Viza pentru vise™

Intr-un moment de plictiseala, acum cateva saptamani, am aruncat un ochi mai atent peste facturile ce asteptau ziua de salariu. Si am descoperit acolo, negru pe alb faptul ca nu ma stimuleaza defel furnizorii diferitelor servicii sa imi platesc datoriile la timp (cum o faceam pana nu demult).

E al naibii de usor pentru orice cretin sa vada o greseala, dar e uimitor de greu pentru orice om inteligent sa ofere o solutie prompta pentru aceasta.

La fel de de simplu e sa desfiintezi o idee, o poezie, un stil de viata, un vis sau o propunere. Ce altceva sa faci, daca nu sa negi ceva ce nu ai incercat, ceva ce nu intelegi, ceva ce nu te caracterizeaza?

Ne e frica de necunoscut si atunci banuiesc ca apare instinctul de conservare, iar ofensiva e cea mai buna defensiva...

Dar cine vrea, se mai schimba in timp.
Nu scriu ca sa schimb comportamente, ci incerc sa ma conving pe mine sa ma schimb. Constientizarea problemei e primul pas, dar simt ca rezultatul e inca departe.

Cica, lupul isi schimba parul dar naravul ba. Pai atunci omul inca mai are o sansa daca nu e protagonistul zicalei.

ps: Titlul = You can't teach an old dog new tricks!

Dupa parerea mea, relatia cu colegii de serviciu e una foarte pretentioasa. Trebuie gasit un punct de echilibru in care aproprierea si familiaritatea sa nu intervina in colaborarea profesionala.
In alte cuvinte: prieteni, prieteni, dar cu masura!

O relatie de prietenie cu colegii faciliteaza aparitia in timpul serviciului a comportamentelor care nu isi au locul aici: glume nelalocul lor, remarci si comentarii care nu isi au rostul, favoritisme la impartirea sarcinilor, excluderi ale persoanelor care nu fac parte din cerc si altele, care nu reusesc decat sa vicieze o colaborare care, daca si-ar mentine obiectivitatea, ar da mai mult randament.

DAR, nu ar fi la fel de placuta.

Realitatea e urmatoarea: suntem oameni si relationam. De aceea e imposibil ca dupa 8-10 ore/zi sa nu apara sj comportamente de genul celor de mai sus. Ca doar nu suntem de piatra.

Trecand peste 'introducere', paradoxul de care voiam sa scriu e urmatorul: Avand in vedere cele scrise anterior, delimitarea dintre o discutie din timpul programului si o discutie de dupa program devine foarte dificila.

Astfel, e aiurea dar, la o iesire cu colegii dupa lucru, inevitabil se ajunge la discutii bazate pe intamplari din timpul serviciului... care ar trebui sa ramana conservate acolo: termenii negociati in diverse contracte, replici mai ciudate ale clientilor, planificarea unor activitati etc.

Pe de alta parte, nu e deloc surprinzator ca, dupa 3 ore de arhivare monotona a dosarelor, sa inceapa discutii care invie perioada gradinitei cu primele afinitati fata de sexul opus, cu detalii punctuale care au dat savoare copilariei, cu amintiri ce tin parca de o alta viata.

Si asa, discutiile profesionale ajung sa ne invadeze timpul liber iar povestile personale sa apara in timpul serviciului, facand ca granita dintre munca si distractie sa fie tot mai subtila, sacrificand una in detrimentul celeilalte.

Acum 4 ani (deja a trecut atata vreme?!? OMG, nu mai zic nimic) am plecat peste vara in State.

Ca sa fie departarea mai suportabila, le-am facut alor mei un cont de Gmail, altul de Yahoo, le-am aratat tainele Messengerului si le-am incredintat calculatorul.

Dupa 3 luni, sursa infinita de informatie aflata la dispozitia oricui, oricand, i-a creat mamei dependenta. O boala moderna, din aceeasi categorie cu stress-ul, cu care ne mandrim fara modestie, cu totii.

