Showing posts with label aberatii. Show all posts
Showing posts with label aberatii. Show all posts

Vitel de lapte

Aveam intentia sa incep cu "imi sta carnea in gat" dar, in gandirea mea pubera, conotatia pe care a primit-o afirmatia nu era de ajutor mesajului inocent pe care voiam sa il transmit. Asadar, sa trecem mai departe.


Problema de care as vrea sa ma leg punctual acum presimt ca isi are originile in copilarie cand, vacantele nesfarsite de vara erau petrecute prin sat, la bunici, alergand descult pe ulita, mergand la adunat de fan, dupa lemne uscate prin padure, la cules de cartofi, pe varful acoperisului la schimbat de tigle sparte... hmm. Daca stau sa ma gandesc, pare-se ca am fost chiar bine exploatat din frageda pruncie. De pe atunci eram pregatit sa imi castig locul in sclavagismul capitalist. Dar evident ca iar am deraiat.

Dupa cum spuneam, verile erau petrecute in sat, la bunici intr-o lume idilica pe care pot sa o mai reinviu doar in imaginatie. Nu stiu daca chiar atat de mult s-a schimbat viata la tara, dar cu siguranta anii care au trecut peste mine ma fac sa privesc zona rurala cu alti ochi, cumva departe de confortul pe care am ajuns sa il iubesc si intr-un calm si o simplitate pe care mi le doresc dar care momentan nu ma caracterizeaza.

Bunicii copilariei mele au fost oameni cinstiti si muncitori. De cand ma stiu pana cand bunicul a trecut la un alt nivel existential, gospodaria a fost plina de toate orataniile, intr-atat incat nu imi dau seama acum, unde reuseau sa tina 2 vaci cu lapte care inerent aveau vitei si 2 iepe care la un moment dat aveau 2 generatii de manji fiecare. Era un univers al copilariei cum plozii de azi reusesc sa vada in filme sau in simularile din jocurile de pe tableta. Si printr-o ciudatenie neuronala, mirosul de balega imi starneste mai degraba astfel de amintiri decat sa imi provoace vreo repulsie.

Pentru ca in mirosul de balega bunica mulgea in fiecare seara vaca si eu stateam pe pragul grajdului si o ascultam cum isi repeta imnurile crestine, iar vocea ei era cel mai bun tranchilizant atat pentru mine cat si pentru blestemata de vaca pe care cu greu o putea goli de lapte orice alta mana in afara de cea a bunicii. In acelasi miros "feeric", in linistea serilor caniculare cu un fundal de concert de cosasi, bunica mai deraia un minunat jet din țâța vacii direct in fața nepotelului, care facea ulterior deliciul povestilor de vacanta. In aceeasi atmosfera, aveam apoi "privilegiul" sa dau viteilor lapte din cratita rosie, pentru ca erau mult prea greu de stavilit sa le dai drumul, si sa manance direct de la sursa.

Si in fiecare an pana aproape prin clasa a sasea, au trecut cateva generatii de "Bujorei" prin mainile mele hranitoare. (in caz ca nu era clar, vacile toate aveau numele de Bujoara iar viteii, pentru continuitate, primeau diminutivul amintit anterior).

Avand in minte aceasta imagine dulce si pitoreasca, demna de un tablou de Grigorescu, trecuta prin sufletul cald si inocent de copil... cum betesig sa nu imi stea in gat friptura de vitel de lapte?!?

E ca si cum mi-as manca pisica sau catelul sau orice alta vietate de care am reusit sa ma atasez. Mai ales ca asocierea pe care o fac in minte instant este cea descrisa mai sus. Nu trebuie decat sa imi spui "vitel de lapte" si in mintea mea sa apara un vitel cu capul de un alb imaculat si corpul tarcat cu acea culoare rosiatica specifica vacilor romanesti, inca prea mic pentru a iesi la ciurda, mirosind a lapte dupa ce l-am hranit cu mana mea din cratita rosie.

In concluzie, chiar mi-a stat carnea in gat, pentru ca de undeva, dintr-un cotlon uitat al creierului, piticii hiperactivi au scos la iveala niste amintiri dragi care pur si simplu sunt incompatibile cu acest fel de mancare. 

Punct si de la capat

Pentru ca in viata nu este niciodata simplu, pentru ca eu sunt mai complicat decat o schema logica, pentru ca asteptarile mele ating complexitatea unui reactor nuclear si pentru sute de alte motive, am tot dreptul din lumea asta sa apas butonul de "ignore" si sa merg mai departe.

E clar ca satisfactiile si fericirea nu vin niciodata usor pentru ca daca ar fi asa, am fi inconjurati de rauri de curcubeie, stoluri de fluturasi si munti de vata de zahar, iar implinirea s-ar masura doar in momente de extaz.

