Vai, cat e de posesiv omul. As fi zis romanul, dar fenomenul e prezent peste tot unde exista prezenta umana.
Mergi la tara, nu vezi decat pari si imprejmuieli la fiecare lot, gradina, pajiste sau padure.
Mergi in varful muntelui, si daca e catun, apai toata suprafata de pasune e patrate si patratele pana in varful varfului, ca nu cumva sa pasca vaca vecinului de pe dealul urmator pe peticul proprietate privata.
Mergi in Oradea pe str. Henrik Ibsen, unde la AN-uri s-a retrocedat jumatate din curte... si ce sa vezi? Peste noapte stalpisori si sarma inconjoara fosta curte, acum devenita o adancitura in pamant... ca doar e proprietate privata... si, nu poti sa treci asa, oricum, peste hartoapele omului. Trebuie sa inconjori!!!
In fine, asa e omul: posesiv cu ce are. Nu zic eu sa fie trecere libera ca-n palma, nici nu sustin abolirea gardurilor... dar uneori e risipa de material. Uneori pur si simplu nu e rationala ingradirea asta excesiva.
Anul trecut am cunoscut un tip crescut intr-un mediu un pic mai credincios, si daca nu ma insel chiar departe de agitatia orasului, ca sa nu ma exprim altfel.
N-as fi zis toate acestea din prima impresie dar, la un moment dat a fost dat in vileag de o intrebare: "Tot ma intreb, oare cum pot sa zboare oamenii in reclama X?"
In prima faza nu am reactionat, gandindu-ma ca glumeste, ca ma ia peste picior. Si totusi, nu glumea. Va imaginati ce reactie o fi avut baiatul asta la Matrix sau Stapanul inelelor?
Imi amintesc si eu de primele filme de actiune, cu efecte speciale... dar chiar si la Terminator2, care a fost taticul lor, nu ma gandeam ca exista oameni care se topesc si trec printre gratii.
Nici acum nu-mi vine sa cred totusi ca, intr-o tara in care mijlocul cel mai important de divertisment e televizorul, si rata de penetrare a acestuia e de peste 90%, mai exista oameni din generatia mea care nu fac distinctia dintre fictiune si realitate. Oameni normali chiar.
Nu privesc acest fapt ca un handicap, fiind o alegere personala de a nu avea de-a face in mod excesiv cu tehnologia. Dar nu pot sa nu ma pun in pielea personajului de mai sus si sa ma gandesc cat de schimbata mi-ar fi viata fara internet, telefon mobil, cinema etc.
Evident ca as supravietui, ca doar nu l-a facut Dumnezeu pe Adam internaut iar pe Eva dependenta de seriale, dar ar fi un mod de viata cu totul diferit. Am crescut la tara, am avut alternativa fara tehnologie. Nu pot sa spun ca a fost rau, pentru ca nu erau alte variante si nu stiam mai mult de atat. Dar daca lumea evolueaza din acest punct de vedere mi se pare oarecum inutil sa te opui.
Da, recunosc, iar m-am uitat la imitatia aceea de democratie care se numeste Eurovision.
Nu pot sa zic ca sunt multumit de rezultat, dar din spirit de patriotism ii sustinem pana la capat, si apoi ii facem cu oua, otet, ii biciuim si ii aruncam in groapa cu lei in cazul in care nu ocupa o pozitie fruntasa.
Votul publicului? Ma cam indoiesc. Dar sa zicem ca asa a fost, si sa nu alimentez teoria conspiratiei, ca nu prea o vad pe Nico pe post de Godfather.
In fine, am ramas cu cateva melodii pe care cred ca le voi mai asculta si altadata, si faptul ca una dintre acestea nu merge la Belgrad nu e chiar gaura in cer. Pana la urma, anul trecut i-am trimis pe poliglotii de la Todomondo, si nu ne-a bombardat Rusia, atata doar ca trebuie sa facem 2 show-uri.
Topul meu...