Prin aceste mijloace moderne, in timp, mama s-a documentat despre cresterea trandafirilor, simptomele diverselor boli si mijloacele de tratament, sau cele mai noi reglementari in materie de contabilitate bugetara.

Nu va mai povestesc faptul ca Crisana, Formula As si Jurnalul bihorean nu mai prezinta niciun interes... in forma lor fizica, ele fiind accesate in mod regulat on-line.

Partea frumoasa, este ca orice situatie evolueaza si s-a trecut la pasul urmator... interactivitatea.
Asa a ajuns Mama sa se lanseze in discutii aprinse on-line pe marginea unor articole mai sensibile de pe bihon. Iar pentru ca viata ne pune si in astfel de ipostaze, chiar si un banal necrolog a ajuns sa fie postat pe net.

In fine, nu retin cu exactitate, dar poate sa fie si un an de cand Mama ma mai si citeste (in taina) cu regularitate. Cand de la serviciu in tocanita matinala de gazete, cand seara in momentele de surfing relaxat.

Eu ma gandesc asa (si sper sa nu gresesc)... pana acum nu m-a afectat cu absolut nimic, de cenzurat nu m-am cenzurat, de dezvaluit n-am dezvaluit nimic ce era de ascuns.

Prin urmare, nu imi ramane decat sa o felicit pentru perseverenta, indemanare si deschidere, urandu-i, macar acum, bun venit in blogosfera, cu promisiunea ca ii voi face si ei un blog cat de curand!
O singura observatie: daca tot ma citesti, mai scapa si tu cate un comentariu, ca stiu cat de mult te mananca degetelele. :-))

In loc de concluzie, va intreb: Cati dintre voi va puteti mandri cu o mama atat de emancipata?

O floare pentru o inima inghetata? O privire care poate ingheta chiar si o floare?

Clisee, metafore, alegorii... nu sunt scriitor, nu stiu de ce am pretentia ca ma pot juca atat de usor cu cuvintele si refuz sa dau importanta faulturilor lingvistice pe care le comit.

In loc sa scriu chestii normale, triviale, de zi cu zi. In loc sa imi dau cu parerea despre spasmele economiei, conflictul din Palestina sau santajul rusesc, aleg sa ma retrag in universul meu si sa nu exprim nicio opinie.

Poate pentru ca si asa s-a spus prea mult, pentru ca nu as aduce nimic nou in discutie, pentru ca nu sunt lider de opinie, pentru ca si asa nu prezinta interes refularile mele in directiile enuntate mai sus... si motive sunt destule.

Si pana la urma la asta se reduce discutia: prea multe vorbe, putine fapte. (nu ma laud eu cu fapte, dar mai bine tac)

Danseaza baba?!?

wtf? sau mai pe romaneste... ce plm?

Acuma lasand exprimarea messangerica la o parte, melodia e de toata jena.
Mi se intampla cam de vreo 3 ori pe zi sa o aud pe InfoPro (singurul post pe care il ascult, din motive totaaal obiective) si de fiecare data mi se inchide creierul, pur si simplu.

Voia sa fie simpatica, haioasa, cu lipici? da... toata ii Superglue cat ii, ce sa zic.

Oricum si orice-as face, nu pot sa o ignor la cata penibilitate inspira.

Ce sa zic eu, probabil nu i-o fi zambit Muza.

Zice-se ca exista trei subiecte tabu in discutia cu clientii: religia, politica si sportul (ca sa nu zic fotbalul).

In mod eronat, noi am inclus in aceasta categorie si sexul. Insa, explicatia a fost ceva de genul:

Cele trei enumerate sunt optiuni total subiective si pot da nastere unui fanatism inexplicabil care e posibil sa gaseasca ofensa in orice remarca legata de subiectul respectiv.

