Viza pentru vise™

Tocmai ce mi-am citit gandurile de acum 8 ani... aici; respectiv din urma cu 7 ani... aici.
Sincer?!? Pe unul din mine m-as lua acasa de Sarbatori sa imi fac brad si sa imi dau de mancare, iar pe celalalt m-as imbata bine si mi-as da 2 palme... si uite asa ar iesi o petrecere de pomina ce ar merita povestita, poate chiar ecranizata.

Imi recunosc in totalitate melancolia din 2006, strain printre straini, cu orice zona de confort lasata la mii de kilometri distanta. Sincer?!? A fost tot ce aveam nevoie la acea vreme; m-a ajutat sa cresc si sa imi deschid mintea mai mult decat mi-as fi imaginat pe plaiurile nagyvaradene.

In acelasi timp, insa, mi-e inca familiara frustrarea din anul urmator si tumultul in a-mi descoperi locul, scopul si pasiunea. Sincer?!? Mult prea familiara: inca levitez in jurul locului, inca incerc sa imi conturez scopul si nici acum nu mi-am imbratisat pasiunea. Pare ca o spun cu regret? Ei bine, nu!

Intr-adevar, dupa 7 ani, inca nu e conturata acea fericire dupa care tanjeam cu atata ardoare. Insa cum ar putea fi, atata vreme cat eu visam la un sentiment de genul "as manca ceva bun", fara sa identific clar consistenta, textura, culoarea sau gustul.
Mai mult de atat, nu am un regret din aceasta "neimplinire", pentru simplul motiv ca lipsa ei nu inseamna ca inot intr-un ocean de nefericire fara perspectiva de a atinge limanul.
Sincer?!?Momentan, lipsa ei inseamna echilibru. Un echilibru firav, dar e echilibru. Sa-l numim chiar un echilibru median, avand in vedere oscilatiile pe care am glisat in ultimele 12 luni.

Si ca sa ii raspund subtil "desteptului" 007: Dragul meu, un om fara regrete e doar echilibrat!
Iar cand zic "doar", nu vreau sa subliniez o deficienta, cat as vrea sa imi trasez o directiva cincinala simpla (ca formulare) prin care sa ma pot trage la raspundere indiferent care ar fi combinatia de cifre din anul urmatorului 8 decembrie:

"Iubeste, Inima de piatra! Iubeste!"

015, nu e de ajuns sa conjugi cu indiferenta verbul a iubi si sa il reciti fara patos!
016, nu ti-e permis sa accepti intensitati mai slabe decat nivelul care iti pune sangele in miscare!
017, alternativa pe care o ai este de a alege intre a iubi mult si a iubi si mai mult!
018, oricat ar parea de imposibil, iubeste tot... dezechilibreaza-ta! iubeste oamenii care te fac fericit, iubeste lucrurile care iti fac inima sa rada, iubeste mancarea ce iti face papilele sa tremure de anticipatie!
019, iubeste toate verbele pe care le conjugi la persoana intaia!
Omule, iubeste viata!

Nu stiu ce m-a apucat, avand in vedere ca anii de liceu nu au fost nici pe departe cei mai gloriosi, nici cei mai frumosi ai existentei mele... dar m-am pus sa rasfoiesc Albumul de Absolvire.
De fapt, imi amintisem de niste versuri pe care le-am scris odata, si voiam sa ma amuz bine de mine, de naivitatea, de simplitatea gandirii, de exprimarea unor sentimente fortate de un moment de rascruce.

In fine, rasfoind minunatul Album, nu am gasit ceea ce cautam, insa am observat o constanta in aproape toate notitele ramase drept amintire de la colegi. E o observatie colectiva, se pare, a fostilor partasi de suferinta, pe care nu o imbratisez, nici nu o accept cu usurinta: Sunt calmul in persoana! Intruchiparea calmului permanent. Definitia calmului. Puteti sa ma strigati Calmogen de acum inainte si promit ca nu raspund.

Apoi am stat si m-am gandit, am pendulat prin scurta-mi istorie, am analizat si tot nu m-am convins de ceea ce trebuia sa marchez prin prezenta mea din a IX-a D pana in a XII-a D.
Trebuie sa recunosc insa ca personajul Calmogen prinde viata destul de des, chiar si in prezent, motiv pentru care ma pot pronunta in felul urmator:

Sunt momente in viata in care pur si simplu nu imi consum energia, daca nu simt nevoia. Iar nevoia aceasta trebuie sa aiba un sambure de entuziasm ca sa creasca si sa produca exuberanta.
Asadar, dupa cum am pornit si aceasta navala de cuvinte, perioada liceului, si mai exact timpul petrecut la clasa nu a fost suficient de palpitant pentru a ma impinge spre manifestari pline de inflacarare.

Dar consemnarile din Album mi le asum prin miserupismul specific adolescentei, care a creat mai multe ziduri decat punti de acces pe insula cunoscuta de acum inainte sub denumirea de Calmogen.

Am observat, in ultima vreme, ca am o gandire oarecum ciclica.

