As putea spune ca nu sunt defel "deloc complicat" si as avea cat se poate de multa dreptate.
De aceea, risc sa imi dau cu presupusul si sa mai spun ca am nevoie de multa determinare ca sa stiu exact ce caut si un curaj crancen ca sa o si recunosc. Si din pacate nu stau bine la niciunul din cele doua capitole.
Asadar, caut ceea ce nu am avut, caut ceea ce doar sper ca exista, caut ceva ce nu am mai simtit. Nu stiu exact ce caut, dar sunt convins ca odata ce il gasesc, voi sti ca l-am gasit.
Caut o stare. Caut sa exist. Caut sa traiesc pana la lacrimi.
Imi caut sufletul.
Din pacate, inca nu am o strategie sau o perspectiva cum anume il voi gasi... Dar caut.
Showing posts with label despre mine. Show all posts
Showing posts with label despre mine. Show all posts
Tocmai ce mi-am citit gandurile de acum 8 ani... aici; respectiv din urma cu 7 ani... aici.
Sincer?!? Pe unul din mine m-as lua acasa de Sarbatori sa imi fac brad si sa imi dau de mancare, iar pe celalalt m-as imbata bine si mi-as da 2 palme... si uite asa ar iesi o petrecere de pomina ce ar merita povestita, poate chiar ecranizata.
Imi recunosc in totalitate melancolia din 2006, strain printre straini, cu orice zona de confort lasata la mii de kilometri distanta. Sincer?!? A fost tot ce aveam nevoie la acea vreme; m-a ajutat sa cresc si sa imi deschid mintea mai mult decat mi-as fi imaginat pe plaiurile nagyvaradene.
In acelasi timp, insa, mi-e inca familiara frustrarea din anul urmator si tumultul in a-mi descoperi locul, scopul si pasiunea. Sincer?!? Mult prea familiara: inca levitez in jurul locului, inca incerc sa imi conturez scopul si nici acum nu mi-am imbratisat pasiunea. Pare ca o spun cu regret? Ei bine, nu!
Intr-adevar, dupa 7 ani, inca nu e conturata acea fericire dupa care tanjeam cu atata ardoare. Insa cum ar putea fi, atata vreme cat eu visam la un sentiment de genul "as manca ceva bun", fara sa identific clar consistenta, textura, culoarea sau gustul.
Mai mult de atat, nu am un regret din aceasta "neimplinire", pentru simplul motiv ca lipsa ei nu inseamna ca inot intr-un ocean de nefericire fara perspectiva de a atinge limanul.
Sincer?!?Momentan, lipsa ei inseamna echilibru. Un echilibru firav, dar e echilibru. Sa-l numim chiar un echilibru median, avand in vedere oscilatiile pe care am glisat in ultimele 12 luni.
Si ca sa ii raspund subtil "desteptului" 007: Dragul meu, un om fara regrete e doar echilibrat!
Iar cand zic "doar", nu vreau sa subliniez o deficienta, cat as vrea sa imi trasez o directiva cincinala simpla (ca formulare) prin care sa ma pot trage la raspundere indiferent care ar fi combinatia de cifre din anul urmatorului 8 decembrie:
"Iubeste, Inima de piatra! Iubeste!"
015, nu e de ajuns sa conjugi cu indiferenta verbul a iubi si sa il reciti fara patos!
016, nu ti-e permis sa accepti intensitati mai slabe decat nivelul care iti pune sangele in miscare!
017, alternativa pe care o ai este de a alege intre a iubi mult si a iubi si mai mult!
018, oricat ar parea de imposibil, iubeste tot... dezechilibreaza-ta! iubeste oamenii care te fac fericit, iubeste lucrurile care iti fac inima sa rada, iubeste mancarea ce iti face papilele sa tremure de anticipatie!
019, iubeste toate verbele pe care le conjugi la persoana intaia!
Omule, iubeste viata!
Din te miri ce motive, am avut o revelatie in ziua marcata in calendar cu data de 26.11.2014. Bine, am avut eu mai multe, insa cea care mi-a dat un usor imbold literar e cea pe care o trec rapid in revista.
