat un mic regret...

Nu am reusit sa corup pe nimeni sa treaca de partea aceasta a blogarelii, desi cunosc cateva persoane care chiar ar avea ceva interesant de spus.

Adevarul e ca oricine ar putea scrie cateva randuri, sa-si impartaseasca idei, pareri si sentimente, dar depinde de fiecare daca e dispus sa se expuna sau nu, chiar si sub protectia anonimatului.

Totusi, ma simt bine ca azi, spre deosebire de multe alte dati, am avut parte de cateva comentarii care imi demonstreaza ca lumea multa, putina, asa cum e, intra cu interes si desi o arata mai rar, chiar cugeta un pic la ce am scris eu.

In final, nu neg ca la un moment dat am simtit ca e o pierdere de timp, dar simt ca imi face mai mult bine decat rau sa imi astern ideile in scris, chiar sacrificand un pic din timpul meu liber.

Cred ca mi-e cel mai groaza sa mor inghetat, altfel nu imi explic ce e cu aversiunea asta la frig.

Acuma, nu la modul ca nu suport zapada si toate minunatiile iernii, dar in sensul ca imi trebuie o caldura iesita din comun in casa, ciorapi grosi pana dispare orice iz de frig si evident gaci pana in mijlocul lui martie.

Nu stiu ce-s cu frigurile astea, ca parca numai batranii nu suportau frigul. Si se zvonea cum ca inca sunt in segmentul de varsta 18-25. Inca.
Dar imaginea din filmul Titanic, cu oamenii inghetati in Oceanul Atlantic, e mult prea brrrrr. Si de fiecare data cand imi miroase a frig imi apare mult prea vie in minte.

Din nou poate intra in scena spiritul de conservare, dar deja parca prea tare insista. Deranjant chiar pentru cei din jur.
Tin minte ca in vara sufocanta din NY am refuzat aerul conditionat. Mai degraba sa curga apa pe mine in siroaie decat sa ma adie crivatul din A/C. Poate sunt prea sensibilos, dar asa usor ma atinge la simturi, ca m-am invatat minte.

Nu mai demult de saptamana aceasta faceam pe interesantul cu un geam deschis langa mine. Dar de-abia am scapat de raceli, asa ca nu astept boala cu bratele/geamurile deschise.

Sunt friguros. Asa mi-e felul. Cred ca pe piticul asta il poate chema Gerila. Sau nu?

primavara.

ziua-n amiaza mare, si-n miez de noapte.
cum mai spuneam, ba e rece ba e calda.
nu ai cum sa te plictisesti cu primavara imprejur.

iarna se comporta cam rece cu mine, vara ma arde de nu ma vad, primavara ce e mai jucausa, ca toamna e si ea mai domoala, mai matura...

whatever...

iaca si pozele:

... asa zicea o cautare de pe Google care si-a avut finalitatea pe aici. Si probabil ca nici nu a gasit prea multe respectivul.

Totusi, cine stie ce cauta, intr-un final mai si gaseste. Iar pe mine pare-se ca ma gaseste lumea cel mai usor dupa un simplu "andiadi" pe mai sus amintitul motor de cautare.

In rest, mai sunt multumit de faptul ca lumea cauta impresii despre Canon-ul meu, si ajunge sa imi citeasca parerea. Si ca sa mai lamuresc o data situatia... A720IS face toti banii, dar probabil ca exista alternative mai bune dupa 6 luni de existenta.

Si acum, ca sa fac un pic de bascalie de cei care au incredere in puterea nemarginita a Sfantului Net, am sa raspund la cateva intrebari google-uite care chiar nu si-au gasit rezolvarea pe aici. Dar daca nu s-au lamurit de altundeva, incerc sa imi dau silinta...

"semnificatia cuvantului boloboc"... semnificatia astrala, universala, fizica, general acceptata a bolobocului este "chestia aia de seamana cu un liniar, cu bula de aer, de te ajuta sa scoti linii drepte in lipsa de alt reper". Sau cum ar numi-o unii mesteri, "chestia aia incomoda care imi tine mainile ocupate si nu-mi pot face treaba."

"cum sa te imbraci la o inmormantare"... hmm, nu stiu ce sa zic, asta e dificila. Ce ne-am face fara internet in ziua de azi? Cum am putea rezolva astfel de probleme existentiale? Acuma, serios?!?

"vreau sa fiu inalta, ce sa fac?"... Pai am mai multe sfaturi practice.
1. Se iau doi prieteni. Unul te trage de maini, celalalt de picioare, in directii opuse, pana se obtine rezultatul dorit.
2. Se cauta un suport de inaltare, ca de ex: pantofi cu toc, fraier sa te poarte in brate, scara mobila etc.
3. In functie de cat de mult iti dai silinta, poti sa castigi intre 5 si 40cm printr-o simpla tapare a parului.
4. Il iei pe Guliver de mana si plecati impreuna in Tara Piticilor, sa vezi atunci inaltime.