In septembrie 2005, am trait experienta de care povesteam in septembrie 2007 aici. (am link-uit, ca sigur nu-si mai aminteste nimeni despre ce vorbesc)

Acum, in septembrie 2009 gandul meu zboara, in mod accidental si putin surprinzator, din nou acolo. Si, uitandu-ma peste poze am dat de filmuletul de mai jos... si ce bine m-am mai simtit :-))

Daca o tin tot asa, peste doi ani ajung iar pe-acolo...

Asadar, din butoiul de amintiri am rascolit una dintre nebuniile cu care ma mandresc:

Cautam eu ceva prin calculator, chiar nu mai stiu acum ce anume, ceva poze ma gandesc, dar... avand in vedere ca a trecut mai bine de un an de cand am facut isprava de mai jos, cred ca nu se supara nimeni ca le fac publice.

A fost primul meu pas in publicitate, pe un brief fictiv. Evident ca, fiind prima data, nu am indeplinit 100% cerintele, poate nici 55%, dar ma uit si acum si zic ca m-am descurcat onorabil.

Da, trebuia sa imi cercetez inainte competitorii si da, trebuia sa abordez mai multe variante cromatice, si realizarea nu a fost cea mai stralucita, si elementul de diferentiere nu e tocmai cel mai bine ales, si ar fi atatea de observat...

Dar, asta e deja istorie... eu, ma uit la ele si imi amintesc de entuziasmul pe care l-am simtit atunci, specific oricarui inceput ce merita explorat, cu multa nesiguranta si dorinta de a invata, de a cunoaste, de a afla... De a ma cunoaste, de a ma descoperi, de a-mi gasi un rost in viata.

Incercarea a fost buna, pacat ca nu a fost sa fie, dar poate atat a fost dat sa fie. Cine stie peste cativa ani ce voi mai gasi prin calculatorul asta...

***

***

Mi-am resuscitat minunatul calculator pe care l-am avut din clasa a 9-a. Un P2 la 300Mhz, 128mb ram etc etc... ce vremuri... pe atunci si internetul mergea cu viteza fulminanta de 3kb/s la download.

Pe vremea aceea inca mai functiona Napster-ul, si pentru ca nu prea stiam sa il utilizez, cautam inca si chiar gaseam site-uri cu muzica. Vai, ce timpuri preistorice.

Sa ma mai gandesc... a, ma jucam Mortal K0mbat4, RoadRash si NFS2, iar de Solitaire nici nu mai povestesc cu ce viteza debarasam suprafata de joc.

Dar era saracul calculici bun si pentru scoala. Tin minte ca primul referat a fost pentru ora de Geografie cu minunatul subiect Soarele. Si am tot scris si formatat textul, ca deh, era primul meu referat, si am scos vreo 8 pagini mirobolante.

Iar de referatele la limba romana... nici nu mai amintesc. Erau o minune cand am descoperit site-urile specializate, si mi-au adus numai note bune, in masura in care am invatat sa completez bibliografia asa cum trebuie.

Si aveam internet dial-up prin Tescan, si intram ori noaptea ori dimineata devreme ca asa erau tarifele de Romtelecom. Dar aveam internet? Aveam. Iar prima mea adresa de mail a fost pe mail.com. Adevarul e ca si acum inca o mai am, dar e o fosila, nici pe departe ca gmail-ul de azi.

Si ca tot ziceam de gmail, am facut un mic experiment. De o luna intreaga nu mi-am sters spam-urile. Stiti cate am acumulat? In jur de 370. Pai atatea spam-uri cred ca nu erau in toata Romania acum 10 ani. Vai vai, ce se mai schimba timpurile.

E buna cate o rememorare dintr-aceasta sa stiu de unde am pornit ca sa stiu sa apreciez unde am ajuns cand ma mai gandesc... "da' nu merge filmu' asta mai repede? ca n-am vreme sa astept 10 minute", cand acum cativa ani asteptam minim 12 ore sa se copieze.

De ce e imorala pedeapsa capitala? era o tema de discutie la cursul de introducere in drept acum cativa ani...

Motivele vehiculate... (poate erau mai multe, sau poate am mai adaugat eu acum)
e barbara;
inchisoarea pe viata ar fi o pedeapsa mai dura;
nu rezolva situatia victimei;
'ochi pentru ochi' nu compenseaza nimic in acest caz;
exista circumstante extreme oarecum de inteles;
se incalca dreptul fundamental la viata;
pot exista cazuri de martirizare a executatului;
in sine e doar o alta crima premeditata;

Argumentul cel mai puternic, in opinia mea, este vulnerabilitatea justitiei. Nu pot sa imi asum ideea, altii au spus-o inaintea mea, dar am adoptat-o si retinut-o.

Nimeni si nimic nu e perfect pe lumea asta, cu atat mai putin o investigatie, un proces sau un magistrat. Ca lumea isi da silinta ca sa nu existe dubii... nu zic nu, dar in acelasi timp exista atatea variabile care ne pot insela perceptia.

