In ultima vreme am niste pofte, mai ceva ca o femeie insarcinata! Pe bune!
Nu trebuie sa imi zica cineva de 2 ori de prajitura cu mere, ca deja imi incep fanteziile culinare!
E de ajuns sa mi se pomeneasca de placinte, ca deja am si dat comanda la bunica!
Am ramas deocamdata neimplinit cu o portie de gogosi, dar e in proiect.
In schimb, cea mai noua pofta... a trebuit sa mi-o rezolv singur (bine, cu putin ajutor, ca sa fie tacamul complet...)
Povestea e in felul urmator:
Vineri eram la lucru, concentrat in realizarea unui raport, cand imi gadila timpanele cuvantul "lasagna"... si gata cu scrisul!
In doua secunde am rememorat toate lasagnele care mi-au desfatat simturile si mi-au satisfacut poftele, in triunghiul amintirilor Udine-Roma-Oradea... si am stat, si am visat cu ochii deschisi, pana cand discutia din jur incepea sa prevesteasca un cosmar culinar.
(Sfat pentru necunoscatori: lasagna nu se improvizeaza! Ci se respecta cu cea mai mare strictete litera retetei! In fine, imi pastrez minima demnitate ce mi-a mai ramas, si nu voi dezbate in amanunt ingredientele.)
Atunci a fost momentul in care mi-am zis ca doi ani fara lasagna e un fel de Ev Mediu, si ca e cazul sa se intrevada perioada Renasterii gastronomice!
O conceptie frumoasa, si chiar romantata, dar lucrurile au luat in final o intorsatura usor diferita, ceea ce se traduce prin: lasagna dimineata, la amiaza si seara, ca pana peste doi ani eu nu ma mai inham la o asemeanea corvoada!!!
Pana una alta, sunt cat de cat la zi cu poftele, dar ca sa inchei in nota in care am inceput... ma ajuta si pe mine cineva cu o portie pe pancove?
Ca sa nu mor prost, mi-am facut profil pe facebook!
Adevarul adevarat e ca am intrat cu foarte multa energie, si m-am impiedicat de interfata simplista si foarte putin ergonomica. As fi zis, din ignoranta, ca orice prost poate sa isi faca un cont pe retelele de socializare. Dar in ciuda a ce ne-au invatat zecile de documentare care filosofeaza pe tema aceasta, chiar nu e floare la ureche sa gasesti toate chitibusurile de pe un asemenea site, sa il personalizezi si sa il intretii.
Intr-un final, mi-am dat seama ca nu sunt mai batut in cap decat un copil de gimnaziu, ci poate mai putin receptiv la nou. Dar in urma bataliilor ce au irosit maxim doua ore din viata mea, am reusit sa imi satisfac pornirile exhibitioniste si sa ma expun din nou ca un copil ce nu primeste atentie suficienta de la cei din jur.
In fine. Ce sper sa castig din aceasta experienta? Pai, sa mai vad ce fac prietenii din New York, nebunii din Udine, fostii colegi de liceu, proaspat uitatii colegi de facultate, s.a.m.d. V-ati prins care e ideea.
Pasul l-am facut. Sa vedem cat ma tine... Imi dau maxim 2 saptamani!
Nu stiu ce m-a apucat, avand in vedere ca anii de liceu nu au fost nici pe departe cei mai gloriosi, nici cei mai frumosi ai existentei mele... dar m-am pus sa rasfoiesc Albumul de Absolvire.
De fapt, imi amintisem de niste versuri pe care le-am scris odata, si voiam sa ma amuz bine de mine, de naivitatea, de simplitatea gandirii, de exprimarea unor sentimente fortate de un moment de rascruce.
In fine, rasfoind minunatul Album, nu am gasit ceea ce cautam, insa am observat o constanta in aproape toate notitele ramase drept amintire de la colegi. E o observatie colectiva, se pare, a fostilor partasi de suferinta, pe care nu o imbratisez, nici nu o accept cu usurinta: Sunt calmul in persoana! Intruchiparea calmului permanent. Definitia calmului. Puteti sa ma strigati Calmogen de acum inainte si promit ca nu raspund.
