Viza pentru vise™

Showing posts with label povesti. Show all posts

Amintiri :-)))

by Adrian On Oct 20, 2008 2 comments

Cautam eu ceva prin calculator, chiar nu mai stiu acum ce anume, ceva poze ma gandesc, dar... avand in vedere ca a trecut mai bine de un an de cand am facut isprava de mai jos, cred ca nu se supara nimeni ca le fac publice.

A fost primul meu pas in publicitate, pe un brief fictiv. Evident ca, fiind prima data, nu am indeplinit 100% cerintele, poate nici 55%, dar ma uit si acum si zic ca m-am descurcat onorabil.

Da, trebuia sa imi cercetez inainte competitorii si da, trebuia sa abordez mai multe variante cromatice, si realizarea nu a fost cea mai stralucita, si elementul de diferentiere nu e tocmai cel mai bine ales, si ar fi atatea de observat...

Dar, asta e deja istorie... eu, ma uit la ele si imi amintesc de entuziasmul pe care l-am simtit atunci, specific oricarui inceput ce merita explorat, cu multa nesiguranta si dorinta de a invata, de a cunoaste, de a afla... De a ma cunoaste, de a ma descoperi, de a-mi gasi un rost in viata.

Incercarea a fost buna, pacat ca nu a fost sa fie, dar poate atat a fost dat sa fie. Cine stie peste cativa ani ce voi mai gasi prin calculatorul asta...

***

A mai crescut Dolar-ul

by Adrian On Nov 20, 2007 2 comments

Va amintiti cumva de acea privire angelica, acea mutra nevinovata care v-a facut sa vi se inmoaie sufletul de animale iubitor?
Ei bine, uitati-o! A crescut! Nu mai e un copilas. A ajuns la varsta adolescentei canine. E din ce in ce mai priceput in arta manipularii umane... devenind un bun utilizator al privirii nevinovate, al scancetului la comanda si al cozii fluturande.
As putea spune ca deja e 'versat', dar s-ar putea sa exagerez.
Dar nu exagerez cand spun ca micutul are tupeu cat China. Se lupta toata ziua cu Rex, care e de vreo 10 ori cat el. Intra in bucatarie si mai nou fura tot ce e pe jos... de la prosoape si plase pana la sticle si cutii. Un adevarat strengar, ce mai!

Iar mai nou, are o noua arma... scancetul. Mai rau ca un copil mic! Cum nu i se acorda atentia cuvenita, cum nu se mai joaca omul cu el... plange mai rau ca un prunc mic dupa tzatza.

Dar joaca e una, viitorul paznic al casei mai duce si munca de pregatire. Iar gradina e campul de lupta. Ultima frontiera ce trebuie aparata de gainile inamice, cainii vagabonzi si pisicile parsive. Un lucru deloc usor dar nu imposibil daca e sa sa ne luam dupa crezul "unde-s doi puterea creste, si potzocul nu sporeste!"

Si bineinteles ca trebuie patrulata toata ograda, ca altfel cine stie ce iscoade s-ar putea strecura printre randurile ostirii.

Dar cum exista un amendament la crezul de mai sus... "pauzele lungi si dese, cheia marilor succese"... seriozitatea dispare cat ai zice "potzoc", si ne apucam din nou de nazbatii, fugarit de gaini prin curte, muscat pe Rex de coada si scheunat sa sune tot satul.

In concluzie, asa am raspuns mult vehiculatei intrebari... "ce-ti mai face catelul?"... Ne-am asigurat ca Dolarul a mai crescut, ca e sanatos, voios si mai zglobiu ca niciodata. Si chiar surprinzator de curatel as putea adauga, nu?

Deci cand ii aud...

by Adrian On Nov 4, 2007 0 comments

A izbucnit acum scandalul cu romanii in Italia, si brusc si dintr-o data, toata lumea se da cu parerea. Sa fie interzis nu stiu ce, sa se controleze nu stiu unde, sa dam legi, sa ne alarmam, ca vezi Doamne ce si cum ne vede lumea.

Pai stati un pic! Problema e doar de acum? Doar acum ne agitam si facem spume ca o sticla de cola?