Plus ca istoria ne-a demonstrat in nenumarate randuri ca o persoana candva condamnata a putut fi dupa mult timp reabilitata, cand dovezi relevante au iesit la iveala. Si cum a ramas cu acuzatul pe nedrept? uuuuups.

Pana la urma e tot una ca e ucisa o persoana vinovata sau nu... tot crima e, nu o justifica nimic, dar parca parca tot mai rau e sa fie 'gazata' pe nedrept.

Un gand, asa, fara context, de dragul de a scrie un punct de vedere fara subintelesuri.

Anul trecut am cunoscut un tip crescut intr-un mediu un pic mai credincios, si daca nu ma insel chiar departe de agitatia orasului, ca sa nu ma exprim altfel.

N-as fi zis toate acestea din prima impresie dar, la un moment dat a fost dat in vileag de o intrebare: "Tot ma intreb, oare cum pot sa zboare oamenii in reclama X?"

In prima faza nu am reactionat, gandindu-ma ca glumeste, ca ma ia peste picior. Si totusi, nu glumea. Va imaginati ce reactie o fi avut baiatul asta la Matrix sau Stapanul inelelor?

Imi amintesc si eu de primele filme de actiune, cu efecte speciale... dar chiar si la Terminator2, care a fost taticul lor, nu ma gandeam ca exista oameni care se topesc si trec printre gratii.

Nici acum nu-mi vine sa cred totusi ca, intr-o tara in care mijlocul cel mai important de divertisment e televizorul, si rata de penetrare a acestuia e de peste 90%, mai exista oameni din generatia mea care nu fac distinctia dintre fictiune si realitate. Oameni normali chiar.

Nu privesc acest fapt ca un handicap, fiind o alegere personala de a nu avea de-a face in mod excesiv cu tehnologia. Dar nu pot sa nu ma pun in pielea personajului de mai sus si sa ma gandesc cat de schimbata mi-ar fi viata fara internet, telefon mobil, cinema etc.

Evident ca as supravietui, ca doar nu l-a facut Dumnezeu pe Adam internaut iar pe Eva dependenta de seriale, dar ar fi un mod de viata cu totul diferit. Am crescut la tara, am avut alternativa fara tehnologie. Nu pot sa spun ca a fost rau, pentru ca nu erau alte variante si nu stiam mai mult de atat. Dar daca lumea evolueaza din acest punct de vedere mi se pare oarecum inutil sa te opui.

Lasand la o parte exprimarea generalizata la persoana a treia...

Imi place sa calatoresc. Si acum fiecare dintre cei care vor citi aceasta afirmatie va gandi: "si ce daca? si mie!" iar eu raspund anticipat: "mda, daca tu zici!..."

O fi o replica de trecut prin CV, un raspuns generic la intrebarea "ce hobby-uri ai?", dar mie chiar imi place sa calatoresc.

Adica am rabdarea sa savurez momentul. Ador sa fac poze ca sa pot rememora locul, atmosfera, oamenii. Nu-mi place sa ma grabesc sa vad "ce e mai important" pentru a ma putea lauda ca am fost acolo. E mult mai interesant sa observ detaliile, sa surprind esenta fiecarui loc.
Inspir adanc sa mi se imprime mirosul specific zonei, ascult freamatul din aer, fie ca e aglomeratie sau pustietate, simt adierea vantului sau bataia soarelui, observ jocurile de culori din jur, urmaresc reactiile oamenilor... ma folosesc constient de toate simturile pentru a crea amintiri cat mai vii.

Insa probabil fiecare are stilul sau. Fiecare vede problema in mod diferit. Dar am observat destule persoane care fie nu au rabdarea sa stea prea mult intr-un loc, fie nu au capacitatea sa aprecieze oportunitatea pe care o au. Si asa incepe plictiseala, vaicareala, cicaleala, graba si nervii ce pot umbri o experienta ce se anunta 'de neuitat'.

De aceea e chiar dificil sa iti formezi un grup inchegat, care sa fie pe aceeasi lungime de unda, cu care sa poti face calatorii. Sa traiasca acele destinatii deosebite cu aceeasi intensitate. Sa fie niste oameni nesatui de cunoastere si explorare, iar la sugestia unui loc vizitat deja, sa auzi speranta descoperirii unor noi aspecte care prima data poate ti-au scapat pentru ca ploua, pentru ca soarele apunea, pentru ca era deja prea multa lume...

Conditiile nu se prea repeta, de aceea orice oras, varf de munte, partie, strada, parc poate fi altfel de fiecare data. Iar daca nu ai cu cine sa le apreciezi, tot degeaba.

Povestea incepe cu "a fost odata"... acum 365 de zile, acum 365.000 de ganduri, intr-o alta viata...

O zi de neuitat, o zi de poveste, si totusi atat de reala incat va fi imposibil de uitat.

Povestea se incheie cu "va fi din nou odata", peste o mie de ganduri, peste 100 de vise, intr-un loc de vis, intr-un moment potrivit, o alta viata.

Privesc pozele si nu pot sa ma dezmeticesc... desi nu pare, chiar a fost!