Apoi am stat si m-am gandit, am pendulat prin scurta-mi istorie, am analizat si tot nu m-am convins de ceea ce trebuia sa marchez prin prezenta mea din a IX-a D pana in a XII-a D.
Trebuie sa recunosc insa ca personajul Calmogen prinde viata destul de des, chiar si in prezent, motiv pentru care ma pot pronunta in felul urmator:
Sunt momente in viata in care pur si simplu nu imi consum energia, daca nu simt nevoia. Iar nevoia aceasta trebuie sa aiba un sambure de entuziasm ca sa creasca si sa produca exuberanta.
Asadar, dupa cum am pornit si aceasta navala de cuvinte, perioada liceului, si mai exact timpul petrecut la clasa nu a fost suficient de palpitant pentru a ma impinge spre manifestari pline de inflacarare.
Dar consemnarile din Album mi le asum prin miserupismul specific adolescentei, care a creat mai multe ziduri decat punti de acces pe insula cunoscuta de acum inainte sub denumirea de Calmogen.
Nu pretind ca as fi un guru al tehnologiei, dar sa ma ierte Dumnezeu daca inteleg consumatorii din ziua de azi...
La un moment dat cautam pe internet opinii, statistici, preturi pentru diverse modele de aparate foto digitale, cand pe un anume magazin online (american, de mentionat) optiunile de filtrare a rezultatelor erau: dupa megapixeli, zoom, pret si... culoarea aparatului...
Ce om in deplinatatea facultatilor mintale are drept criteriu principal de selectie a unui aparat, culoarea acestuia?!?
Azi, discutie pe seama brand-urilor de telefoane mobile: ..."eu tot Nokia mi-as lua, ca uite... telefonul asta a ajuns si prin apa si am dat cu el pe jos de nenumarate ori si tot merge..."
Aici nu ma hazardez in comentarii de genul 'lipsesc niste instructiuni din manualul telefonului: 1. a se scoate din slip la intrarea in mare 2. a nu se folosi la batut cuie" ca nu are niciun sens. E de ajuns sa spun ca fiecare stie de ce e in stare si la ce caracteristici sa se uite cand isi alege un telefon.
Nu judec directiile de mai sus, pentru ca in general reusim fiecare dintre noi sa gasim in mintea noastra o justificare a comportamentului ce pare absurd pentru cei din jur.
Mie mi se pare ciudat sa iti asortezi aparatul cu garderoba, dar pe de alta parte s-au dus vremurile cand Ford isi oferea produsul in orice culoare cerea clientul, atata vreme cat acesta era culoarea neagra.
Iar gusturile mele in materie de telefonie mobila chiar sunt departe de a fi un standard... asa ca, fiecare cu ce-l doare...
Ma bantuie un cuvant aiurea de cateva zile. Unul din acele cuvinte pe care nu as fi crezut ca le voi folosi vreodata in afara salii de clasa sau cel mult in mediul lui natural.
Si totusi, iata ca pe nesimtite, mi-a intrat din senin baobab-ul in cap.
Adevarul e ca nu l-am folosit nici acum intr-o propozitie ci ma urmareste fara niciun sens. Si cand mi-e lumea mai linistita... jap! baobab-ul imi infrunzeste mintea.
Ok, intelegeam daca invatam ceva cuvant nou care sa ma obsedeze pentru faptul ca nu il stiam... dar asa pur si simplu nu are sens.
Sper ca daca mai afla si altii de baobab-ul meu, sa ma scap de el ca deja dimineata - baobab,la pranz - baobab, seara - baobab, e prea mult.
Un baobab placut va doresc!
Luni dimineata, ora 09.00...
Stau in fata calculatorului si privesc in gol. Mana imi tremura pe mouse, corpul imi freamata, privirea mi se incetoseaza si imi pierd capacitatea de concentrare, un strop de transpiratie imi aluneca usor pe tampla dreapta.
Ma straduiesc sa nu ma dau de gol si incerc sa maschez simptomele de fiecare data cand aud pasi in jurul meu. E greu, dar simt ca ma pot stapani. Imi sterg umezeala de pe frunte si apoi imi inclestez mana pe mouse si incep miscarile mecanice.
Sunt constient ca trecerea de la o stare la alta nu dureaza mult, si in final totul e spre binele meu.