Am prea multe ganduri in clipa de fata si toate au un numitor comun: blazarea generata de esecul raportat la niste asteptari destul de ridicate. E clar ca sunt sortit unui lant nesfarsit de dezamagiri, dar... De ce sa accept jumatati de masura? De ce sa vad un scop pe termen lung si sa sacrific prezentul? De ce? De ce? De ce as face-o?

Cand lumea asa cum o stim s-ar putea sfarsi maine, de ce sa imi traiesc viata in viteza a doua si sa nu apas acceleratia si sa virez la dreapta in prima intersectie?
E o intrebare pe care mi-o pun cu maximul de responsabilitate, in conditiile in care inca nu am prins radacinile necesare pentru a-mi frana pornirile de curaj inconstient.

In fond si la urma urmei, optiunea de a spune punct si de la capat nici nu complica nici nu simplifica existenta, ci pur si simplu ii da un reboot binemeritat.

Agramat sentimental

Mi-am amintit cu o oarecare teama ca timpul paseste tiptil pe langa mine ca un hot in noapte, iar peste exact 42 de zile urmeaza sa dau socoteala trecutului.

E cam dificil sa ingras inima in ajun. Tocmai de aceea, din pacate, in al 11-lea ceas imi fac mea culpa si anticipez lipsa indeplinirii obiectivului pentru acest an:
Cu tot elanul specific, si cu oarecare sfortari mai degraba stil sprint decat maraton, tot nu am reusit sa conjug verbul a iubi, in niciuna din circumstantele estimate... N-as putea oare sa repet anul?


Sa incepem cu inceputul si mai intai sa lamurim conceptul de SFARSIT, intrucat pare-se ca forma sa articulata din sintagma distrage atentia de la esenta notiunii in sine si creeaza confuzii intre mici si mari. Poate fi de vina si alaturarea cuvantului "lume", a carei nemarginire contrasteaza cu ideea unei finalitati, producand erori de calcul in schemele logice ale cerebelului. Motivele nu sunt tocmai clare, insa cert e ca parca ar fi un nou referendum... nu e prea clar cine cu ce voteaza.

Pentru cei mai optimisti... sfarsitul echivaleaza cu un inceput. Puteti sa verificati si in dictionar, daca nu ma credeti, insa cele doua cuvinte sunt si vor fi mereu an-to-ni-me. Prin urmare, lumina se stinge pentru toata lumea. Fara drept de apel.
Inteleg speranta izvorata din filmele hollywoodiene cu scenarii apocaliptice in care Sfarsitul Lumii se sperie de Chuck Norris pana se transforma intr-un Inceput al lumii... dar e un optimism ce are simptome maladive, halucinante si inabuse orice porniri realiste de genul impacarii cu viata pe care ai avut-o si cu cei dragi care nu  urmaresc acelasi tip de filme.

Pentru cei mai relaxati... nu vreau sa va dezamagesc, dar sfarsitul nu e un time-out pe care LUMEA il cere pentru ca s-a obosit sa ne poarte in spate de atatea milenii urmand ca, dupa un pic de intuneric, activitatea sa se reia ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Prin urmare, agitatia inutila de a ne face provizii de lumanari / conserve / apa potabila care sa ne tina in cele 3 zile preconizate de pauza, chiar nu isi are sensul deoarece nu se apasa butonul de reset, ci butonul de shutdown.

Mai sunt apoi cei mai credinciosi care se uita cu nepasare la agitatia din jur, purtand in minte randurile citite despre Cei Patru Calareti ai Apocalipsei pe care cu teama si siguranta ii asteapta... dar acestia nu par a fi anuntati pe a 356-a zi a acestui an intrucat sunt multe semne care inca nu s-au aratat si de care strabunicii mayasi chiar nu citisera inaintea erei noastre cand si-au conceput limitatul calendar.

In fine, parerea mea e ca "sfarsitul lumii" poate fi inteles cel mai bine de oamenii perfectionisti si ambitiosi care nu cred in jumatati de masura si pentru care sfarsitul e sfarsit, nu joaca de copil, chiar daca asta inseamna sa contribuie la realizarea lui ca sa nu ramana nimic "in pending".

Lasand gluma la o parte, imi pare ca actualul sfarsit al lumii e doar o creatie nu foarte elaborata pentru a stimula consumul intr-o perioada de recesiune economica si s-ar putea sa il adoptam si la anul in caz ca trendul economiei nu se inscrie pe o panta ascendenta.
Revenind la spiritul de gluma, tin sa urez tuturor un Sfarsit al Lumii cat mai placut si sa ne auzim sanatosi in Ajun de Craciun cand, in loc sa reflectam la esenta Sarbatorii, vom face schimb de impresii legate de cadourile pitite sub brad

Scooby Doo, where are you?