Despre "miezul iernei" si "povestea prostului" nu pot sa banuiesc decat ca e acea perioada a anului cand se studiaza minunatele scrieri la scoala, si elevul eminent e in cautare de referate... ghinion!

Si acestea au fost doar cateva din cele care "merita" a fi mentionate. Ce sa zic eu? Tineti-o tot asa!

Apropo de nimic...

Scriam acum cateva luni, de dragul de a-mi experimenta scrisul si a gasi un stil care sa ma caracterizeze, intr-un mod destul de greoi, trecand de la un subiect la altul, oarecum logic dar rapid. La auzul unor critici, indreptatite chiar, am recunoscut ca fortam putin nota doar pentru a comprima mai multe subiecte intr-un singur articol.

Mai tarziu am observat ca ma prinde mai mult o exprimare un pic ironica si mai dupa deget asa, ca sa inteleaga lumea ce o vrea si eventual sa ia nastere niste discutii care sa clarifice echivocul dorit, lipsa de detaliu, obscuritatea in exprimare. Nu am reusit, dar de-aia nu simt nevoia sa imi schimb stilul.

Mai voiam la un moment dat sa alternez cate un text in italiana/engleza asa de exercitiu... a cam disparut si ideea asta. Desi, parca, la cerintele cuiva care nu vorbeste romana, ma gandeam sa mai pornesc un blog paralel usor mai international in exprimare. Nu am zis inca nici da nici ba.

Ca in ultimele doua-trei saptamani puteam sa scriu mai mult... asta e mai mult decat evident. Ca din pacate nu am simtit nevoia sa o fac... ma cam dezamageste. Adevarul e ca pana la urma anumite lucruri ajung sa fie scrise, altele nu. Poate e un fel de autocenzura, un pitic ce lasa un pic bariera jos cand nu primeste ceva in schimb.

Oricum, blogul merge mai departe, ca pitici sunt destui care vor sa faca pe exhibitionistii.

Sa recapitulam... Ce lectii valoroase am invatat saptamana trecuta?
1. Oricat de increzator ai fi in fortele proprii, intr-o secunda de neatentie poti sa cazi umil la pamant. Tot ce trebuie sa faci e sa te ridici. Ranile se vindeca, doar mandria are putin de suferit.
2. O fi cainele cel mai bun prieten al omului dar pana la o limita, dincolo de care, dovada de inteligenta e sa nu-ti pui mintea cu un animal, oricat de mare ar fi orgoliul.
3. O lectie sanatoasa si vesnic actuala... ce tie nu-ti place, altuia nu-i face. De ce? Pai karma... what goes around comes back around. Nu e vorba de misticism, ci doar un fel de echilibrare a balantei universale.
4. Nu toata lumea stie de gluma. Si ce daca? Ar fi asa de plictisitor daca am fi cu totii pe aceeasi lungime de unda. Care e farmecul? Tocmai provocarea de a gasi pe cineva care sa te inteleaga sau dimpotriva, sa te mai tempereze.
5. Un pic de entuziasm nu strica niciodata, fie el si nefondat. La urma urmei, speranta ne alimenteaza vointa si ne arata un viitor mai stralucit decat ar vrea el sa para.

Iar lectiile pe care nu am fi vrut sa le invatam sunt:
1. Daca vrei ceva cu adevarat, trebuie sa actionezi serios in directia respectiva. Jumatatile de pas nu se accepta, nici macar nu se observa. Dar in final, si acestea sunt mai bune decat simpla stagnare.
2. Cei care sunt rabdatori nu primesc intotdeauna ceea ce asteapta, ci ceea ce merita ca urmare a lipsei de... icre.

Acestea fiind spuse, cursul de subintelesuri a luat sfarsit. Back to life, back to reality!

In ultima vreme mi s-a intamplat, nu o data, sa ma trezesc in timpul noptii dintr-un vis ce se derula in limba engleza... adica, say what?!?

Adica, na, am fost pana acum in situatia de a folosi mult timp o alta limba, dar sa visez in limba respectiva... e ceva nou si pentru mine. Nu stiu de se datoreaza dorului de duca, muzicii ascultate inainte de culcare (preponderent in engleza) sau filmelor urmarite ignorand subtitrarea, dar efectul e de-a dreptul ciudat.

Tin minte ca am mai discutat si cu altii despre limba in care li se deruleaza 'fluxul constiintei' in timp ce utilizeaza alte dialecte, si ajunsesem la concluzia ca acesta se petrece in limba materna.
Si atunci, visul ce e? Parte a 'in-constiintei'? Ca altfel nu imi pot explica fenomenul.