Totusi, si o gluma sau o discutie cu aluzii sexuale clar creeaza un disconfort daca depaseste bunul simt. Dar probabil fanatismul nu prea se manifesta pe aceasta tema, poate cel mult o oarecare pasiune.

Oricum, nu as intra in discutii pe niciuna dintre temele de mai sus cu un client, sau cel putin pana nu imi dau seama daca avem sau nu opinii divergente.

In fine, relatia profesionala se incadreaza in anumite limite in care, parerea mea, nu sunt cuprinse nici politica, religia, sportul sau sexul, decat poate daca esti, politician, cleric, sportiv, respectiv prostituata.

Eu zic ca pe 15 septembrie va ploua!

E prima zi de scoala, si nu are cum sa fie o zi senina, indiferent de cat de draga e revederea cu colegii de clasa. Nu ma bazez pe altceva decat pe amintirile de inceput de an scolar.

Va fi o zi tipica de toamna. Soarele se va arata cand si cand, dar dimineata va incepe cu o ploaie pe fondul unui vant destul de racoros.

In orele dupa-amiezii, soarele va imbraca totul intr-o culoare rosiatica, specifica toamnei, imbiind lumea la o plimbare prin parc si depanarea de amintiri a unor timpuri de mult apuse.

De mult apuse, dar nu uitate...
Tin minte prima zi din clasa 1-a. Prima zi din clasa a 5-a. Prima zi dintr-a 9-a. Prima zi de facultate (dar aceasta din urma e pe 01.10).

Apropo, tot am zis ca merg la invatatoarea mea odata si odata cu un buchet de flori, dar tot nu am ajuns. Nu e nici acum prea tarziu. Dar sigur nu pe 15 septembrie pentru ca va ploua.

El are 25 de ani, ea 35.

Diferenta mare intre ei?

Depinde cum privesti problema.

Cand ea avea 10 ani, el de-abia facea cunostinta cu lumea asta.

Cam pe cand el mergea in clasa 1, ea mai avea un pic si facea majoratul.

Ei la 35 de ani incepe sa ii bata ceasul biologic, el inca se distreaza dar are ceva ganduri serioase.

Cand ea ajunge la 50 de ani, in sfarsit e si el copt la minte.

Iar peste 65 de ani, deja diferenta e imperceptibila, amandoi fiind cu un picior in groapa.

Asa ca, in functie de perioada distanta pare mai mare sau mai mica. Dar, e pana la urma decizia fiecaruia, ca doar dragoste cu forta nu se face.
Depinde de fiecare daca poate sa treaca peste bariera de varsta, care mai devreme sau mai tarziu isi face simtita prezenta.

ps: Daca situatia era invers, ne-am mai fi pus problema?!?

Viata asta... buna, rea, cum e... una singura avem.

Totusi, prinsi in valtoare, de multe ori nu ne dam seama de ce se intampla in jurul nostru.

Binele nostru e mai bun decat al altora.

Raul nostru e mai rau decat al altora.

Raman insa atatea situatii nespuse, care se intampla chiar sub nasul nostru si de care nu ne dam seama.

Si pana la urma, chiar daca am sti, ce-am putea face?

Sfaturi? Desi am trecut prin ceva asemanator, reteta nu se aplica in conditii diferite.
Sa ascultam? De multe ori e maximul ce-l putem face. Nu e de ajuns, dar e ceva.

Iar asta doar daca ceilalti vor sa impartaseasca.

Lectie insusita: lumea ar trebui sa isi aprecieze mai mult masina de spalat!

Dupa scoruri de genul 9RON pentru o camasa la spalatorie, parca mai degraba imi cumpar camasi noi decat sa le spal pe cele murdare... sau varianta 2: le spal de mana!

Si bunica le spala de mana... dar din lipsa de alternative!

Pana la urma, exista o groaza de inventii care ne aduc un plus de confort, dar cele care ne fac viata mai usoara, ajung din simple plusuri de bunastare, lucruri cu adevarat esentiale pentru traiul zilnic...