Acum cateva saptamani am vazut cateva secvente dintr-un episod nou cu Scooby Doo. Nu stiu daca neaparat era nou sau faptul ca era produs in format digital i-a insuflat un aer actual, insa acest detaliu e lipsit de importanta.

Scooby Doo si gasca sa de copii bagareti va ramane un clasic indiferent de cate variante ale acestuia vor fi produse de-acum inainte.

Nu l-am privit niciodata in mod serios, dar dupa analiza facuta pe Tom&Jerry am inceput sa vad desenele animate intr-o alta lumina.

Scooby este fara doar si poate emblema luptei impotriva ipocriziei. Pentru cei care sunt familiarizati cu productia in discutie argumentele sunt de prisos, insa pe scurt povestea sta in felul urmator...

In primul rand, fiecare episod aduce in discutie un alt personaj raufacator (dovada a multiplelor forme pe care ipocrizia le poate lua) care in ciuda aparentelor reuseste sa isi faca jocul pana cand Scooby&co ii iau cazul la puricat si ajung sa il demaste.

Eforturile teatrale sunt pe masura scopurilor: respectivul se camufleaza, ascunzandu-se in spatele unui costum sau a unei masti pentru a insufla teroare in societate, continuandu-si totodata existenta intesata de minciuni de complezenta.
Pe rand am avut de-a face cu stafii, monstri marini, calareti fara cap, mumii, varcolaci sau extraterestri, ca sa enumar doar cateva personaje ce au materializat pe rand diverse atribute negative ale caracterului uman.

Analizand indeaproape detaliile, se dovedeste intotdeauna ca agenda ascunsa a ipocritilor poate fi scoasa la iveala in ciuda amenintarilor aduse de simbolul insusit. Teama de consecintele adevarului nu sta in calea micilor detectivi, fiind condusi de o sete nestavilita de a face lumina acolo unde ipocrizia nu permite razelor soarelui sa mai patrunda, aducand in final o unda de speranta acolo unde fatarnicia a sadit doar deznadejde.

Cu toata aceasta perseverenta, lupta nu se castiga nicioadata usor. Iar gasca de copii si catelul lor naravas ne dau pe tava instrumentele de care e nevoie pentru a o duce la bun sfarsit:
- inteligenta si cultura prin Velma,
- spiritul ager si rezistenta fizica din partea lui Freddy,
- compasiunea si creativitatea lui Daphne si, nu in ultimul rand,
- prezenta de spirit si optimismul lui Shaggy.
Toate fiind completate de nasul fin pentru abureala a lui Scooby.

Ipocrizia e un dusman puternic, tocmai de aceea e nevoie de un complex de atribute care sa ajute la strangerea dovezilor, sa le puna cap la cap si sa insufle curajul de a-si asuma responsabilitatea rezultatului.
Cu siguranta ca pot aparea obstacole pe parcurs insa, asa cum arata experienta, minciuna are picioare scurte si numai teama o poate ajuta sa isi continuie maratonul.

Luand in considerare cele de mai sus, nu credeti ca suntem indreptatiti sa strigam mult prea des: "Scooby Doo, where are you?"

Tom si Jerry, dupa 20 de ani

Probabil vor exista cateva priviri ciudate cu privire la subiectul care mi-a strafulgerat mintea intr-o dimineata, pe cand ma pregateam pentru serviciu. Da, e posibil sa fi avut creierul muuult prea odihnit, insa nu sunt genul care sa se planga de asa ceva.


In fine, ma gandeam ca "Tom si Jerry" (da, desenul animat) e metafora pentru fuga neincetata dupa realizarea unui vis. Si nu a oricarui vis, ci a unuia impus. Tocmai de aceea nu e tocmai un vis, ci mai degraba un tel izvorat din constrangerile societatii.

Tom, in momentele lui de relaxare, cand nu e intaratat de stapana, presat de alte pisici sau animat de instinctele de felina, chiar reuseste sa convietuiasca alaturi de bietul soricel. Insa de fiecare data cand se asterne pacea intre cei doi, societatea dicteaza ca Jerry trebuie persecutat.

Tom trebuie sa recunoastem ca este perseverent. Asa cum e, cu mijloacele si metodele pe care le are la dispozitie, isi da toata silinta sa isi indeplineasca de fiecare data misiunea. Insa obiectivul e de-a dreptul imposibil de atins, intrucat nu tin minte niciun episod in care motanul sa fi fost triumfator.

Si uite asa, Tom da trup si suflet pentru un tel care nu il face nici mai fericit, nici mai satul, nici mai linistit.