Stiu sigur ca in italiana, franceza sau germana nu am visat niciodata. Iar adevarul e ca in italiana chiar se putea. Si totusi... E o chestie observata recent, dupa cum am mai zis, asa ca nu am dezbatut-o inca. Dar sunt curios daca se intampla si altora.

Ma suna mecanicul azi (dupa ce ieri am asteptat vreo 2 ore pana m-am prins ca nu ma mai suna):
El: Ciao, ce faci?
Eu: Bine, mersi. Dar, totusi, cine e la telefon? (pe un ton de genul... 'cine esti si ce doresti, si ce treaba ai cu viata mea'... eram la volan in drum spre casa, deci se accepta).

Dupa ce ne lamurim cine, ce si cum, ma duc cu masina in service sa-mi verifice placutele de frana. Da una jos... "Si unde zici ca ai pus placutele noi?" in sensul ca 'de-aici nu te las sa pleci cum ai venit'.

Normal ca nici nu ma gandeam sa le schimb pana mai peste 2-3.000 km, dar vazand starea lor mi s-a parut directia potrivita. Si mai normal ca a mers el sa imi cumpere placute, doar masina mea se simtea ca la circ, pe trapez, cu 3 roti in aer si una dislocata.

Vine, mi le pune, platesc, dau sa plec. Mai dau o data. S-inc-o data, si tot asa pana ma gandesc ca n-are sens, si daca tot sunt in service sa le zic ca daca as putea, chiar mi-as dori sa plec.

Varianta oficiala, cica nu imi recunoaste cheia. Da' nu au fost despartite decat 20 de minute, acuma serios. Daca erau in studioul Stupizelor dupa 20 de ani ce faceau? Ce credea, ca daca are placute de VW, nu mai e compatibila cu cheia de Dacia-Reno?
Varianta neoficiala... cred ca nici ei nu stie. In fine, dupa diverse bruscari, completari lichid frana, prefacut umblat pe la motor si zgandarit cheia in contact... a binevoit domnisoara sa isi recunoasca perechea... Slava Domnului!!!

Si uite asa, mergi cu una si da alta peste tine. Da' de ce ma mai mir, ca doar a fost doar apogeul unei zile pur si simplu incarcate. Bine ca vine imediat mainele.

Cred ca unii oameni au inteles un picut gresit termenul de diferentiere. Pentru clarificare, imi expun si eu un pic punctuletul. De vedere.

A te diferentia nu inseamna sa faci stanga cand toata lumea o ia la dreapta, sa te imbraci in roz cand lumea e in negru sau sa urli cand lumea tace. A fi Gica Contra nu e un lucru care sa te scoata in evidenta, si tu sa ai ceva de castigat din asta. Ca te tine minte lumea, de acord, ca te tine minte de rau... asta e partea dureroasa.

Poate ca lumea o ia la dreapta pentru ca in stanga e fie un perete de beton care nu permite trecerea, fie o prapastie semnalizata care "prapasteste" acolo ca sa-si afle in treaba.

Poate ca nu e o chestie de moda, de fite, de trend sa te imbraci in negru. E posibil sa fie chiar o inmormantare, iar in acest caz chiar nu e de dorit sa fii elementul central.

Iar pentru ca lumea tace... hai sa fim seriosi, nu tot timpul trebuie sa auzim gura cuiva. Mai sunt si momente in care pur si simplu se impune linistea... pericol de avalansa, animale fioroase in padure sau politia la usa dupa o petrecere de pomina...

Insa, dupa cum ziceam cu alta ocazie, doar pentru ca majoritatea merge intr-o directie, nu inseamna ca e si directia potrivita.

Oricum, ideea era de impotrivire la practicile general acceptate, fie ele kitch-uri sau elemente de bun gust, pur si simplu tampite sau de-a dreptul sclipitoare, interesante sau total respingatoare.

Caz concret... minunata zi de 14 februarie. Nu sunt un fan Valentine's Day, nu tin sa apar acest kitch de import dar... Sa consideri toate persoanele, care gasesc in aceasta zi un prilej in plus sa spuna 'te iubesc', indivizi fara personalitate, aspiratoare de orice e la moda si comercial... e un pic deplasat.

Ar fi cu ceva mai bine ca in semn de protest antiglobalizare sa ne luam la palme in loc sa impartim pupici? Sa ne declaram ura si sa ne scoatem ochii doar ca sa evidentiem ca e o sarbatoare de rahat? Pentru ca asta e...

Dar oricat ar fi de dificil, poti sa ignori practici de genul acesta, fara sa iti incalci principiile alaturandu-te turmei, lasand totodata pe cei dispusi sa faca parte din multime sa o faca impacati. Acuma na, ziceam si eu asa, sa ma aflu in treaba. Dar cine sunt eu sa am dreptate?