... avem prin urmare mai mult timp pentru dezvoltarea personala. Daca s-ar vedea, as numi-o evolutie. Insa, ma mai gandesc.

Chiar nu mai are sens expresia, fiind deja aproape un oximoron alaturarea celor doi termeni. (avand in vedere strict cele de mai jos)

Timpul se scurge altfel in cele doua lumi, valoarea banului este alta, cu toate acestea, soarele bate la fel de tare.

Am fost azi in sat... si s-a lasat cu dureri de cap. Asa de incet se misca totul, fiecare lucru in voia lui, sa nu fie grabit, pas cu pas, sapa dupa sapa, plasa dupa plasa... asa de incet, ca imi zburau 7 ganduri intre doua activitati. In fine...

E o lume cu o notiune a timpului cu totul diferita. Nu mai rea, nu mai buna. Pur si simplu diferita. Cele 7 ore petrecute in sat, puteau la fel de usor sa fie si 15 sau 20, asa de greu mi s-a parut ca au trecut. Poate aveam eu lucruri mai bune de facut, poate lucruri mai presante, dar vai, ce mi-a lipsit agitatia care ma astepta acasa.

In plus, intre doua vorbe am observat inca o chestie: 280 de RON in sat e echivalentul cositului unui hectar de fan, adunatul acestuia, balotatul si purtatul acasa... in total 60 de baloti de fan care sa hraneasca vaca intr-o luna de iarna.
In mintea mea, in schimb, aceeasi bani erau pretul in jurul caruia se invarte viitorul meu telefon mobil.
...
Ce sa zic eu? Diferenta de prioritati, de perspectiva, de nevoi.

Pana la urma desi soarele ne bate la fel de tare in perioada aceasta, desi ceafa mea e la fel de bronzata ca a unui taran de pe camp, desi eu am stat de voie iar el de nevoie, n-as putea decat sa afirm ca n-o fi fost candva domn ca taranul, dar in prezent cele doua fiinte parca fac parte din specii diferite.

As vrea sa aud comentariile altora referitor la tema.

http://www.contrastonline.ro/stiri/actualitate-3/otl-isi-dezgusta-clientii-16199

Stiu de la cine a pornit articolul (scrisoarea bine intentionata), ca altfel nu faceam efortul sa il pomenesc.

Nu as fi vrut sa zic nimic, ca la cate prostii imi umplu ziua clar m-as descarca pe o chestie care mi-e indiferenta. Dar pur si simplu nu ma pot abtine.

In cap am 2 idei:
1. Clar programul e program, si daca esti platit sa faci ceva care implica un orar fix cu publicul, te conformezi. Daca nu, iti cauti altceva de lucru.
2. Programul are din cate am vazut nu 12, ci 14 ore... si sa ajungi cu 10 minute inainte de sfarsitul lui, o cauti cu lumanarea. (de la 6 dimineata la 8 seara)

1. Daca nu din datorie, atunci macar de bun simt. Esti inca acolo, la lucru, vezi ca vine clientul la ghiseu, nu ti-ai inchis banii in pusculita, nu ai pus lacatul pe ghereta... deci nu ti-e greu sa-l servesti cu o chestie ce nu te tine mai mult de 3 minute.
2. Intamplator, am fost si eu de cealalta parte a baricadei cand am lucrat si eu candva intr-un restaurant. Si programul era pana la 12 teoretic, practic pana pleca ultimul client. Si se gaseau 2 de aveau chef de vorbe si veneau la 11.45 si se puneau cu 2 pahare in fata si pana la 1 nu plecau...
1. Daca ti-e lehamite de clienti la sfarsitul zilei nu le vorbesti urat, nu ii jignesti, nu ii refuzi, ca pana la urma asta ti-e meseria.
2. Desi dupa 8 ore de roboteala cu clienti imposibili iti vine sa ii iei pe ultimii de cap si sa le faci cunostinta cu peretii, podeaua si alte suprafete dure.