Drept dovada, intr-un episod plin de zapada, cand reuseste sa il arunce pe bietul soarece in gerul necrutator, tot nu reuseste sa aiba liniste sufleteasca... imaginea nevinovatului persecutat pe nedrept il bantuie si il framanta pana isi repara greseala.

Totusi, perseverenta lui Tom poate parea absurda. Dupa atatia ani ar fi trebuit deja sa realizeze ca nu poate fi fericit urmarind un ideal impus de altii. Normal ar fi fost sa isi gaseasca la un moment dat un drum al lui care sa ii aduca implinire. Insa cred ca e atat de indoctrinat de sistem incat pur si simplu nu reuseste sa discearna intre propriile sentimente si ceea ce i-a fost inoculat in tot acest timp.

Daca nu ar fi atat de amuzant, ar fi chiar trist. Si totusi, lasand la o parte comparatia exagerata dintre un desen animat si societatea in care traim, copilul din mine savureaza de fiecare data episoadele cu Tom si Jerry de parca ar fi difuzate pentru prima data iar deznodamantul e cu adevarat o surpriza... il prinde de data aceasta sau ii scapa?

Ştorfism in toata regula

Mi-am reamintit in urma cu 2 saptamani cand au inceput tumulturile politice, in timp ce vedeam cum penduleaza cursul de schimb al euro, ca indiferenta la ceea ce ma inconjoara nu ma fereste de consecintele diverselor miscari din societate.

Si asta pentru ca oricat de mult mi-as dori, orasul Adiville din tara Adiland nu are tangenta cu realitatea, iar singurul locuitor al orasului mai simte nevoia sa fie uneori cucerit de realitate.

Ma mai apuca insa, din cand in cand, sustinerea (in plan mental, fara activismul aferent) a vreunui exponent politic cu un discurs ademenitor. Dar rareori mi-a fost dat ca in final sa nu gandesc: "Doamne, unde mi-a fost mintea?!?"
Ma gandesc in urma cu groaza la momentul in care apreciam vehementa lui Vadim, sinceritatea lui Basescu sau integritatea lui Stolojan... si lista poate continua intr-un lant lung de deziluzii.

Exact asa am gandit si astazi cand, dupa doua zile de interes aprins in ceea ce priveste situatia politica a tarii, am adoptat acceptiunea ca politicienii sunt doar cu numele si isi desfasoara activitatea dupa cum bate vantul, dupa cum vine banul, dupa cum le dicteaza Proxenetul...

Mai e oare cineva in tara asta care nu e dezamagit de modul in care se face politica? De amatorismul pretendentilor la un post de conducere?
Deocamdata nu sunt in masura decat sa fac niste observatii, intrucat votul e singura maniera prin care simt nevoia sa ma implic.

Concluzia e pesimista si cruda: pe lumea aceasta, ştorfismul (din familia lexicala a cuvantului ştoarfa) la care asistam pe scena politica nu are inca nici leac, nici pedeapsa.

(imi cer scuze pentru tenta politica a articolului, si promit sa nu se mai intample)

Ora...

Ora Pamantului: am avut intentia sa dau dovada de un pic de constiinta, DAR... mi s-a facut foame... si am aprins mai multe becuri, am folosit cuptorul cu microunde, am dat drumul la radio pentru ca ma plictiseam... si s-a dus spiritul civic la fel de rapid cum venit... rusine sa-mi fie!

Ora de vara: m-a cam luat prin surprindere. S-a schimbat deja de la 00.00 la calculator, si dintr-odata am simtit cum mi s-a furat o ora din viata... sunt cu o ora mai aproape de dimineata / de ziua de luni /de batranete. Deja simt tragedia diminetilor de saptamana viitoare... fara rusine insa, incepand doar de marti :-D

Ora exacta... cred ca am mai adus-o in discutie, dar situatia s-a inrautatit. Momentan, ceasul de la mobilul meu e cu 23 de minute inainte... sper ca asa ajung si eu cu 2 sau 3 minute mai repede decat ora stabilita... nu mi-e rusine, ca macar imi dau silinta, chiar daca am ajuns de rasul curcilor in sfera cronicului.

Hot 'n cold

Daca indiferenta ar durea, as fi in spital. E deja la un nivel cronic daca pana si buna-mea ma intreaba "cum poti fi atat de rece?"

Am atins un punct in care nu ma impresioneaza mare lucru... si problema e ca nici nu pot simula interesul.

A intrat clientul in incapacitate de plata... vai, iti dai tu seama?!?
(normal ca a intrat daca nu si-a gestionat bine fluxul de incasari si s-a extins fara o viziune realista. si eu ce sa-i fac? sa-i plang de mila? saracul...)