Nu as numi-o fatidica pentru a nu-i asocia conotatii negative, tinand cont ca din acest punct nu am nimic de pierdut ci, ca sa fiu sincer, totul de castigat.
Revelatia zice asa: am in jur de 30 de ani. Cu toata circumspectia, pot linistit sa afirm ca s-a auzit fluierul de la jumatatea meciului. Facand abstractie de pauza necesara amplificarii suspansului, mai este inca o repriza de jucat.
Ca sa continui cu alegoriile sportive... cartile sunt inca pe masa, zarurile au fost aruncate dar nu s-au asezat, asadar rezultatul nu e final. Astfel, indiferent de scorul de la pauza, in repriza a doua trebuie sa ma repliez si sa imi infig coarnele de berbec in adversarul numit viata.
Intermisiune pentru necunoscatori... Da, sunt un exemplar magnific de Berbec (si mandru de asta). Iar acest fapt echivaleaza cu un singur adevar absolut: indiferent de miza, joc ca sa castig, altfel ce farmec mai are?!?
Revenind la revelatie: am jucat o repriza intreaga si, cu toate ca am acumulat o serie de experiente, prieteni si informatii, daca maine arbitrul opreste jocul, se alege praful (n-am numit-o fatidica, dar "a rose by any other name..." cum zicea Will).
In fine, ca sa mai indulcesc putin descoperirea si sa ii imprim un iz de reverie... sunt la fel de bune sansele ca partida sa intre in prelungiri, insa as prefera ca in acele momente sa am satisfactia unui castig sigur si doar sa imi mai cresc, intr-un mod cat mai relaxat, avansul.
Asadar, in scopul unei mai bune documentari a celei de-a doua reprize, revin la aventura scrisului si la emotia creatiei, care mi-au invadat zilele, visele si gandurile anilor 2007-2010.
Nu ma laud ca detin adevaruri absolute: in functie de zi, scopul scrisului s-ar putea sa fie recreativ, educativ sau chiar cathartic. Tot ce vreau e sa scriu din nou.
Prin urmare, am reintrat in teren!
Internetul inca mai "vuieste" cum ca in urma cu 11 ani am castigat o binemeritata mentiune la un concurs de limba franceza din liceu...
ok, ok, poate nu chiar vuieste, insa la o cautare "riguroasa" se poate gasi si aceasta informatie.
Toate bune si frumoase pana aici, insa imi amintesc un anume detaliu legat de acea zi. Si anume, faptul ca premiul cel mare era insotit de un superb dictionar Larousse.
Asa ca, inainte sa plec spre asa-zisa festivitate de premiere, am stat si m-am gandit...
"Bine, bine, dar daca e sa castig ditamai dictionarul, cum vin cu el? Daca il aduc in mana, exista sanse sa mi-l ploua, sa mi-l umple vantul de praf, sa il frec de ceva. Totusi, e un premiu valoros!"
Drept urmare, dupa o dezbatere interioara aprinsa de vreo 5 minute, am hotarat sa iau cu mine o plasa pe masura premiului.
Nu mi-am pus problema sanselor reale pe care le aveam. Nu mi-am pus problema banilor care veneau odata cu premiul, si care nu cred ca erau de neglijat. Nu mi-am pus problema penibilului de a umbla cu o plasa dupa mine care avea toate sansele sa ramana goala.
Nu, eu voiam doar sa fiu pregatit. Ca nu a fost in final nevoie, acesta deja e un detaliu trivial care imi minimalizeaza efortul :-P
Nu stiu daca e tocmai cea mai buna miscare pentru cineva care a auzit fie si in treacat de 'personal branding' insa nu ar fi prima oara cand ignor cutumele sau chibzuinta.
Asadar, facandu-mi-o cu mana mea, incep cu concluzia: sunt incapabil sa lucrez in mod eficient intr-o echipa.
Problema nu stiu din partea cui se manifesta insa stiu ca si eu am pacatele mele.
