Tocmai ce mi-am citit gandurile de acum 8 ani... aici; respectiv din urma cu 7 ani... aici.
Sincer?!? Pe unul din mine m-as lua acasa de Sarbatori sa imi fac brad si sa imi dau de mancare, iar pe celalalt m-as imbata bine si mi-as da 2 palme... si uite asa ar iesi o petrecere de pomina ce ar merita povestita, poate chiar ecranizata.
Imi recunosc in totalitate melancolia din 2006, strain printre straini, cu orice zona de confort lasata la mii de kilometri distanta. Sincer?!? A fost tot ce aveam nevoie la acea vreme; m-a ajutat sa cresc si sa imi deschid mintea mai mult decat mi-as fi imaginat pe plaiurile nagyvaradene.
In acelasi timp, insa, mi-e inca familiara frustrarea din anul urmator si tumultul in a-mi descoperi locul, scopul si pasiunea. Sincer?!? Mult prea familiara: inca levitez in jurul locului, inca incerc sa imi conturez scopul si nici acum nu mi-am imbratisat pasiunea. Pare ca o spun cu regret? Ei bine, nu!
Intr-adevar, dupa 7 ani, inca nu e conturata acea fericire dupa care tanjeam cu atata ardoare. Insa cum ar putea fi, atata vreme cat eu visam la un sentiment de genul "as manca ceva bun", fara sa identific clar consistenta, textura, culoarea sau gustul.
Mai mult de atat, nu am un regret din aceasta "neimplinire", pentru simplul motiv ca lipsa ei nu inseamna ca inot intr-un ocean de nefericire fara perspectiva de a atinge limanul.
Sincer?!?Momentan, lipsa ei inseamna echilibru. Un echilibru firav, dar e echilibru. Sa-l numim chiar un echilibru median, avand in vedere oscilatiile pe care am glisat in ultimele 12 luni.
Si ca sa ii raspund subtil "desteptului" 007: Dragul meu, un om fara regrete e doar echilibrat!
Iar cand zic "doar", nu vreau sa subliniez o deficienta, cat as vrea sa imi trasez o directiva cincinala simpla (ca formulare) prin care sa ma pot trage la raspundere indiferent care ar fi combinatia de cifre din anul urmatorului 8 decembrie:
"Iubeste, Inima de piatra! Iubeste!"
015, nu e de ajuns sa conjugi cu indiferenta verbul a iubi si sa il reciti fara patos!
016, nu ti-e permis sa accepti intensitati mai slabe decat nivelul care iti pune sangele in miscare!
017, alternativa pe care o ai este de a alege intre a iubi mult si a iubi si mai mult!
018, oricat ar parea de imposibil, iubeste tot... dezechilibreaza-ta! iubeste oamenii care te fac fericit, iubeste lucrurile care iti fac inima sa rada, iubeste mancarea ce iti face papilele sa tremure de anticipatie!
019, iubeste toate verbele pe care le conjugi la persoana intaia!
Omule, iubeste viata!
Da, stiu ca suntem in post si ca e o perioada de curatenie spirituala, si tocmai de aceea voi sta departe de linia ce nu ar trebui trecuta... Totusi simt nevoia sa ma exprim...
In lipsa unor vise voluntare pe care sa le urmaresc, am parte de vise involuntare care ma urmaresc.
... in care ne ducem existenta.
Traim intr-o zona/tara/societate mult prea inchisa, retincenta la nou, speriata de schimbare. Si cu toate acestea ne place sa credem ca libertatea ultimilor 20 de ani ne-a deschis poarta spre o infinitate de posibilitati si orizonturi marete.
Cand stim ca am trecut de acea limita care face diferenta dintre cele doua notiuni de mai sus?
Oamenii astia sunt ciudati... Prea des aud:
Am auzit mai devreme la stiri cum ca Agentia Europeana a medicamentului a stabilit ca sibutramina, care sta la baza mai multor medicamente pentru slabit, ar creste riscul aparitiei unor evenimente cardiovasculare.
Am vrut cu tot dinadinsul sa imi tin cat mai mult pomul de Craciun, si azi am depasit cu 5 zile termenul vizat de 1 luna intreaga.
(Samanta curiozitatii)
Prima data cand am auzit despre acest termen a fost in urma cu vreo 3 ani de la o colega de facultate care, pentru examenul uneia din materiile studiate in Alicante trebuia sa isi publice un articol pe blogul cursului. (I want that, too)
(Satisfacera curiozitatii)
Mai apoi, am ajuns si eu sa scriu pe vreo doua bloguri cu mai multi autori, prin natura job-ului si a directiilor de comunicare adiacente acestuia. Rezultatele au fost destul de interesante si pot spune ca experienta blogului colectiv mi-a fost suficienta. (been there, done that)
(Revenirea curiozitatii)
In prezent, SuperBlog m-a facut sa revin asupra ideii de a extinde echipa de autori a blogului pentru scopul clar definit de a aduna resursele necesare pentru niste articole cat mai reusite pe temele emise. Dar nu s-a concretizat, si nici nu am o intentie in acest sens. (what if?)