O familie a fost lovita in plin de tren... ce cumplit, numai la asta ma gandesc!!!
(pana la urma, mai devreme sau mai tarziu, toti ne ducem cumva. e cazul sa renuntam la gandul naiv ca oamenii mor doar de batranete. iar la cat de mediatizate sunt tragediile mi-e greu sa mai fiu surprins)

Un dezastru natural s-a abatut asupra Polineziei franceze...
(asupra cui? unde? ce anume? wow, deci e chiar departe. o fi fost ceva legat de curentii oceanici, masele de aer rece, aer cald sau chiar mana lui Dumnezeu. cine stie? dar daca e cataclism, cine putea sa il impiedice?)

Si totusi, daca stau sa ma gandesc mai bine, mi s-a intamplat nu demult sa fiu surprins de comportamentul unui om pe care il credeam cu totul altfel.
Ma mai surprinde sa vad ca dupa ani de absenta, un cineva anume inca se mai gandeste la mine.
Si ma surprind lucrurile marunte care in neimportanta lor ating perfectiunea.

Dar acestea din urma nu reprezinta subiecte bune de barfa/discutie si prin urmare nu sunt deloc surprinzatoare.

zzz zzz zzz

Sunt varza. 
rupt. 
terminat.
Sunt un zombie resuscitat, dar imi revin...
Azi a fost luni, a fost o zi enervant de ploioasa si a coincis cu trezirea la realitate dupa 'o excursie cu clasa' la munte. In teorie, as avea nevoie de vreo 2 zile ca sa pot lega 3 fraze coerente, dar depun un efort supraomenesc de a raspunde intrebarii... 'mai traiesti?'

Pe scurt: ''da!''
Varianta elaborata a raspunsului deja intuit de interlocutor: ''da, mai traiesc!''

In fine, ma gandeam ca ar fi fost interesant sa vad ce imi poate puia capul la ora asta, dar cu tact si ingeniozitate am sters tentativele de logica aberanta.

brb... ma cheama patul... zzz zzz zzz

Asa imi fac eu cainele de ras...

Asa, sa il stie toata lumea de ce-i in stare!

Chiar nu am niciun comentariu... poza spune tot...

Permis de reproducere

Voiam sa scriu asta la un moment dat, dar mi se parea nepotrivit, fiind, cred, perioadea sarbatorilor, dar uite ca acum mi-am amintit.

Si despre ce sa fie vorba, daca nu de o alta problema de moralitate... din nou, de parca as fi de la politia morala.

Intrebarea e in felul urmator: ce fel de om trebuie sa fii ca sa iti faci un copil si, dupa divort, sa ti se rupa de el?
Ok, adevarul e ca nu intotdeauna reuseste faza cu fericirea pana la adanci batraneti. Dar ruptura se produce intre el si ea, iar rodul relatiei de la un moment dat, chiar nu are nicio legatura cu finalul inainte de vreme al povestii.

Si atunci, oare, cel in cauza are impresia ca la batranete chiar i se va face cuiva mila si o sa il spele in momentele de neajutorare? Chiar crede ca lipsa lui de acum din viata copilului nu va avea rezultate in viitor si ca roadele pe care asteapta sa le culeaga vor intarzia sa apara? 
Cu ce obraz il va intalni peste 10 ani si cum va reusi sa isi justifice absenta? Mai mult, cum poate sa se odihneaca noaptea stiind ca ii lipseste ceva copilului sau?

De multe ori, cand aud de situatii ca aceasta, sau cand vad lucruri mult mai cutremuratoare la TV, stau si ma gandesc daca un viitor in care ar trebui sa indeplinesti anumite conditii ca sa poti participa la perpetuarea speciei, ar fi chiar atat de rau?!?

Intalnire de gradul III

Ieri am avut intalnire de gradul 3 cu un var cu caracter dubios, un trecut intunecat, moralitate sora cu imoralitatea si vesnic cu o concentratie redusa de sange in alcool.


Anyway, nu mai vorbisem cu el de tare demult si eram curios cam ce ii poate capul. Rolul meu a fost sa ascult mai mult, intrucat limba ii era destul de sloboda incat sa tina un discurs de ore intregi presarat cu intrebari... retorice, la care oricum raspundea singur.

Printre nenumaratele amintiri din copilaria-i indepartata si "lectii de viata", varu' era un sustinator convins al poligamiei. (desi insurat si cu un copil)
Singurul sau argument de neclintit era ca omul e un animal iar instictele primare il conduc si doar cutumele societatii ne inoculeaza un comportament absolut impotriva naturii.