Shine
Run Away
Come this way
Mi-au mai placut Love is all I need, Seven Days si Fairytale story. In rest, Dumnezeu cu mila.
For whom it may concern, we celebrate the Day of Oradea every year on the 12th of October... For a few days, the center of the town turns into an amusement park/concert site/city dump. All fun and games, but really, how many of us do really know what we celebrate.
I wasn't sure, either, that's why I asked my good ol' friend, Google, and i got the following replies:
On October 12th 1918, the Declaration from Oradea was signed, which proclaimed the right to independence of all Romanians living in Transylvania.
On October 12th 1944, the Soviet army marked the official liberation of Oradea from under the Hungarian Fascist occupation...
Not very fun things to think about over a beer at a concert, surrounded by the overwhelming smell of smoked wieners, caramel popcorn and roasted chestnuts. But politics marked the date in history, politics marks it every year. However, that doesn't matter, as long as the masses are entertained.
Doar la Arieseni cand mergem iesim prin Nufarul, in rest doar pe Calea Clujului. Dar azi trebuia sa imi incerc noul aparat (vezi postul urmator) si am cautat o locatie apropiata si insorita care sa imi serveasca drept subiect si inspiratie.
Asadar ideea era sa ajungem cumva pe la Beius (Bins, pentru cunoscatori :D). Dar cum socoteala de pe drum nu se potriveste cu socoteala de la capatul drumului, pofta de castane?!? ne-a oprit la un moment dat, si cu scopul de a cauta aluni sau castani am pornit pe niste dealuri.
Pe cat suna de bizar, pe atat a fost si atunci, dar asta nu ne-a impiedicat sa ne dam jos din masina si sa exploram imprejurimile. Ne-am uitat pe sus, pe jos, in dreapta si-n stanga dar tot ce am gasit au fost niste nuci, cateva ciuperci, niste maciese si tone 'porumbele' (ca nu stiu exact cum se numesc).
Si plimbandu-ne noi asa pe dealurile minunate, am zis ca parca am trece si pe la Cris, ca nu era departe (ma rog, era, dar asta nu ne opreste de obicei). Si trecand de Cris, si pe langa Cris, mi s-a facut o oarecare pofta de peste. Si unde se poate manca un peste bun si proaspat daca nu la Cefa.
Asa ca am mers roata, pe la Tinca, la Salonta, si in final spre Cefa. Stiam, evident, drumul ca doar mai fusesem prin zona nu cu foarte mult timp in urma. Dar noaptea, sau ma rog, dupa lasarea serii, e mai interesant drumul. Mai palpitant, mai aventuros. Si ca sa va raspund la intrebare, a fost excelent pestele. Un minunat crap de 1kg, prajit si cu garnitura de cartofi prajiti. De-abia ce am mancat, si parca tot imi lasa gura apa. Dar in caz ca treceti pe acolo, file-ul de peste ar fi mai potrivit, pentru cei carora nu le place lupta cu oasele.
Normal. Ca in celelalte directii nu prea este nimic interesant de vazut/facut. Ok, paduri sunt cam peste tot, dar si niste dealuri, si niste imitatii de munti, si o apa curgatoare de preferinta, cam numai in directia aceasta gasim.
Nu e plictisitor, dar nu e pentru toata lumea. Nu stiu cata lume se ia si merge asa la plimbare doar de dragul de a nu sta acasa, nu cu scopul de a ramane peste weekend undeva. Normal, ne-am putea schimba si stilul, si sa dezvoltam aceste plimbari sporadice in iesiri planificate, cu cortul sau la pensiuni... ar fi o chestie...
Oricum, sambata am facut plimbarea spre Valea Draganului, cu gandul sa mergem roata, sa vedem cum e si pe acolo, dar evident ca nu am mai ajuns chiar acolo. Am luat-o in schimb spre barajul Lesu, deoarece ultima data cand am fost la Coada, nu am apucat sa facem poze la baraj, si am zis ca nu e niciodata prea tarziu sa recuperam timpul pierdut.