Si totusi, faptul ca doza mi s-a terminat odata cu venirea zorilor, ma face doar sa ma gandesc oare cate zile, ore, minute mai sunt pana la urmatoarea si cum as putea sa le fac sa treaca mai rapid, mai usor, mai suportabil.
As putea sa incerc prin munca, dar parca nu sunt convins ca m-ar ajuta.
Imi trec putine ganduri prin mintea inceata. O minte care incearca sa faca fata reducerii starii de relaxare. Simt cum week-endul imi paraseste corpul, simt cum starea de bine, euforica as putea spune, pe care am simtit-o intre vineri ora 18.00 si luni ora 09.00 ma paraseste.
De aici si simptomele care m-au luat pe nepregatite.
Speram sa imi ajunga doza cat mai mult, dar din pacate 5 zile voi sta din nou pe sec si incerc sa le fac fata. Ma sufoc dar ma linisteste gandul la urmatoarea doza de week-end.
Nici nu mai retin in ce context, dar saptamana aceasta mi-am amintit replica unei persoane din urma cu mai bine de 4 ani. O replica aiurea si total lipsita de importanta, pe moment, dar care mi-a ramas vie in memorie fara ca atunci sa realizez ca m-ar putea marca atat de tare.
La sfarsit de 2008, ni s-a propus un exercitiu de sinceritate, teoretic fara un scop anume: 3 calitati si 3 defecte pentru fiecare dintre colegi.
In timpuri de restriste economica, precum cele de fata, in teorie:
Cica sunt un exemplar ironic.
O alta veriga intr-un lung sir de dezamagiri...
Nici macar sfarsitul lumii nu mai vine la timp. Si eu, care eram chiar optimist.
Acuma, serios! Am innebunit zilele astea de la atatea gauri negre, fisuri in spatiu, materie, antimaterie, protoni si particule, de parca tot omul e savant in fizica nucleara si teoria Big Bang-ului.
Daca pana si Patriarhia Romana a trebuit sa dea un comunicat de presa prin care sa calmeze masele de oameni care se temeau de Apocalipsa... Hai, vezi sa nu...
Bine, adevarul e ca m-as fi simtit mai bine parca daca toata minunatia asta de experiment se petrecea un pic mai pe alt continent, dar chiar si asa, tot pe aceeasi fata a Pamantului suntem, si daca e sa fie, cateva mii de km diferenta chiar nu aduc o intarziere decat de vreo 2-3 secunde a inevitabilului.
In fine, c-o fi azi, c-o fi maine, c-o fi peste doua sau trei saptamani, c-o fi in 2012 sau in alte momente prevestite de vant si stele, de Nostradamus sau alti profeti... oricum nu o sa traim o vesnicie, asa ca macar cu optimism intr-un happy ending sa privim toata povestea asta.
Da, omul cat traieste invata, dar mai rau e cand invata si nu pune in aplicare ceea ce a retinut.
Acuma nu neaparat ca ma plang, dar se putea si mai usor, numai ca incapatanat cum sunt am preferat lucru manual.
La fel m-am distrat si la licenta cand la alegerea temei, conversatia a fost de genul...
prof: Si ce tema ti-ai ales?
eu: Studiul comparativ pe impozitul pe venitul persoanelor fizice, intre Romania si Sua.
prof: Vai, ce tema frumoasa. Si interesanta chiar. De-abia astept sa vad ce iese.
eu: Si imi puteti recomanda ceva bibliografie?
prof: Pai nu ai? Ca de-aia te-am lasat sa alegi tema asta ca am crezut ca ai tu ceva.
...
si pune-te frate si cauta material si bibliografie, si tradu si scrie, si interpreteaza, si cere declaratii de venit de la oameni de prin State, si iaca asa am scos o nenorocita de lucrare de licenta, de care nu sunt mandru, pe care nu a ascultat-o nimeni la sustinere, dar pe care am luat 10... big deal...
And now a little bit of history repeating.
eu: M-am gandit la o tema de disertatie. Daca ma puteti indruma.
alt prof: Pai sa vedem. Ce tema?
eu: Stiti ca am referatul din anul 1, si as vrea sa mai adaug un pic si sa iasa lucrarea.
prof: Ok, nicio problema.
eu: Si imi mai indicati niste surse, ce sa mai adaug pe la inceput, si o idee pentru studiul de caz
prof: e bine ca te-ai gandit sa mai adaugi ceva.
eu: ?!?