Sincer, nu am zis nimic. Am stat si m-am uitat la el si din cand in cand ma gandeam ce mai trebuie sa pun pe lista saptamanala de cumparaturi. (deh, fiecare cu ce-l doare)

Ajuns acasa, dupa aceasta socializare fortata, mi-a trecut prin minte argumentul sau. 
Chiar suntem animale? Chiar nu ne putem invinge pornirile primare?

Pai din copac am coborat... Nu prea mai vad oameni atarnati de crengi... Am trecut de stadiul asta, si chiar ne simtim bine la sol. 
Carne cruda nu consumam... Sau cel putin nu direct de la sursa, ci catusi de putin gatita... Poftele stomacului s-au rafinat destul de mult, am putea spune.
De omorat nu mai omoram strainii(vecinii) cand ne calca pe teritoriu (proprietate)... Ok, ii ironizam, ii distrugem psihic sau ii dam in judecata, dar nevoia primara de sange a disparut.
Tainele comunicarii le-am cam deslusit, si am renuntat la semne si la sunete monosilabice.
Apa si sapunul nu mai sunt un lux ci o necesitate, un standard minim de existenta.

Parerea mea e ca toate acestea (si poate altele la care nu m-am gandit) vin la pachet pe treapta de evolutie in care ne gasim. Iar a argumenta o trasatura prin "instinctele animalice care ne conduc" inseamna a nega toate celelalte nevoi si comportamente care ne caracterizeaza.

Epigonii lui Freud

La sfarsit de 2008, ni s-a propus un exercitiu de sinceritate, teoretic fara un scop anume: 3 calitati si 3 defecte pentru fiecare dintre colegi. 

Oricat ar parea de aiurea si ciudata, venind din partea superiorului, nu a fost o propunere, cat o 'sarcina'... mai mult sau mai putin conventionala.

Oricat am incercat sa ma eschivez si sa imi creez iluzia unei rebeliuni, in cele din urma am decis sa ma achit cu exces de zel de aceasta indatorire. Ceea ce a urmat a fost mai degraba o compunere (de vreo 1300 de cuvinte numarate de Word) de 2 pagini jumate, decat o caracterizare schitata.

In fine, mi-am inceput "creatia" prin a sublinia protestul si reticenta in a-mi caracteriza colegii. Pe de-o parte pentru ca nu-ti ajunge o viata sa cunosti un om, iar ceea ce urma sa scriu era cat se poate de superficial luand in considerare cele nici 6 luni petrecute impreuna si avand in vedere ca pastram totusi o relatie profesionala care nu lasa neaparat sa se vada complet personalitatea. Deci cam toate afirmatiile pe care le-am facut ar fi trebuit sa inceapa cu PARE...

Nu stiu nici pana in ziua de azi care era cu adevarat scopul initial al acestui "joc", doar ca pe parcurs, in mod anormal, sub protectia anonimatului ni s-au dezvaluit parerile colegilor despre fiecare dintre noi.

Bineinteles, nu trebuia sa luam nimic personal, ci doar asa cum e, ca o oportunitate de a afla cum suntem vazuti din exterior, cu extraordinara sansa de a ne revizui comportamentul... (yeah, right... as if?!?)

Parerea mea e si acum ca nu era deloc necesar sa ii analizez pe oamenii astia, asa cum nu simteam nici nevoia sa fiu analizat. Cred ca fiecare are persoane mult mai potrivite care sa ii vada partile bune si rele, si pentru care sa faca ceva in sensul acesta.

Impotriva valului

In timpuri de restriste economica, precum cele de fata, in teorie:


- nu ar trebui sa scoti un credit (cu atat mai putin unul in moneda straina)
- nu ai avea cui sa ii vinzi o masina second-hand decat pe un pret de nimic
- ar trebui sa iti reduci dependenta de gaz (rusesc) si sa cauti alternative mai ieftine
- ar trebui sa economisesti cat poti de mult, si sa amani consumul inutil din prezent

Eu, evident, nu ma identific cu niciuna din afirmatiile de mai sus.

1. Atata timp cat la momentul analizei, evolutia euro era cat de cat stabila... nimeni nu ar fi putut prevede nebunia din prezent. (chiar nimeni?!?)
2. Morala e ca daca marfa e buna si are un target precis, nu ai de ce sa iti faci probleme.
3. Aici deja miroase a optimism, asezonat cu un pic de comoditate,
4. Hmm, in afara de "ce ar trebui sa inteleg prin inutil?", no comment.

Asadar, am un comportament total necrizat. Dar, din pacate, eu nu sunt reprezentativ, iar restul lumii striga ca din gura de sarpe.

Se mai regaseste cineva in afirmatiile de mai sus?!? 
Anyone? 
Nobody? 
Alrighty then...