(Concluzia curiozitatii)
Dupa parerea mea umila, un blog colectiv este raspunsul unei activitati profesioniste de blogging care prin cantitatea de informatie, legaturile numeroase cu online-ul, punctele de vedere variate, nu are cum sa fie gestionata bine de o singura persoana.
Ar mai putea exista, totusi, o pasiune comuna pentru diverse domenii vaste precum muzica, lectura, filmele, programarea, astronomia, care sa uneasca un grup de fani dornici ca adune teme de interes si sa impartaseasca experientele lor relevante.
Nu ma regasesc in aceste situatii momentan, tangenta mea cu blogosfera limitandu-se la niste opinii personale in legatura cu diverse aspecte ale calatoriei mele prin viata.
In plus, Viza este domeniul meu, taramul pe care fac eu regulile iar egoismul cu care am fost inzestrat nu ma lasa sa renunt la aceste drepturi.
Azi am simtit pentru prima data un miros serios de toamna. Poate a fost si ploaia mocaneasca de vina, dar aerul a capatat parca o alta aroma. O aroma rece, dar familiara, misterioasa dar linistitoare, ca atunci cand intri intr-o camera neincalzita din casa bunicilor.
Da, toamna isi intra serios in drepturi, iar frunzele intra in depresie si fac ceva de neimaginat... planuiesc o sinucidere in masa.
Treptat, pe masura ce isi fac curaj, fiecare se desprinde si isi da drumul aruncandu-se spre pamant. In mod ciudat, legatura dintre ele e foarte stransa, si cate una mai din varf nu atinge intotdeauna solul din prima incercare, fiind salvata de altele mai in putere. Dar aceasta e doar o amanare a inevitabilului, intrucat soarta le e pecetluita.
Nu peste mult timp, urmele macelului vor fi camuflate de giulgiul alb al iernii, care va acoperi cu nepasare tot ce inca mai freamata cu viata.
Pentru zapada sunt oricand pregatit, in schimb toamna m-a cam luat prin surprindere, desi semnele nu sunt de ieri, de azi.
A fost odata ca niciodata, o zebra care pastea linistita intr-o savana, nu foarte aproape de aici, ba chiar departe, as putea spune. Si pascand ea asa, ce se gandi? Sa mearga intr-un concediu binemeritat, intrucat era de-a dreptul istovitor sa tot smulga iarba, sa o mestece, sa o inghita, sa o digere... s.a.m.d.
Iar rutina e criminala, din orice specie ai face parte. Chiar si hienele se plangeau ca rasul a ajuns sa fie fara culoare, iar dupa ce s-au intors din turul Africii, au ajuns iar cu gura pana la urechi.
Dar inapoi la zebra noastra... Se hotari ca, fiind primul ei concediu, sa nu se rupa complet de salbaticie si sa vina in Tara Leului. Ar fi mers in Bucuresti, fiind capitala, dar se gandi: 'din jungla-n jungla? ce mama Leului?!? ia sa merg eu la Oradea!'
Zis si facut! Si ghidandu-se dupa directia vantului si orientarea stelelor, gasi cu foarte mare usurinta oaza mult visata din Desertul Leului.
Iar aici, coinciednta coincidentelor, nimeri chiar in toiul manifestarilor ce sarbatoreau zilele Oazei. Si se hotari sa o faca lata... s-a dat pe linghispiruri, s-a dus la teatru, a fost la concerte, chiar si la unul de muzica simfonica, si de toate se bucura de parca le-ar fi facut pentru prima data.
In ultima zi din concediul minunat, relaxandu-se pe o banca in oras, un copil veni la ea si ii zise:
"Vreau sa trec strada!"
La care zebra replica foarte inteligent "Ha?!?"
Copilul continua... "Vreau sa ajung pe partea cealalta si mi-a zis mama sa trec strada doar pe zebra, asa ca vreau sa urc pe tine ca sa ajung dincolo!"
Eroinei noastre i se derulara atunci instantaneu in minte mai multe imagini contradictorii: oameni trecand grabiti prin niste zone destul de trendy, ca si ea de altfel; alti oameni mai tupeisti, care probabil erau din clanul Leului si le ramasesera mostenire soseaua de la mama lor, treceau printre masini ca pe corso; o alta categorie, care pe aceleasi zone chic era sa fie prinsi pe ultimul drum de autoturisme, probabil conduse tot de Clan...
