Ne zicea cineva in training, luna trecuta, ca ar trebui ca sotul si sotia sa aiba acelasi ritm de viata. In momentul in care unul dintre ei are prea mult timp la dispozitie, apar problemele.
Cam la fel e si cu prietenii.
Pe langa interesele comune care ne leaga, si fara de care nu prea ar mai exista baza pentru o relatie, ar fi ok ca grupul sa fie omogen si in ceea ce priveste programul de lucru.
Pe langa principiul "toti pentru unu', unu' pentru toti"... ar mai fi problema cu stabilitul unei intalniri.
Cei care ies mai devreme, sau care nu lucreaza, sau lucreaza dupa un alt program, intampina dificultati in a intelege ca nu e o chestie personala reprogramarea unei iesiri, amanarea unei intalniri sau pur si simplu repulsia fata de vorbitul la telefon.
Asta din proprie experienta. Asa cum nici eu nu i-am inteles pe altii la un moment dat, ma lovesc de multe ori de aceeasi neintelegere. Dar asta e, perspectivele se modifica, roata se invarte si ceea ce odata mi se parea total absurd acum e cat se poate de normal.
As vrea sa aud comentariile altora referitor la tema.
http://www.contrastonline.ro/stiri/actualitate-3/otl-isi-dezgusta-clientii-16199
Stiu de la cine a pornit articolul (scrisoarea bine intentionata), ca altfel nu faceam efortul sa il pomenesc.
Nu as fi vrut sa zic nimic, ca la cate prostii imi umplu ziua clar m-as descarca pe o chestie care mi-e indiferenta. Dar pur si simplu nu ma pot abtine.
In cap am 2 idei:
1. Clar programul e program, si daca esti platit sa faci ceva care implica un orar fix cu publicul, te conformezi. Daca nu, iti cauti altceva de lucru.
2. Programul are din cate am vazut nu 12, ci 14 ore... si sa ajungi cu 10 minute inainte de sfarsitul lui, o cauti cu lumanarea. (de la 6 dimineata la 8 seara)
1. Daca nu din datorie, atunci macar de bun simt. Esti inca acolo, la lucru, vezi ca vine clientul la ghiseu, nu ti-ai inchis banii in pusculita, nu ai pus lacatul pe ghereta... deci nu ti-e greu sa-l servesti cu o chestie ce nu te tine mai mult de 3 minute.
2. Intamplator, am fost si eu de cealalta parte a baricadei cand am lucrat si eu candva intr-un restaurant. Si programul era pana la 12 teoretic, practic pana pleca ultimul client. Si se gaseau 2 de aveau chef de vorbe si veneau la 11.45 si se puneau cu 2 pahare in fata si pana la 1 nu plecau...
1. Daca ti-e lehamite de clienti la sfarsitul zilei nu le vorbesti urat, nu ii jignesti, nu ii refuzi, ca pana la urma asta ti-e meseria.
2. Desi dupa 8 ore de roboteala cu clienti imposibili iti vine sa ii iei pe ultimii de cap si sa le faci cunostinta cu peretii, podeaua si alte suprafete dure.
1. Totusi, da, ar fi cazul sa se schimbe lucrurile, si sa avem parte de servire de calitate pentru serviciile la care apelam.
2. Nu ma resemnez, dar cand am vrut sa fac ceva de genul, aceeasi persoana mi-a zis mie, si citez: ''Nu crezi ca exagerezi, un pic?" (la mine lucrurile s-au rezolvat, prin simpla discutie)
Eu nu am zis-o si nici nu o zic, ca e cazul sa se petreaca o schimbare, dar incep sa cred ca daca nu ai cu cine, exista lucruri mai importante spre care sa iti indrepti energia.
O sa fiu contrazis cu argumente de genul daca accepti o data, vei accepta si alta data. Sau schimbarile mari pornesc de la unele mici. Asa o fi, nu zic nu...
Dar sunt atatea alte chestii importante, incat piticii astia zilnci care iti polueaza starea de bine chiar ar trebui ignorati.