Iar in valtoarea nerabdarii

Crap de nerabdare.

Sunt agitat si nu am stare.

Sunt irascibil si inconsecvent.

Duc o viata de AMR-uri.

Ma simt ca un copil in seara de Ajun.

Am fluturi in stomac si pitici pe creier.

Daaaar, numai azi nu-i maine si imi revin.

In orice caz, sunt la capatul rabdarii. Sunt pe marginea prapastiei. Mai am un pic si cad in abis. Dar, vai ce dulce va fi rasplata asteptarii. Mmmm...

Every shade of blue I see...

Nu-i domn ca taranul! (I)

Asta e o vorba pe care am auzit-o de la bunici de cand ma stiu.
Povestea, desi nu o mai retin in exactitatea detaliului, are cam urmatoarele coordonate...

Pe vremea dinaintea comunistilor, un taran, sa-i zicem Stefanea Tarbului, avea doua fete, pe Ileana si Rodica. (orice asemanare cu personaje reale, e de-a dreptul noroc chior, in fine...)
Si fetele, crescand, ar fi vrut si ele sa urmeze o scoala, sa mai plece din sat, sa ajunga doamne... dar bace Stefane o tinea pe-a lui...

"Aveti fetelor 8 hectare de cosalau, 5 holde de vie, un hectar de padure si 9 hectare jumate de pamant arabil... la ce va trebuie scoala... ca doar nu-i domn ca taranul!
Se trezeste cand vrea, lucra pentru el, are in ograda tot ce-i trebe, cand colo domnia se plateste... cu munca la stapan, cu bani la piata, si-apoi nu-i aia hodina sa nu faci nimic. Asa ca ascultati de mine, ca aveti tot ce va trebe, mai lasati-o naibii de scoala!"

Si drept urmare, fetele nu se scolira. Si nici nu le-a mers rau din munca pamantului. Pana intr-o zi cand a inceput treaba cu colectivizare, improprietarirea statului, chestiile acelea marete ale comunismului.

Asa ca Ileana si Rodica, dragele de ele, au ajuns sa munceasca la CAP, la muls de vaci, la oloiste, la moara, unde era nevoie de o mana de femeie, in loc sa puna mana pe un loc confortabil ca intelectualii vremii inscrisi in partid. Si atunci sa le mai treaca de ciuda, cand mai treceau pe la casa parinteasca, ii adresa lui bace Stefane a Tarbului vorbe dulci...

"Ia mai zi-ne tatutza, cum ii vorba 'ceea? Nu-i domn ca taranul, ei? Manca-ti-as gura dumitale!"

Sanatate curata?!?

Nu stiu cum sa abordez problema complexa a barfei.
In sensul ca, da, suntem cu totii constienti ca e un lucru cat se poate de urat, josnic si inutil, si cu toate acestea, e cat se poate de raspandita. Dar faptul ca toata lumea o face si o accepta, nu o valideaza si nici nu ii da un sens.

Ca e in natura umana? O fi si asta o justificare. Sa zicem. Dar din nou, multe sunt in natura umana, si aceasta e o scuza folosita pentru mult prea multe vicii ca sa o pot accepta.

As putea argumenta ca pur si simplu te face sa te simti bine povestind vrute si nevrute despre o a treia persoana care nu e de fata. Deoarece pana la urma aduni noi informatii, iar acestea iti dau putere. Asadar sa fie asta o preocupare a oamenilor slabi? O sansa ca si acestia sa se simta puternici ca pot intoarce pe altcineva pe toate partile?

Nu stiu ce sa zic. Daca ar fi asa, ar insemna ca cei puternici nu o mai fac. Dar dimpotriva... pe masura ce te adancesti in subiect, cum intriga devine mai complicata, si viciul te copleseste si mai tare.

Totusi, si barfa poate fi bine sau rau intentionata, iar astfel discutia cunoaste noi dimensiuni: daca e bine intentionata, ii gasim si o latura constructiva, in sens contrar ea e cat se poate de distructiva, dand nastere la minciuni si fabulatii ce pot face mult rau.

Dar cu totii conjungam verbul "a barfi", de ce sa fim si ipocriti si sa nu recunoastem. Nimeni nu cred ca e fara pacat si capabil sa arunce prima piatra. Curiozitatea umana ne impinge de multe ori cu discutiile si cu intrebarile mai departe decat am vrea sa se discute despre noi. Insa, asa mai aflam si noi lucruri noi, cine, cu cine, ce mai face... Povesti din acelea ca romanele lui Danielle Steel, care sa ne faca sa uitam de propria ograda si sa ne relaxam un pic cu alte perspective.