Aceste ganduri o bulversau si in final nimic nu mai avea sens...
Nimerise intr-o alta jungla; iar aceasta revelatie ii confirma ceea ce simtea deja de ceva timp: ii era dor de iarba de acasa, de ocheadele date de leoaica, de sprinturile de dimineata impreuna cu gazela, de pranzul copios impreuna cu girafa, de cate si mai cate lucruri pe care nu le-ar fi dat pentru toate linghispirurile din lume.
E al naibii de usor pentru orice cretin sa vada o greseala, dar e uimitor de greu pentru orice om inteligent sa ofere o solutie prompta pentru aceasta.
La fel de de simplu e sa desfiintezi o idee, o poezie, un stil de viata, un vis sau o propunere. Ce altceva sa faci, daca nu sa negi ceva ce nu ai incercat, ceva ce nu intelegi, ceva ce nu te caracterizeaza?
Ne e frica de necunoscut si atunci banuiesc ca apare instinctul de conservare, iar ofensiva e cea mai buna defensiva...
Dar cine vrea, se mai schimba in timp.
Nu scriu ca sa schimb comportamente, ci incerc sa ma conving pe mine sa ma schimb. Constientizarea problemei e primul pas, dar simt ca rezultatul e inca departe.
Cica, lupul isi schimba parul dar naravul ba. Pai atunci omul inca mai are o sansa daca nu e protagonistul zicalei.
ps: Titlul = You can't teach an old dog new tricks!
Dupa parerea mea, relatia cu colegii de serviciu e una foarte pretentioasa. Trebuie gasit un punct de echilibru in care aproprierea si familiaritatea sa nu intervina in colaborarea profesionala.
In alte cuvinte: prieteni, prieteni, dar cu masura!
O relatie de prietenie cu colegii faciliteaza aparitia in timpul serviciului a comportamentelor care nu isi au locul aici: glume nelalocul lor, remarci si comentarii care nu isi au rostul, favoritisme la impartirea sarcinilor, excluderi ale persoanelor care nu fac parte din cerc si altele, care nu reusesc decat sa vicieze o colaborare care, daca si-ar mentine obiectivitatea, ar da mai mult randament.
DAR, nu ar fi la fel de placuta.
Realitatea e urmatoarea: suntem oameni si relationam. De aceea e imposibil ca dupa 8-10 ore/zi sa nu apara sj comportamente de genul celor de mai sus. Ca doar nu suntem de piatra.
Trecand peste 'introducere', paradoxul de care voiam sa scriu e urmatorul: Avand in vedere cele scrise anterior, delimitarea dintre o discutie din timpul programului si o discutie de dupa program devine foarte dificila.
Astfel, e aiurea dar, la o iesire cu colegii dupa lucru, inevitabil se ajunge la discutii bazate pe intamplari din timpul serviciului... care ar trebui sa ramana conservate acolo: termenii negociati in diverse contracte, replici mai ciudate ale clientilor, planificarea unor activitati etc.
Pe de alta parte, nu e deloc surprinzator ca, dupa 3 ore de arhivare monotona a dosarelor, sa inceapa discutii care invie perioada gradinitei cu primele afinitati fata de sexul opus, cu detalii punctuale care au dat savoare copilariei, cu amintiri ce tin parca de o alta viata.
Si asa, discutiile profesionale ajung sa ne invadeze timpul liber iar povestile personale sa apara in timpul serviciului, facand ca granita dintre munca si distractie sa fie tot mai subtila, sacrificand una in detrimentul celeilalte.
Am auzit la un moment dat la radio o vorba din popor, care nu imi da pace:
"Copiii sefilor nostri vor fi sefii copiilor nostri."
E o chestie mostenita din mosi stramosi? E dovedita in urma experientei milenare?
Ca daca e o axioma, nu imi mai bat capul.
Dar daca e enuntata doar sub forma de teorema... e posibil sa ramana doar la stadiul de ipoteza.
Adevarul adevarat e ca are un sambure de pertinenta zicala de mai sus. Dar si cine o ia de buna, poate oricand sa sufere o dezamagire.
Am mai auzit eu de cineva care nu voia sa promoveze un subaltern doar pentru ca mama era femeie de serviciu. Dar si faptul ca persoana respectiva si-a croit drumul in alta parte e de la sine inteles.
Nu generalizez, dar la un moment dat nu mai tine de pedigree.
Imi permit sa intru aiurea intr-un subiect pe care l-am discutat sumar acuma seara cu prietena lui Sergiu... si speram sa nu fie cu suparare pentru nimeni.