Mda. Se numeste lucru manual. Acuma nu ca ma deranjeaza, serios, dar e asa o pierdere de timp ca numa. In loc sa imi fi facut rost de o lucrare si sa o prezint, imi bat capul de parca m-ar interesa subiectul, si ma chinui sa scot minimul de pagini doar ca sa ce? Sa ma laud ca am facut-o eu cu mana mea?
Pai da, daca e sa fie lucru manual, apai sa fie pana la capat.
Buuun, si acum dupa ce mi-am lasat un pic amprenta si pe alte blogushoare, mi-a mai venit o idee asa pe nesimtite.
Poate sunt eu insensibil, sau poate chiar nu mi-a venit inca vremea, dar cam nu am puterea sa ascult discutii interminabile despre scutecele si cachita si papica si ce fain miros piciorusele de bebel si iuuuiii si oaaaiiiii si altele din aceeasi categorie.
Ok, am priceput ca faci un copil si ca e centrul universului tau, si ca e e lumina ochilor, aerul pe care il respiri, visul pe care il visezi dar am intalnit si mamici mai detasate. Adica, totusi... nu sta lumea in loc doar pentru ca tu ai nascut un copil.
Nu cred, ci sunt convins ca au si altii vieti pe care si le traiesc si pe care si le-ar povesti, iar a rezuma intreaga conversatie la ce culoare are scaunelul de dimineata, e exagerat.
Pana la urma e normal sa iti fie o prioritate, dar sincer nu mi-a venit inca timpul sa intru in hora, cum stiu ca nici langa mine nu va fi nimeni la 3 dimineata decat nevasta sa asiste la schimbatul scutecelor.
Nu am o problema cu ideea de copil in sine, dar discutiile astea de mamici ar trebui sa fie purtate intre mamici. Sau tatici. Sau bunici. Sau nasici. Sau orice alte combinatii de x-ici.
E o parere, poate aberanta pentru unii, inteleasa de altii, dar pana una alta mi-o expun pe-aici ca sigur nu ma lasa sufletul sa le-o zic in fata.
Iar mamicilor... tot respectul dar, pana nu e al meu chiar ma lasa rece subiectul.
Asadar, dau drumul catelusului. Si ce face primul lucru?
Isi marcheaza teritoriul, vor zice cunoscatorii, dar se inseala. Mananca iarba! :-))) Si apoi isi marcheaza teritoriul, de parca ar fi un izvor nesecat de..., ok, suficient pe linia asta.
Dar totusi, ce avea cu saraca iarba, ca doar era satul. Sau poate era satul de carne. Nu ar fi exclus.
Am mai patit de-astea in trecut.
La un moment dat, cainele din sat manca lebenita. Da' manca de nu se mai satura. Si doar miezul rosu, pana la coaja... inca o dovada a inteligentei canine.
Tot asa, aveam un pisoi caruia ii placea porumbul fiert. Direct de pe stiulete. Poate ii era doar pofta vazand cum oamenii din jur se infrupta ca niste nesatui. Cine mai stie acum?
Si pana la urma de ce ma mir? De parca ar fi impotriva firii. Dar e doar vorba de o dieta diversificata. :-))
Nu stiu altii cum sunt, dar eu parca sunt neam cu Dracula. Ok, exceptand suptul de sange, cruzimea, simturile ascutite etc. Pana la urma nici nu avem mare lucru in comun, asa ca mai bine as mentiona singura 'intersectie' la care ma gandeam, ca diferentele sunt infinite.
''Doar cand noaptea iar coboara, simt ca pot iar respira..." zicea o melodie acum cativa ani. Si parca era compusa pentru mine.
Inca de prin liceu, cand imi scriam eseurile pentru orele de engleza noaptea, sau in facultate cand preferam sa invat pentru sesiune dupa ce se imparteau pijamalele, am simtit ca dupa asfintit dau randament mai mare decat la lumina zilei. Si nu doar in chestii de munca, ci in general mintea imi e mult mai clara, mai linistita, mai ordonata.