1. Nu pot functiona atata timp cat toata lumea face tot, si nu se respecta un set de sarcini clar delimitate.
2. Nu reusesc sa imi fac partea daca improvizam si schimbam strategia pe parcurs.
3. Deja am probleme cu increderea in capacitatile celorlalti, dar banuiesc ca e inevitabil odata ce te arzi o data, de doua ori, de trei ori.
4. Mi-e scris in ADN ca trebuie neaparat sa vin eu cu ideea cea mai buna in cazul unui brainstorming, ca altfel nu depun 100% efort pentru realizarea ei.
5. Ritmul meu, ritmul tau, ritmul ei, ritmul lui... dintre toate, cand avem termen limita, niciunul nu se sincronizeaza. Si atunci sa vezi coarne de berbec.
6. Cu totii conjugam verbul a gresi. Dar daca nu e asumata greseala, avem o problema. (a se citi 'paie pe focul nr.3')
7. In general cam am probleme cu autoritatea nesigura, iar in cazul echipei daca liderul nu e stapan pe situatie... se deschide portita pentru 'viva la revolucion!'
8. Si culesul laurilor ridica semne de intrebare, pentru ca daca nu mi-e recunoscut aportul adus, viitorul echipei este cat se poate de limitat.
In fine, dupa o scurta reflectie, cam in zona aceasta ma situez.
Iar in cazul in care un viitor posibil angajator citeste ce am scris, acesta este primul pas din cei 12 de recuperare: constientizarea faptului ca asa nu se mai poate! Si totusi, sunt o fire asa de rabdatoare cand nu e cazul...
Am ajuns intr-un punct critic... Si primul pas spre recuperare este sa recunosc starea in care ma aflu.
Nu-mi pasa ca-i zi, nu-mi pasa ca-i noapte.
Nu-mi pasa ca-i iarna ori primavara.
Nu-mi pasa daca e snitel sau tocanita.
Nu-mi pasa daca e azi sau e maine.
Nu-mi pasa ce e vis si ce e posibil.
Nu-mi pasa ce culoare are.
Si chiar nu imi pasa de nimic!
Sunt imposibil de impasibil si nimic nu poate sa imi dezghete pasarea. Chiar sunt de gheata si nimeni nu merita sa imi simta raceala.
De ce?
Pentru ca nimic nu mai e nou, nimic nu mai e impresionant, totul se petrece foarte incet. Tocmai de aceea...
Nu-mi pasa suficient incat sa scriu.
Nu-mi pasa indeajuns ca sa fac poze.
Nu-mi pasa intr-atat cat sa vorbesc.
E o lume mare in jur care dintr-odata pare mica si cenusie, plina de povesti despre copii, locuri de munca nefericite si vise imposibile.
N-am suferit nicio dezamagire, nu sunt deprimat si nu a dat nicio boala peste mine.
Pur si simplu chiar nu-mi pasa.
Cand e vorba de cheltuitul banilor in ultimul timp, ma raportez la un set de prioritati care mi se par mie de bun simt, oportune, si, de ce nu, chiar durabile. (mi se par nu echivaleaza cu ca chiar sunt)
Asa am ajuns sa scriu in noiembrie cum ca nici in ruptul capului nu necesitam un laptop, si ca era departe de mine gandul unei astfel de achizitii.
Si pe buna dreptate, avand in vedere ca nu aveam nevoie de portabilitate sporita iar activitatea de navigat pe internet, scris pe blog si editat cate o poza de la munte nu justifica un upgrade al configuratiei existente.
Si totusi, cum mi se intampla de multe ori, cand ma astept mai putin, apare cate o oportunitate care schimba putin ierarhia prioritatilor.
Prin urmare am ajuns sa ma documentez serios in ceea ce priveste oferta de laptop-uri de pe piata si cu un buget fix in minte impreuna cu un brand impus, am iesit la cumparaturi.