E atat de ciudat ca intr-o perioada cand nimeni nu are timp sa mai puna mana pe o carte, toata lumea se apuca sa scrie. Si anume:
O anume fiinta cu care n-am schimbat prea multe cuvinte in viata asta, scrie niste articole de-a dreptul jenante la o revista (care ca norocul se distribuie si gratuit); o alta individa am inteles ca si-a lansat o carte de proza sau poezie, chiar nu conteaza; o colega de facultate are un roman terminat dar trebuie sa ii elaboreze finalul pentru a fi acceptat de editura cu care colaboreaza.
Azi mai aflu ca o alta domnisoara din batranul Gojdu s-a pus sa scoata ceva carte pe teme dacice; in alta ordine de idei, bloguri apar ca ciupercile dupa ploaie (desi nu se pot include chiar la capitolul literatura), si cred ca as putea continua cu exemplele.
Pe de alta parte, mai apar si diverse colectii de titluri consacrate, la pachet cu anumite cotidiene. As spune ca e o initiativa de laudat (dar nu spun), daca imi aratati mie pe cineva care isi cumpara cartile acestea pentru ca stie ca le va citi cu drag.
Stiu deja exemplul a doua persoane care le cumpara din motive similare:
1. Desi are deja acasa tot ce apare, vrea sa le aiba la aceeasi dimensiune sa dea bine in biblioteca.
2. Pentru ca se muta in casa noua, vrea sa isi umple mobila cu carti noi.
Ca vor culege praful pana copii lor vor ajunge sa le studieze, ca acestia din urma le vor avea la dispozitie in format electronic iar pe acestea le vor da uitarii, ca unele dintre aceste carti nu vor fi deschise niciodata... ce mai conteaza? Important e sa fie acolo, ca da' daca...
Si uite asa cand nimanui nu-i sta gandul la lectura, ne facem provizii si scoatem carti in ideea ca poate cineva candva se va pune sa le citeasca. Nu de alta, dar ar fi pacat sa nu se intample asa.
A intrat azi un client imbracat cu un tricou pe care scria
Se você ama alguem deixe-a livre...
Oare stia ce inseamna, sau si l-a cumparat pentru ca ii placea combinatia de culori?
I se parea un citat intr-o limba moarta, sau doar niste litere aruncate cu lopata?
A fost primit cu subinteles sau l-a cumparat in ultimul sau concediu?
Cate intrebari isi pune o minte plictisita si cat de putine raspunsuri primeste, privind in gol un tricou oarecare.
Dar raspunsurile sunt irelevante. Faptul ca s-a gandit cineva sa imprime acea propozitie pe un tricou a fost fie o miscare de marketing, fie rezultatul unei trairi sufletesti ce a lasat urme.
Intrebarea ce ramane totusi este fez alguém voltar?
Stiti care e cea mai mare tzeapa? Comoditatea!
Sa ma explic, scurt de tot.
In iarna m-am gandit ce afacere buna ar fi sa imi schimb abonamentul Portocaliu din acel antic Free cu 180 minute intre 20.00-08.00 si in weekend si cu 3 numere favorite si alte cateva neajunsuri, in ceva cu minute nationale.
Zis si facut! Acum imi raman neutilizate aproape lunar atatea minute cate aveam inainte in abonament.
In fine, la modificare, s-a gandit cineva (foarte inteligent as putea spune, dar ma abtin) de la Portocala sa dea clientilor abonament la internet mobil de 1-2 eur, cu posibilitatea de dezactivare dupa prima luna.
Si de atunci a trecut o luna, au trecut doua, chiar trei si in final si patru pana am reusit sa fac dezactivarea optiunii care, cu TVA, ma costa lunar in jur de 15-20RON.
Acuma, adevarul e ca 3 euro lunar nu sunt o durere pentru ceva de care ai nevoie, dar pentru ceva inutil sunt criminali.
Si asa, in cateva luni am platit aproape 100RON pe ceva de care nu aveam nevoie. Eu stau insa si ma gandesc: cati ca mine? Cati bani au intrat prin acest procedeu in conturile Portocalei? Si ce bonus a primit popandaul care a nascocit chestia asta?
Ideea in sine o fi fost la origini nevinovata, dar coroborat cu comoditatea noastra fara margini, duce la efecte de-a dreptul parsive, ca sa nu spun perverse. Dar ia, ca am zis-o.
La fel de adevarat e ca daca ma durea cu adevarat, nu asteptam atata timp sa treaca pana sa renunt la optiune, dar nici nu am cautat-o cu lumanarea. Eu voiam doar o felie mai dulce de Portocala.
Ieri am avut intalnire de gradul 3 cu un var cu caracter dubios, un trecut intunecat, moralitate sora cu imoralitatea si vesnic cu o concentratie redusa de sange in alcool.
Cateodata