1. Totusi, da, ar fi cazul sa se schimbe lucrurile, si sa avem parte de servire de calitate pentru serviciile la care apelam.
2. Nu ma resemnez, dar cand am vrut sa fac ceva de genul, aceeasi persoana mi-a zis mie, si citez: ''Nu crezi ca exagerezi, un pic?" (la mine lucrurile s-au rezolvat, prin simpla discutie)

Eu nu am zis-o si nici nu o zic, ca e cazul sa se petreaca o schimbare, dar incep sa cred ca daca nu ai cu cine, exista lucruri mai importante spre care sa iti indrepti energia.
O sa fiu contrazis cu argumente de genul daca accepti o data, vei accepta si alta data. Sau schimbarile mari pornesc de la unele mici. Asa o fi, nu zic nu...

Dar sunt atatea alte chestii importante, incat piticii astia zilnci care iti polueaza starea de bine chiar ar trebui ignorati.

Buuun, si acum dupa ce mi-am lasat un pic amprenta si pe alte blogushoare, mi-a mai venit o idee asa pe nesimtite.

Poate sunt eu insensibil, sau poate chiar nu mi-a venit inca vremea, dar cam nu am puterea sa ascult discutii interminabile despre scutecele si cachita si papica si ce fain miros piciorusele de bebel si iuuuiii si oaaaiiiii si altele din aceeasi categorie.

Ok, am priceput ca faci un copil si ca e centrul universului tau, si ca e e lumina ochilor, aerul pe care il respiri, visul pe care il visezi dar am intalnit si mamici mai detasate. Adica, totusi... nu sta lumea in loc doar pentru ca tu ai nascut un copil.

Nu cred, ci sunt convins ca au si altii vieti pe care si le traiesc si pe care si le-ar povesti, iar a rezuma intreaga conversatie la ce culoare are scaunelul de dimineata, e exagerat.

Pana la urma e normal sa iti fie o prioritate, dar sincer nu mi-a venit inca timpul sa intru in hora, cum stiu ca nici langa mine nu va fi nimeni la 3 dimineata decat nevasta sa asiste la schimbatul scutecelor.

Nu am o problema cu ideea de copil in sine, dar discutiile astea de mamici ar trebui sa fie purtate intre mamici. Sau tatici. Sau bunici. Sau nasici. Sau orice alte combinatii de x-ici.

E o parere, poate aberanta pentru unii, inteleasa de altii, dar pana una alta mi-o expun pe-aici ca sigur nu ma lasa sufletul sa le-o zic in fata.

Iar mamicilor... tot respectul dar, pana nu e al meu chiar ma lasa rece subiectul.

Lasand la o parte exprimarea generalizata la persoana a treia...

Imi place sa calatoresc. Si acum fiecare dintre cei care vor citi aceasta afirmatie va gandi: "si ce daca? si mie!" iar eu raspund anticipat: "mda, daca tu zici!..."

O fi o replica de trecut prin CV, un raspuns generic la intrebarea "ce hobby-uri ai?", dar mie chiar imi place sa calatoresc.

Adica am rabdarea sa savurez momentul. Ador sa fac poze ca sa pot rememora locul, atmosfera, oamenii. Nu-mi place sa ma grabesc sa vad "ce e mai important" pentru a ma putea lauda ca am fost acolo. E mult mai interesant sa observ detaliile, sa surprind esenta fiecarui loc.
Inspir adanc sa mi se imprime mirosul specific zonei, ascult freamatul din aer, fie ca e aglomeratie sau pustietate, simt adierea vantului sau bataia soarelui, observ jocurile de culori din jur, urmaresc reactiile oamenilor... ma folosesc constient de toate simturile pentru a crea amintiri cat mai vii.

Insa probabil fiecare are stilul sau. Fiecare vede problema in mod diferit. Dar am observat destule persoane care fie nu au rabdarea sa stea prea mult intr-un loc, fie nu au capacitatea sa aprecieze oportunitatea pe care o au. Si asa incepe plictiseala, vaicareala, cicaleala, graba si nervii ce pot umbri o experienta ce se anunta 'de neuitat'.