Nu a fost deloc usor sa ajung peste noapte un impatimit IT, citind teste comparative intre procesoare, placi grafice si generatii diferite de tehnologii. Dar am reusit, si totul cu ajutorul unui site bine pus la punct: http://www.notebookcheck.com/
Alegerea mea a ajuns sa fie Asus K50IN-SX025L cu
- procesor Intel Pentium Core 2 Duo T6500 (tehnologie 45 nm)
- memorie 4096 MB RAM
- placa video Nvidia GeForce G102M (nu e cea mai buna solutie de gaming, dar tot e mai buna decat o placa video Intel fara memorie dedicata)
- HDD 320 GB (de la 40 cat am avut, e cale lunga)
Si cam asta a fost ideea: Azi nu vrei, maine esti fraier daca nu-ti iei.
Sa-l folosesc sanatos!
Nu stiu ce m-a apucat, avand in vedere ca anii de liceu nu au fost nici pe departe cei mai gloriosi, nici cei mai frumosi ai existentei mele... dar m-am pus sa rasfoiesc Albumul de Absolvire.
De fapt, imi amintisem de niste versuri pe care le-am scris odata, si voiam sa ma amuz bine de mine, de naivitatea, de simplitatea gandirii, de exprimarea unor sentimente fortate de un moment de rascruce.
In fine, rasfoind minunatul Album, nu am gasit ceea ce cautam, insa am observat o constanta in aproape toate notitele ramase drept amintire de la colegi. E o observatie colectiva, se pare, a fostilor partasi de suferinta, pe care nu o imbratisez, nici nu o accept cu usurinta: Sunt calmul in persoana! Intruchiparea calmului permanent. Definitia calmului. Puteti sa ma strigati Calmogen de acum inainte si promit ca nu raspund.
Apoi am stat si m-am gandit, am pendulat prin scurta-mi istorie, am analizat si tot nu m-am convins de ceea ce trebuia sa marchez prin prezenta mea din a IX-a D pana in a XII-a D.
Trebuie sa recunosc insa ca personajul Calmogen prinde viata destul de des, chiar si in prezent, motiv pentru care ma pot pronunta in felul urmator:
Sunt momente in viata in care pur si simplu nu imi consum energia, daca nu simt nevoia. Iar nevoia aceasta trebuie sa aiba un sambure de entuziasm ca sa creasca si sa produca exuberanta.
Asadar, dupa cum am pornit si aceasta navala de cuvinte, perioada liceului, si mai exact timpul petrecut la clasa nu a fost suficient de palpitant pentru a ma impinge spre manifestari pline de inflacarare.
Dar consemnarile din Album mi le asum prin miserupismul specific adolescentei, care a creat mai multe ziduri decat punti de acces pe insula cunoscuta de acum inainte sub denumirea de Calmogen.
Cand simtim lipsa cuiva?
Cand observam ca viata nu ne rasplateste suficient si emitem pretentii?
Cand ne e frica sa nu gresim in fata celorlalti?
De ce ar fi acestea dovezi ca ne dam prea multa importanta?
Mai bine sa ma simt ca un nimic care nu are ce pierde prin umilinta publica?
Mai bine sa investesc intr-o relatie fara sa astept nimic in schimb?
Mai bine sa stau in banca mea multumit cu prezentul, fara sa sper la viitor?
Ei bine, daca acestea ar fi consecintele la a nu-mi da importanta, eu zic pas! si ma declar vinovat de mult prea multa importanta.
Pretentiile astea...
Nici nu mai retin in ce context, dar saptamana aceasta mi-am amintit replica unei persoane din urma cu mai bine de 4 ani. O replica aiurea si total lipsita de importanta, pe moment, dar care mi-a ramas vie in memorie fara ca atunci sa realizez ca m-ar putea marca atat de tare.
Intr-adevar, intr-o oarecare masura a fost inceputul sfarsitului pentru ceea ce parea a fi o compatibilitate, cel putin uimitoare, de caracter. Dar, fuse si se duse, iar azi a mai ramas doar cate o convorbire telefonica din Paste-n Craciun, cu amabilitatile de rigoare.