Pana anul trecut, chiar nu si-a dat nimeni silinta sa ma surprinda de ziua mea. Si chiar si asa, cu improvizatie cu tot, stiu ca mi-a picat tare bine. A fost iesit din comun, a fost total neasteptat, a fost pe gustul meu.
Adevarul adevarat e ca nu e sanatos sa stai singur de ziua de nastere. Pur si simplu nu e. Inevitabil apar tot felul de ganduri, bilanturi, analize. Bifezi cine a mai uitat de tine, cine a facut efortul sa isi noteze in agenda o zi nesemnificativa de nastere... poate ca nu e toata lumea asa, poate e doar un alt pitic de-al meu... dar macar mi-l recunosc chiar daca nu mi-l tratez.
Iar legat de concluziile de acum 2 zile. Da, imi place sa fiu surprins, dar pana la urma, nu stiu daca sunt dispus sa risc ca de ziua mea sa raman singur si sa nu am cu cine sarbatori. Mi-am asumat in trecut acest risc si nu mi-a placut ce a iesit. Asa ca am invatat din greselile tineretii.
Situatia asta m-a mai impins la o chestie... ca la randul meu, minimul pe care il fac e sa scriu macar un mesaj bine directionat, cu un iz de original. Ca de urari de sanatate si fericire chiar m-am saturat. Au devenit asa un cliseu ca nimeni nu le mai crede. Aproape ca si la nunta. Cand ai auzit a 200-a oara 'casa de piatra', parca ti-ai face-o din lemn sau din orice altceva, numai ca sa mai schimbi placa.
Dar s-ar putea sa imi manifest eu prea multe pretentii. Orice urare e intotdeauna binevenita, iar faptul ca nu e originala... chiar nu are importanta. Nu toata lumea are ca prioritate sa aduca ceva nou zilei mele de nastere. Mai exista inca foamete mondiala, razboi in Irak si incalzire globala, astfel ca un singur mod de a spune 'La Multi Ani!' e mai mult decat suficient.
Si totusi parca nu e. Parca as vrea sa vad ca isi da lumea un pic de tot silinta. Ca un sms cu "La Multi Ani! te pup" sau un banal telefon a treia zi dupa Scripturi, o faci cu un coleg de acum 20 de ani din gradinita, nu cu cineva care ti-e apropiat. Dar in final, e si asta o surpriza, ce-i drept.
Si nu o spun cu ironie. De prea mult bine ajungi sa nu apreciezi ceea ce ai. De prea mult bine cauti senzatii tari pe cai gresite. De prea mult bine ti urca lumea la cap. De prea mult bine uiti cine esti. De prea mult bine uiti...
Normal ca nu scriu lucruri noi. Nici macar nu incerc sa gasesc teme originale, ca doar la tz-spe miliarde de site-uri, blog-uri si portal-uri chiar nu stiu ce s-ar mai putea scrie ca sa se reinventeze gaurica in O sau triunghiul in A.
In fine, ideea era ca vezi zilnic, ma rog, nu chiar zilnic, dar destul de des, oameni care se imbata cu succesul dobandit. Odata ajunsi sus, uita de unde au plecat, uita si de cata munca a fost nevoie sa ajunga acolo si nesocotesc chiar si singurele persoane de parerea carora ar trebui sa tina cont. Rezultatul? O cadere mult prea rapida, total neasteptata chiar din varful piramidei.
E si asta un soi de ciclicitate... dupa un avant puternic urmeaza un declin pe masura. Desi, dupa cum ne invata istoria/experienta, nu e o regula generala. Sunt destui cei care au reusit sa reziste tentatiilor si sa se mentina pe val.
Dar nu era vorba doar de un exces de bine la un moment dat, ci si de o prelungita stare de bine intr-o perioada, neintrerupta de micile inconveniente ale vietii. Momente in care omul ajunge totusi la un punct de saturatie in care singur pune capat binelui si isi creaza voluntar sau involuntar motive de nefericire. Si asta de ce? Doar pentru ca nu are termen de comparatie sa stie cat i-ar putea fi de rau? Doar pentru ca nu realizeaza ce viata duce? Raspunsul e de prisos.