De aceea e chiar dificil sa iti formezi un grup inchegat, care sa fie pe aceeasi lungime de unda, cu care sa poti face calatorii. Sa traiasca acele destinatii deosebite cu aceeasi intensitate. Sa fie niste oameni nesatui de cunoastere si explorare, iar la sugestia unui loc vizitat deja, sa auzi speranta descoperirii unor noi aspecte care prima data poate ti-au scapat pentru ca ploua, pentru ca soarele apunea, pentru ca era deja prea multa lume...

Conditiile nu se prea repeta, de aceea orice oras, varf de munte, partie, strada, parc poate fi altfel de fiecare data. Iar daca nu ai cu cine sa le apreciezi, tot degeaba.

Si ce daca primesc de dimineata un telefon, a carui idee centrala era o singura intrebare? Doar o intrebare. Nimic mai mult, tot interesul a gravitand in jurul unei simple intrebari.

Nu a fost o intrebare dificila. Nu a fost o intrebare noua. Si totusi a generat o avalansa de ganduri, intrebari si analize introspective care intr-un final s-au domolit si chiar mi-au dat o oarecare perspectiva asupra situatiei. Acum sunt calm, sunt linistit, dovada ca am reusit sa imi fac ordine in idei si sa ma pun sa scriu.

De cateva ori, la un moment sau altul in viata am avut asa, cate o intrebare care genera o "petrecere de pitici pe creier". Nu au fost intrebari inedite, dar simpla repetitie la nesfarsit a acestora au creat o aversiune paranoica parca.

Se pare ca regula "expunerea repetata a receptorilor la un stimul reduce sensibilitatea la acel stimul" nu se aplica. Nuuuu, se intampla exact contrariul. Iar daca stimulul vine de la aceeasi persoana, in mod repetat intr-o perioada limitata de timp... nu mai raspund de mine.

Evident ca oricat de banala e intrebarea, ea atinge un punct sensibil, nu atat prin particularitatea subiectului cat prin reiterarea lui.

Exemple:

"De ce n-ai mers la Cluj?" a avut o justificare simpla pe principiul "daca vreau sa invat, pot sa o fac oriunde". Dar dintr-o nevoie ciudata de teatralitate am mai scapat si cate un "da's trecut la tine pe buletin, de trebuie imi porti atata grija? poate am vrut sa imi ratez viitorul, si am zis ca e mai usor sa o fac acasa!"

Pentru "Ti-ai gasit de lucru?", raspunsul a tzspea oara, a degenerat din simplul "nu am gasit ceva care sa imi placa, dar am timp sa muncesc toata viata" in... "nu, scopul meu in viata e sa fiu o leguma fara perspective, sa parazitez pe seama parintilor si sa imi bat joc de educatia de 18 ani.", pentru ca un raspuns la obiect pur si simplu isi pierduse farmecul.

"Nu ai de gand sa te insori?"... Raspunsul evident este "deocamdata nu este momentul, si consider ca nu trebuie sa ma grabesc", dar presimt ca va involua inspre mult mai coloratul "Am de gand sa-mi las semintia fara urmasi, sa traiesc in izolare si sihastrie tot restul vietii si sa nu dau nici un scop existentei mele pe pamant!"

Oricum, pitici avem cu totii, important e sa nu ne copleseasca, iar daca ne coplesesc macar cei care ne cunosc sa nu ne ia in serios, ca opinia celorlalti chiar nu conteaza. Iar simpla nevoie de a pune astfel de intrebari evidentiaza clar distanta dintre participantii la conversatie. De apreciat macar interesul, dar chiar nu era necesar...