Poate sunt prea sensibil la chestii marunte, sau poate increderea mi-a fost pusa prea tare la incercare. Probleme e ca nici acum nu simt nevoia sa analizez ce s-a intamplat.
Insa nu pot sa nu observ ca exista anumite persoane care oricat ti-ar gresi nu poti sa le dai uitarii. Asa cum exista persoane carora odata ce le-ai spus adio, nu mai dai posibilitatea unei reconcilieri. Primei categorii ii cauti vesnic o justificare, in timp ce pe cea de-a doua o rastignesti si ii bati cate un cui nou cu fiecare amintire.
Asa e fiinta umana. Rationala in gandire si irationala in fapte. Dornica de pace dar pornita pe razboi. Avida dupa iertare dar neiertatoare. Inexplicabila si totusi justificabila.
Iar acea replica ramasa vie peste ani?
"Hai sa dam cartile pe fata!"
Chiar nu pot! Nu sunt construit pentru a inota!
Orice as face nu pot sa devin una cu apa (dar drept e ca nici nu am facut tot ce e omeneste posibil). Oasele mele doar brazdeaza apa, nu ii si absorb energia... prin urmare doar pluta functioneaza, propulsia avand probabil defect de fabricatie.
Ma gandeam ca sunt prea cerebral ca sa inot... dar nu are sens, din moment ce totul tine de tehnica, tehnica pe care o invatam si o imbunatatim. Deci nu e o justificare!
Dar asta e, cum nu mai simt pamantul sub picioare sunt convins ca nu mai detin controlul, ca ma las la voia intamplarii, in voia unui element care nu e in deplina armonie cu vointa mea.
Din aceleasi motive cred ca nici la capitolul manga nu excelez si mai mult ca sigur ca nici drogurile nu mi-ar fi compatibile.
Pana la urma cred ca preconceptiile 'or fi de vina... teama de necunoscut... lipsa de incredere...
Dar, desi nu ne-am nascut cu aripi, solzi sau branhii, ne putem adapta astfel incat sa incercam sa ne depasim limitele.
O limita a fost candva si cerul, pe care am reusit sa-l impanzim cu oameni care merg dintr-un colt al Pamantului in altul, care iau micul dejun la Budapesta si cina la New York.
Asta daca nu cumva pe parcurs se hotarasc sa sara cu parasuta si sa ia totusi pranzul la Paris.
Sunt cateva limite depasite din dorinta de evolutie, altele din pura nevoia de adrenalina. Si atunci pe primele sa le sustinem si pe celelalte sa le interzicem din lipsa de scop/finalitate/utilitate? Pai asta ar fi o directie mult prea cerebrala, si ne-am pierde hazul de atata seriozitate.
Tocmai ca antidot la seriozitate si control mi-ar surade ideea unui bunjee-jumping... asa, ca un crash course in letting go... si poate atunci as privi altfel si inotul.
Inca un lucru pe care nu m-am gandit ca l-as face in graba... si totusi...
Sa-mi fi zis anul trecut ca voi ajunge sa crap lemne, as fi ras si cu @#%# de tine.
Dar cum am mai spus de tzshpe' mii de ori, lucrurile se schimba, oamenii se mai schimba, si ajungi sa fii nevoit sa faci si lucruri pe care nu ti le-ai propus vreodata... dar se poate intampla sa iti chiar placa.
Probabil ca nu as fi ajuns in ipostaza aceasta de buna voie si nesilit de nimeni. Dar ma bucur ca am ajuns aici. Pentru ca, leguma ce eram in urma cu un an a evoluat inspre o fiinta un pic mai activa, de voie, de nevoie.
Si mai am si ocazia sa imi descarc un pic putinii nervi pe care ii am, intr-un mod cat se poate de constructiv si pasnic, desi, in prima faza, nu as asocia toporul cu aceasta idee... dar daca lucrurile se schimba, nici perspectivele nu sunt chiar inerte.