Dupa lasarea intunericului nu mai exista turbulente, factori de interferenta. Somnul domneste peste tot in jur si se asterne amorteala peste oras si imi elibereaza gandirea. Raman doar eu cu a mea constiinta. Totul e intre noi doi, si doar ce e mai bun iese intotdeauna la iveala.
Imi place modul in care privesc lucrurile in toiul noptii, directia pe care as urma-o si curajul cu care abordez orice idee. Sunt parca mai pe faza, cu mai multe glume in program si cu limba mai sloboda.
Pacat ca inerent vine si dimineata si ma reintorc la programul de executie cand devin din nou obscur, inert si pun la indoiala rationamentul dezvoltat in negura noptii.
Nu stiu care e problema. Poate m-am nascut pentru un alt fus orar? Poate m-am defazat eu la un moment dat incercand sa scap de zgomotul de fond de pe timpul zile? Sau poate chiar am un strop din sangele lui Dracula prin vene. Cine poate sa stie?
Cert e ca in timpul zilei si sa vreau tot nu sunt in stare sa imi pun ordine in ganduri si sa astern ceva in scris. Dar asta pana la urma chiar nu e o problema. Sper doar sa nu apara si alte simptome specifice 'neamului'.
Of of, mai mai. Greu mai e sa iti deschizi gura in ziua de azi. Zici o chestie pe care nu o cantaresti inainte, si 7 oameni din jur o rastalmacesc in 8 feluri diferite.
O gluma e de cele mai multe ori o gluma nevinovata care nu vizeaza pe nimeni. Faptul ca cineva se simte cu musca pe caciula... poate fi pura intamplare. Si chiar daca e vizat, care e problema? Chiar asa de intangibili ne credem?
Ok, am priceput. Suntem maturi, avem responsabilitati, ganduri, pastram decenta. Dar nici chiar in halul asta.
Nu e absurd sa trebuiasca sa iti justifici remarcile doar pentru ca ne-am sensibilizat intr-atat de tare incat orice cuvant ne poate leza? Care e urmatorul pas? Autocenzura de teama sa nu fim acuzati de calomnie pentru ca am intrebat cat e ceasul?
Fiecare are stilul lui, mai usor sau mai greu de inteles. Cu totii avem zile si zile. Dar cred ca toate trec mai usor daca nu luam lucrurile atat de in serios.
Are si seriozitatea rostul ei... dar pana la un punct!
Ma gasesc si eu deseori vinovat de exces de seriozitate, dar incerc sa ma tratez. Imi iau rapid doza de autoironie si imediat percep altfel realitatea... mai digerabila, mai colorata, mai vie. Pur si simplu altfel.
Ma intreb cat de naiv trebuie sa fii ca sa pui botul la spam-urile de pe mail.
Laudam la un moment dat Gmail pentru mecanismul sau eficace de triere care ma facea sa ma simt mai in siguranta. Ma facea. Deoarece pana atunci nu fusesem confruntat cu spam-uri in limba romana.
Acum insa lucrurile s-au schimbat. A fost un moment de-a dreptul inedit si chiar credibil. Expeditorul era Orange, iar in interiorul mail-ului se spunea ca am castigat ceva premiu si ca sa intru in posesia lui, trebuia sa iau cartele de reincarcare si sa trimit codurile la ceva adrese de mail gen nume.orange(a)gmail.com.
Oare cata lume chiar le-a incarcat conturile unor cretini inventivi. Drept e ca nu-i vinovat cine cere, ci persoana care da, de prost, credul si lacom ce e.
Oricum, pana acum spamurile erau usor de ginit. Erau in engleza, contineau mesaje cu formulari obscene sau reclame la medicamente, dar se pare ca piata romaneasca de fraieri urmeaza sa fie exploatata din plin.
De obicei intreprinzatorii care ataca o nisa sunt laudati pentru tenacitate, sa fie la fel si in cazul acesta? Sper ca nu...
Rasplata ar trebui sa le fie un concediu fortat afara din casa, privati de calculator pe termen nedeterminat si obligati sa respire aer curat sa li se oxigeneze creierul! Asta ar merita. Apoi sa le fie facute publice adresele de mail sa fie pe veci si in vecia vecilor binecuvantati cu mail-uri nedorite.
Asa sa le ajute bunul Internet!