Nu stiu cum sa abordez problema complexa a barfei.
In sensul ca, da, suntem cu totii constienti ca e un lucru cat se poate de urat, josnic si inutil, si cu toate acestea, e cat se poate de raspandita. Dar faptul ca toata lumea o face si o accepta, nu o valideaza si nici nu ii da un sens.

Ca e in natura umana? O fi si asta o justificare. Sa zicem. Dar din nou, multe sunt in natura umana, si aceasta e o scuza folosita pentru mult prea multe vicii ca sa o pot accepta.

As putea argumenta ca pur si simplu te face sa te simti bine povestind vrute si nevrute despre o a treia persoana care nu e de fata. Deoarece pana la urma aduni noi informatii, iar acestea iti dau putere. Asadar sa fie asta o preocupare a oamenilor slabi? O sansa ca si acestia sa se simta puternici ca pot intoarce pe altcineva pe toate partile?

Nu stiu ce sa zic. Daca ar fi asa, ar insemna ca cei puternici nu o mai fac. Dar dimpotriva... pe masura ce te adancesti in subiect, cum intriga devine mai complicata, si viciul te copleseste si mai tare.

Totusi, si barfa poate fi bine sau rau intentionata, iar astfel discutia cunoaste noi dimensiuni: daca e bine intentionata, ii gasim si o latura constructiva, in sens contrar ea e cat se poate de distructiva, dand nastere la minciuni si fabulatii ce pot face mult rau.

Dar cu totii conjungam verbul "a barfi", de ce sa fim si ipocriti si sa nu recunoastem. Nimeni nu cred ca e fara pacat si capabil sa arunce prima piatra. Curiozitatea umana ne impinge de multe ori cu discutiile si cu intrebarile mai departe decat am vrea sa se discute despre noi. Insa, asa mai aflam si noi lucruri noi, cine, cu cine, ce mai face... Povesti din acelea ca romanele lui Danielle Steel, care sa ne faca sa uitam de propria ograda si sa ne relaxam un pic cu alte perspective.

Concluzia? Barfa e rusinoasa, dar e sanatoasa. Si toate acestea scrise dupa o barfa buna in miez de noapte, care mi-a schimbat un pic parerea despre anumite persoane.

Voiam sa abordez un pic problema mediului, deoarece mi-a ramas si mie in cap o chestie legata de salonul auto de la Detroit, unde cica s-au prezentat destul de multe masini "verzi". Apoi, alaltaieri sau cand, am vazut ceva avion zburand cu un combustibil ecologic. Plus, ca mi-a mai ramas in minte campania Petrom, "resurse pentru viitor".

As putea crede ca se misca un pic lucrurile.

Insa, e usor de observat faptul ca nimeni nu e atat de ingrijorat pentru mediu incat sa faca ceva in sensul asta fara un obiectiv alternativ. Adica, stati putin, doar pentru ca ne sufocam cu totii, nu insemna ca nu trebuie sa ne sufocam instariti/multumiti/impliniti. Deci, totusi, un pic de decenta, ca doar nu traim in Congo.

Da, mi-am dat seama ca masinile acestea ce reduc consumul de carburanti au aparut din cauza cresterii pretului petrolului. Ca doar ce s-au gandit Toyotele si Mercedesii din lumea asta? Sa nu le mai arda piata cu petrol ci cu orice altceva, atata timp cat e mai ieftin si mai profitabil.

La randul lor, companiile de petrol, de ce se implica oare in campanii de utilizare cu cap a resurselor? Pai pentru imagine, normal. Ce intrebare e si asta? Pe principiul... "Azi primim o amenda pentru ca am omorat intreaga populatie piscicola pe sute de kilometri? Nici o problema, ne tragem o campanie TV de in doua zile suntem mai ceva ca Greenpeace-ul."