Vand Dacia Solenza, Scala
an fabricatie: 10/2003
culoare: gri metalizat
km parcursi: 20.850
urmatorul ITP: 11/2009
dotari:
aer conditionat
inchidere centralizata
radio-CD
jante aliaj
geamuri electrice fata
faruri ceata
airbag sofer
servodirectie
eleron spate
cauciucuri iarna
pret: 4.400EUR, (negociabil, asa, un pic)
pt. detalii... la comentarii.
Am asa, o stare de multumire cand vad ceva la televizor si fundalul nu mi-e strain.
Fie ca e un CSI:NY si arata o privire de sus a orasului.
Sau o prezentare Alfa Romeo prin centrul istoric al Romei.
Ori un promo al lui Dezbracatu' in Piata Universitatii.
Chiar si un videoclip ce se crede original, filmat pe Canal Grande.
Sunt momente infime care amintesc de momente mari.
Ok, asta scoate in evidenta si cat de concentrat sunt la ce se povesteste la TV, incat am vreme sa studiez ce se intampla prin spate. Sau poate tocmai faptul ca imi sunt familiare nu le lasa sa treaca neobservate.
Fie cum o fi, e un sentiment placut, pe care banuiesc ca nu doar eu il am.
Crap de nerabdare.
Sunt agitat si nu am stare.
Sunt irascibil si inconsecvent.
Duc o viata de AMR-uri.
Ma simt ca un copil in seara de Ajun.
Am fluturi in stomac si pitici pe creier.
Daaaar, numai azi nu-i maine si imi revin.
In orice caz, sunt la capatul rabdarii. Sunt pe marginea prapastiei. Mai am un pic si cad in abis. Dar, vai ce dulce va fi rasplata asteptarii. Mmmm...
Every shade of blue I see...
Ne zicea cineva in training, luna trecuta, ca ar trebui ca sotul si sotia sa aiba acelasi ritm de viata. In momentul in care unul dintre ei are prea mult timp la dispozitie, apar problemele.
Cam la fel e si cu prietenii.
Pe langa interesele comune care ne leaga, si fara de care nu prea ar mai exista baza pentru o relatie, ar fi ok ca grupul sa fie omogen si in ceea ce priveste programul de lucru.
Pe langa principiul "toti pentru unu', unu' pentru toti"... ar mai fi problema cu stabilitul unei intalniri.
Cei care ies mai devreme, sau care nu lucreaza, sau lucreaza dupa un alt program, intampina dificultati in a intelege ca nu e o chestie personala reprogramarea unei iesiri, amanarea unei intalniri sau pur si simplu repulsia fata de vorbitul la telefon.
Asta din proprie experienta. Asa cum nici eu nu i-am inteles pe altii la un moment dat, ma lovesc de multe ori de aceeasi neintelegere. Dar asta e, perspectivele se modifica, roata se invarte si ceea ce odata mi se parea total absurd acum e cat se poate de normal.
Voiam sa scriu de cat sunt de rabdator in chestii marunte, si nerabdator cu lucrurile importante... sa vedem ce iese...
Nu stiu daca e generalizat sau nu, din moment ce vad lumea facand spume la gura pentru ca nu se misca mai repede coada de la casa de marcat.
Mi se pare inutila nerabdarea in momentul in care e rosu la semafor si tot ambalezi masina, desi esti constient ca deasupra lui este si un cronometru, si mai e destul pana la verde.
Din aceeasi categorie poate fi si pauza publicitara din timpul unui film, care se intinde la nesfarsit desi mai sunt doar 10 minute pana la finalul peliculei.
In principiu sunt chestii marunte, pentru care fie ca ma agit sau nu, rezultatul e cam tot acelasi, masura in care imi afecteaza viata e destul de mica si nu am de ce sa le cresc importanta fara rost... si atunci am rabdare, sau mai degraba manifest indiferenta.
In schimb, sunt lucruri mult mai importante cu care ar trebui sa am rabdare, dar nu am, desi modul de abordare le modifica rezultatul.