La Piatra Craiului ne-am oprit ca de obicei, sa mai mancam cate ceva, dar de data asta, am prins si un apus de soare destul de frumos, si am mai mancat mure, cum nu am facut-o de mult (de vreo 2 saptamani).
A, si era sa uit (ca doar nu trebuie sa fie o poveste cronologica), ca am trecut iar pe langa Lacul fara fund... da! ce sa zic. Dar de data asta ne-am oprit sa il admiram. Nu mica ne-a fost mirarea, insa, cand apa lina a 'baltii' ne-a permis cu usurinta sa admiram... ce anume... evident, fundul lacului. Asadar... ca si cu multe alte lucruri, doar numele e de el! O fi si asta un soi de publicitate...
Azi a fost 23 august. Chiar inainte sa ies de la serviciu am rememorat un pic ce ar fi putut fi azi... zi libera, mici, bere, defilari, salve de tun, fanfara, un mesaj din partea tovarasului... (si pe 1 decembrie se voar indeplini multe din cele enumerate, doar ca nu va fi vreme buna pentru mici si bere).
In fine, nu aceasta era ideea. Ideea era ca odata cu 23 august de altadata mi-am amintit si de muzica de odinioara, pe care momentan nu o ascult cu nostalgie, ci o ascult sa redescopar artisti valorosi, si niste piese fara varsta.
Ce ma atrage la ele? Inocenta versurilor, veselia melodiilor si calitatea vocilor neprelucrate pe calculator. Ca o fi fost cenzura? Se prea poate. Ca versurile sunt uneori atat de naive incat sunt comice? Si aceasta e o parere credibila. Dar nimeni nu poate tagadui faptul ca sunt melodioase si inspira buna dispozitie in orice imprejurare.
Ce am mai observat? Ca spre deosebire de reteta actuala (1 vers) + (3 refrenuri) = succes, reteta 'vesnic verde' era (1 poveste cu introducere/desfasurare/final) + (2 refrenuri) = slagar. Si adevarul e ca altfel savurez o piesa cand imi transmite un mesaj complet, fie el unul simpatic de genul 'Iubiti si cainii vagabonzi', unul de dragoste ca 'Te-am vazut, mi-ai placut' sau chiar unul mai trist dar plin de speranta prin 'Te-astept sa vii'.
Nu a fost o perioada de libertate, cozile la orice bun necesar nu au lasat amintiri prea frumoase, iar rationalizarea alimentelor, apei si a energiei electrice inca ne mai starnesc dezbateri aprinse, dar muzica aceasta cu ce ne-a gresit ca sa o facem uitata?
As vrea sa aud totusi niste pareri: ce melodii din 'epoca de aur' mai ascultati cu placere?
Scrie ca si cum n-ai scrie... bun sfat.
Acum doua luni nu aveam blog, asa ca nu puteam sa va impartasesc impresiile de la Sapanta, asa ca uitandu-ma peste poze incerc sa imi regasesc cuvintele de atunci.
Inainte de toate, vreau sa subliniez, ca oricat ar fi de vesel cimitirul, este la urma urmei un cimitir. Oricat ar fi de primitoare multimea de culori a locului, se pastreaza o atmosfera greoaie, un respect clar cuvenit celor plecati din lume.
Si pe buna dreptate, deoarece, parcurgand de la intrare si pana la ultimul rand de cruci, asa, pe sarite, povestile de viata ale oamenilor, am intalnit familii destramate, tragedii sau decese naturale, dar si caracterizari. Si asta zic eu, ma face sa spun ca am simtit mai mult decat as face-o intr-un cimitir obisnuit.
Faptul ca am ajuns sa cunosc omul din cele citite de pe cruce, sa aflu ca a lasat in urma copii mici, sau dimpotriva, ca i-au murit copiii inainte de sfarsitul vietii, ca acest lucru s-a intamplat la munca, intr-un accident sau in mod voit, mi-a mai pus inca un pic mintea la contributie. Un pic mai mult poate.