Asa, in incheiere, voiam sa zic ca am cam incetat sa urez prietenilor la aniversari "tot binele din lume", pentru ca adevarul este ca mai avem nevoie si de greutati, atat cat putem duce, ca sa ne intarim si ca sa stim sa apreciem mai mult ceea ce avem.
Am intrat azi pe la Marcel, sa vad el cu ce se mai lauda. Ca saptamana trecuta m-a dat gata cu un articol luuuung despre regina Ana, dar acum ma tare bucur ca a disparut :))
Anyway, am observat, pentru a "n-a mia oara" o incercare disperata a romanashului de a strange comentarii.
Imi permit sa il citez:
"In acest blog personal ca sa scrii comentarii trebuie sa faci anumite chestii care la inceput te vor enerva dar mai apoi iti vor face placere.
Primul pas : click pe titlul post-ului la care vrei sa scrii comentarii
Al doilea : Click pe "Post A Comment"
Al treilea : Da-i nainte cu scrisu!"
Da, ok, daca era sa ma iau dupa comentarii, ma opream de muuult din scris.
Avand in vedere ca sunt bloguri care pur si simplu nu ma incita sa dau un comment, nu pot sa cert lumea care intra pe aici pentru ca nu scrie o parere.
Asta e. Totusi, am o intrebare la care evident ca nu imi va raspunde nimeni. Daca nu incita, atunci de ce mai vine omul si a doua oara?
Sa vada ce am mai debitat? Sa isi formeze o parere? Sa ma studieze? Pai pana la urma, nefiind continuari la ce am scris, nu am cum sa imi expun in totalitate parerea. Totul ramane la stadiu de schita, subiect de prezentat intr-o carte viitoare... Pe care oricum nu o va cumpara nimeni, si va fi lectura obligatorie in scoli :))))
Sunt singur la parinti. E un fapt dat, cam tarziu sa mai fie schimbat. Pana acum nu eram sigur daca e de bine sau de rau, neavand un termen de comparatie. Cred ca nici acum nu sunt lamurit.
Am fost oarecum de parere ca ce nu ti-au dat parintii iti mai da viata.
Dar incep sa nu mai fiu asa de sigur. Bine, siguranta nu prea poti avea in nimic, azi bate vantul de la rasarit, maine vine de la miazazi, dar zic si eu asa, in mod generic.
Si dupa cum spuneam, viata mai poate tine, cateodata, loc de mama, si dupa ce te trece prin anumite situatii si intamplari, te face cu niste "frati de suferinta"/"frati de distractie"/"frati de credinta"/"frati de cruce"/"frati de care mai vreti voi" care iti raman pe aproape la drum lung. Dar cat de lung poate sa fie acest drum?
Incep sa fiu sceptic, sincer vorbind. Am mai scris aici niste observatii despre durabilitatea relatiilor de prietenie. Si nu prea mi-am schimbat parerea. O fi spunand intelepciunea batranilor, ca strainul tot strain e, dar nici nu am o alternativa mai buna.
Legaturile de sange, or fi oare mai puternice? Posibil. Poate chiar si probabil. Dar nu obligatoriu. Cred ca rupi mai greu, mult mai greu legatura, dar la nevoie sau fortat de imprejurari sau natura umana, tot o rupi. Iar mandria, lacomia si incapatanarea umana nu cunoaste limite care sa impiedice astfel de rupturi.
Am vazut atatea cazuri in care fratii sunt mai ceva ca Abel si Cain, verii mai straini decat vecinii si surorile mai invidioase ca pretendentele la Miss. Si atunci cu ce e mai rau un strain cu care iti creezi o legatura in viata?
Nu vreau sa bat apa in piua, asa ca inchei cu presupunerea ca totul tine de natura umana. Daca esti om, poti fi si frate bun, poti fi si prieten bun. Cazul contrar se subintelege.