O relatie de orice fel se desfasoara total diferit cand datorita impacientei se sare peste anumiti pasi si se grabeste evolutia ei. Oricat as fi de nerabdator sa comunic foarte personal cu cineva, trebuie sa treaca o perioada de "tatonare"/ cunoastere reciproca, fara de care anumite discutii sunt deplasate.
In plan profesional chiar, a fi nerabdator, a cauta rezultate imediate e cat se poate de pacatos, iar eu ma declar vinovat de acest viciu. Stiu, nu e productiv, intrucat lucrurile de calitate necesita timp. Dar pana cand?
In fine. Ideea era ca nerabdarea imi creste pe masura implicarii, si mi se pare si normal. Daca dau semne de rabdare excesiva, inseamna ca pur si simplu simt indiferenta fata de fenomenul in cauza. "Clar e, au ba?"
De mult n-am mai avut un cosmar.
Dar s-a intamplat azi noapte. Nu stiu ce sa fi fost de vina... gandurile? faptul ca dorm pe stomacul plin? prea obosit cum am tot scris la nenorocita asta de disertatie?
Cauzele 'or fi multiple, dar rezultatul e unul singur. Si al naibii de neplacut.
Nu-mi amintesc multe, dar un lucru stiu sigur... Ca eram constient de cosmar, si stiam ca trebuie sa ma trezesc, si m-am tot sfortat in somn pana m-am trezit. Si asta a fost tot.
Clar nu e o tragedie, nu era ceva iesit din comun, o experienta demna de analele istoriei... dar de internet e numai buna.
Noapte buna!
Buuun, si acum dupa ce mi-am lasat un pic amprenta si pe alte blogushoare, mi-a mai venit o idee asa pe nesimtite.
Poate sunt eu insensibil, sau poate chiar nu mi-a venit inca vremea, dar cam nu am puterea sa ascult discutii interminabile despre scutecele si cachita si papica si ce fain miros piciorusele de bebel si iuuuiii si oaaaiiiii si altele din aceeasi categorie.
Ok, am priceput ca faci un copil si ca e centrul universului tau, si ca e e lumina ochilor, aerul pe care il respiri, visul pe care il visezi dar am intalnit si mamici mai detasate. Adica, totusi... nu sta lumea in loc doar pentru ca tu ai nascut un copil.
Nu cred, ci sunt convins ca au si altii vieti pe care si le traiesc si pe care si le-ar povesti, iar a rezuma intreaga conversatie la ce culoare are scaunelul de dimineata, e exagerat.
Pana la urma e normal sa iti fie o prioritate, dar sincer nu mi-a venit inca timpul sa intru in hora, cum stiu ca nici langa mine nu va fi nimeni la 3 dimineata decat nevasta sa asiste la schimbatul scutecelor.
Nu am o problema cu ideea de copil in sine, dar discutiile astea de mamici ar trebui sa fie purtate intre mamici. Sau tatici. Sau bunici. Sau nasici. Sau orice alte combinatii de x-ici.
E o parere, poate aberanta pentru unii, inteleasa de altii, dar pana una alta mi-o expun pe-aici ca sigur nu ma lasa sufletul sa le-o zic in fata.
Iar mamicilor... tot respectul dar, pana nu e al meu chiar ma lasa rece subiectul.
Am mai multe ganduri decat cuvinte.
Ganduri despre ce a fost, despre ce va fi.
Despre cum a inceput, despre cum se termina.
Clar fiecare sfarsit e urmat de un inceput dar oricare ar fi alegerea, o cale ramane, mai mult sau mai putin, neterminata.
Insa partea buna e ca imi asum orice hotarare, fara regrete.
Pana la urma de ce ar exista regrete? S-au petrecut lucruri interesante, am cunoscut oameni plini de viata de la care am avut ce invata si plec cu gandul ca daca imi va fi si mai departe la fel de "rau", voi fi cat se poate de fericit.
Poate un pic de teama de necunoscut sa tot fie dar cred ca pas cu pas va disparea si aceasta.
Cum spune americanul ''I've got mixed feelings".
Mai multe cuvinte sunt de prisos. Punct si de la capat.