Acuma, adevarul e ca trebuie sa constientizam cu totii ca problema exista. Iar asta nu se poate intampla peste noapte, pentru ca exista anumite tendinte de consum care nu se pot schimba cu una cu doua. Dar, cu putin noroc, protocolul de la Kyoto isi va atinge obiectivele si se vor fixa apoi alte procentaje mai indraznete, autovehiculele electrice sau cele pe baza de combustibil "verde" vor deveni atractive pentru consumatori si nu in ultimul rand, vom incepe si noi sa ne punem pe reciclat si pe utilizare mai rationala a resurselor.

Si toate acestea pe principiul "nu-i mult pana-i lume"...

Am mai observat o treaba... cam toata lumea se crede cel mai destept, fie ca o arata fie ca nu. Bine, puteti sa ma contraziceti in caz ca nu va simtiti, dar acesta e punctul meu de vedere.

Toata lumea are o parere asa de buna despre persoana proprie, incat nu exista termen de comparatie. Si sincer, mi se pare normal.
E normal sa te apreciezi... bine, nu la modul sa stai sa te venerezi in oglinda sau sa iti ridici monumente de preaslavire a capacitatilor nelimitate... dar sa fim sinceri: realitatea e un picut, dar numai un picut diferita pentru fiecare in parte.

Am constientizat cu ceva timp bun in urma, ca nu are nici un sens sa ridiculizezi o persoana pentru lipsa cunostintelor intr-un anume domeniu. Si asta doar pentru simplul motiv ca fiecare are propria sa scara ierarhica pe care isi ordoneaza prioritatile.

Faptul ca eu stiu mai mult decat altul despre gugustiuci, izomerii propanolului, transliteratie, modelul IS-LM sau ora la care a izbucnit cel de-al Doilea Razboi Mondial, nu ma face cu nimic mai destept. Inseamna pur si simplu ca m-au interesat aceste detalii si le-am retinut.

La fel de normal e ca eu sa nu stiu ce e un ax cardanic, cum e cu topica in limba rusa, care sunt reprezentantii dadaismului sau functionalitatea contului 473 daca nu m-au interesat, chiar daca la un moment sau altul le-am intalnit. Ba chiar daca le-am intalnit de mai multe ori.

Adevarul e ca toata lumea se simte stapan pe o portiune cat de restransa din universul acesta. Fie ca e vorba de o reteta in bucatarie, o materie la scoala, o aptitudine, un domeniu de cultura generala. Dar cam atat. Fiecare cu portiunea lui.

Da, suntem magnifici, fantastici si minunati, fiecare in parte, dar fiecare in partea lui fara un termen de comparatie.

"Desteptaciunea", pana la urma, nu inseamna cata informatie ai acumulat ci ce poti sa faci cu ea, cum poti sa o impartatesti si altora fara sa ii faci sa se simta inferiori.

M-am pus sa citesc niste carti de marketing si advertising, menite sa ma ajute in dezvoltarea intelectuala, fizica, spirituala, si sa mai treaca vremea. (nu ca nu trece mult prea repede)

Cartile in cauza sunt Michael Newman/"Salturi creative" si Jack Trout/"Despre strategie". Carti interesante de altfel.

Nu neg calitatea autorilor, a informatiilor prezentate si a notiunilor explicate... care de altfel sunt in abundenta, pentru ca nu am puncte de referinta, inca. Blamez insa stiul, exprimarea si formularea adaptarii in limba romana. Sincer, as prefera un exemplar original, scris acolo la mama lui, fara adaptarile unui absolvent de litere.

Pe langa faptul ca ma lupt cu diverse notiuni oarecum noi pentru mine, mai trebuie sa fac slalom si prin limba romana. Imi aminteste de cursurile din facultate care erau concepute tot asa din traducerea unor articole de pe internet, si "sudate" fortat unul de altul. Am mai trecut tot pe atunci prin cateva capitole ale lui Kotler, dar parca nu erau in halul asta.

Pacat, ca lectura e de-a dreptul interesanta insa destul de obositoare cand ajungi sa citesti o propozitie de cateva ori doar pentru ca nu pricepi formularea in limba romana.

Atat era. Ma-ntorc la Trout.