Concluzia? Barfa e rusinoasa, dar e sanatoasa. Si toate acestea scrise dupa o barfa buna in miez de noapte, care mi-a schimbat un pic parerea despre anumite persoane.

E vineeeri!!!

Vinerea e simpatica. E ca o vanzatoare de treaba care te ajuta sa iti dai seama ce vrei chiar daca intri total nehotarat in magazin si pui o droaie de intrebari pe care le raspunde cu rabdare, tact si intelegere.

Vinerea e senina. Ca o zi insorita de mai. Cu copaci infloriti si adieri suave de vant in bataia plapanda a razelor de soare. E cald dar nu te toropesti. Bate vant dar nu te invinetesti.

Vinerea e optimista. Ca un copil care nu vede ce se intampla in jurul sau, ci priveste totul prin prisma universului sau curat si plin de veselie, neintinat de griji si rautate.

Vinerea e blanda. Ca privirea bunicilor care nu te-au vazut de mult prea mult timp si cu toate ca ar avea dreptul sa fie suparati, te privesc cu aceeasi bucurie si bunatate ca atunci cand te-ai nascut.

Vinerea e perversa. Te ia prin surprindere chiar cand ai reusit sa intri in jocul saptamanii. Iti ia mintile de luni pana joi, iar sambata te abandoneaza in bratele altora mai linistite care iti vor alina dorintele neimplinite.

Vinerea e o lumina. In marea involburata a rutinei saptamanale exista acest far care iti ghideaza pasii si te aduce la liman oricat de nebuna si de agitata ti-ar fi existenta.

Vinerea e exotica. O imbinare perfecta intre salbaticia junglei africane si linistea pe care o induce sunetul valurilor pe pietrele de pe plaja de la Nisa.

Vinerea e un basm. E un gand frumos, care odata devenit realitate, odata atins, nu prea se ridica la nivelul asteptarilor si iti doresti sa se refaca vraja care te-a purtat 4 zile la rand prin haos.

Vinerea e doar o zi, ca oricare alta. 24 de ore care trec la fel de repede cum au venit, si oricat de mult le-as fi asteptat, ele nu pot crea o iluzie care sa acopere vremea cenusie, nu pot sa imi prevesteasca viitorul si sa imi arate subiectele la examen si din pacate nu pot transforma cosmarul unei viroze pacatoase intr-un vis frumos.

In concluzie, Vinerea e multe, dar mai presus de toate e o muritoare imbracata in haine de zeita.

De ce nu am castigat la LOTO...

Pai ar fi mai multe motive:
1. Ca sa nu platesc statului un impozit de 3 milioane de euro.
2. Ca sa nu am prea multi prieteni dintr-o data
3. Ca sa nu devin o leguma parazita care traieste din dobanda
4. Deoarece si asa nu prea ma odihnesc de ganduri, iar 9 mil de euro chiar mi-ar fi dat dulci dureri de cap
5. Pentru ca 9 milioane de euro pur si simplu nu sunt de ajuns pentru visele mele megalomane
6. Ca sa nu destabilizez piata valutara cu atata amar de bani
7. Pentru ca nu stiu sa administrez banii, si i-as fi cheltuit inutil pe o viata desfranata
8. Deoarece daca as fi avut noroc la bani, nu mai aveam pe veci noroc in dragoste
9. Ca sa nu trebuiasca sa ii impart cu altii
10. Pentru ca nu am jucat :))

Si acum fara abureli"
10. N-am jucat de lene, nu ca nu mi-as fi dorit sa castig
9. In ultima vreme nu mai sunt chiar asa de egoist cum ma credeam, deci se clatina ipoteza
8. Sa fim seriosi... cata dragoste se poate cumpara cu 9 mil euro...
7. Pentru atata amar de bani mi-as fi dat silinta sa ii cheltui cu cap, macar o parte
6. Daca BNR a intervenit alaltaieri cu 500 mil euro sa stabilizeze piata... cred ca totalul tranzactiilor dintr-o zi sare lejer miliardul
5. Pe asta chiar nu pot sa-l combat... azi am vazut la tv o casa de 1 miliard de euro... deci chiar nu mi-ar fi fost de ajuns premiul... desi chiar si 50 mii euro rezolvau niste vise "modeste"
4. Da, dureri de cap, dar cate calmante si antinevralgice puteam sa imi iau de banii astia
3. Mai bine leguma parazita decat sclav pe plantatie
2. Ei, niciodata nu ai prea multi prieteni, si oricum la cei noi as fi fost atent... sau nu?
1. I-as fi platit cu mare drag, ca doar nu dadeam din buzunarul meu

In concluzie, adevarul e undeva la mijloc. Dar vai, buni ar fi fost banii aia :))