Ca atatea pareri energice nu am mai auzit de mult. Si daca parerile care apar la tv, asa luate 'aleator' de pe strada sunt generalizate... apai rau am ajuns.

Auzi vorbe... cica la tanti Floare ii e rusine ca e romanca. Adica ii pusca obrazul de rusine, ca unu cine stie ce a facut peste hotare, si acuma isi pune la indoiala onoarea. Serios, mult prea cuvioasa tanti se gandeste ce impact are acest fapt pe plan extern, si din aceasta cauza nu poate dormi noaptea.

Sau o alta tanti ne face un popor de handicapati pentru cate se intampla in lume si in tara din vina romanilor. Sau un nene, student cica la medicina, se indoieste daca sa se mai mandreasca cu faptul ca e roman.

Deci pana aici tantilor si nene, ca nu ma simt. Adica, stati nitel, ca nu e chiar asa. Da, Italia are o problema cu imigrantii. Da, majoritatea sunt romani. Insa... Majoritatea lucreaza legal/ilegal dar cinstit. Sa nu generalizam, totusi.

Adica am mai citit de cazuri de genul, nu e ceva nou... cum suntem noi au mai fost si sunt (poate chiar mai rai) polonezii, albanezii, bulgarii si multi alti cautatori de un rost in lumea larga.

Dar asa suntem noi, sange latin, ne aprindem usor, si facem mai rau ca Etna oricand ni se ofera ocazia. Trebuia sa ne aprindem mai tare la problema Bastroe, dar ucrainienii ne-au facut-o bine de tot, si vad ca nu suntem in stare sa ne-o desfacem. Dar nu problema de politica ma intereseaza pe mine.

Ci problema de mentalitate. Cum ca trebuie imediat sa ne dam cu parerea, buna sau rea cum o fi, dar sa stim ca nu am tacut si ca ne-am pronuntat.

Se mai pronunta un stimabil domn profesor cum ca e de-a dreptul indignat ca un student vine la el sa ii recunoasca nota obtinuta in strainatate (nu e vorba de mine) la o materie asemanatoare dar nu identica cu a lui. Iar indignarea vine dupa ce domnia sa imi preda exact aceeasi materie a treia oara la trei cursuri diferite. Adica si daca era cazul studentului ... avea saracul timp sa mai auda aberatiile dansului pana la sfarsitul vietii studentesti. Vai si amar. Atat am de comentat.

Asadar, mai usor cu opinii puternic exprimate, mai ales cand nu sunt gandite, si cand mai sunt cativa oameni in jur care pot aprecia obiectiv ineptiile ce plutesc in aer.

Deci serios, cand ii aud, imi vine sa fug in lume, dar mi-e teama ca altii mai buni oricum nu gasesc. Iar sa ma iau in gura cu ei... am mai multa minte de atat.

Necrolog

by Adrian On Nov 3, 2007 4 comments

Ma uitam peste anunturile date pentru un unchi decedat de curand, si cu cat se poate de putina morbiditate, ma gandeam ca la sfarsitul vietii mi-ar placea sa-mi se scrie cateva cuvinte in genul celor scrise mai jos:

"In urma cu 50 de ani ne-am intalnit. Nu stiam cine e, nu stia cine sunt, dar ne-am privit, ne-am luat de mana si am urcat in trenul vietii. Am oprit in gari mici, in gari mari si impreuna cu sotul meu, ..., am luptat greutatile, dar am reusit. Era un om minunat, un sot bun si un tata iubitor. Anii au trecut iar acum sotul meu coboara in gara vesniciei si-mi spune: . In urma lui a ramas un univers pustiu si rece. Tot ce a fost frumos a ramas o amintire..."

o poveste frumoasa de viata, 50 de ani... de iubire, asa as vrea sa imi inchipui din cuvintele sotiei.

Puppy power

by Adrian On Oct 30, 2007 4 comments

Aud 'dolar' o data. Aud 'dolar' de doua ori, de trei, chiar de patru. Si tot asa, pana ma indrept in directia din care se aude ciudatul cuvant.
Nu stiu ce inseamna, dar parca simt ca mi se adreseaza. Imi place totusi cum suna. Ajung la fiinta care tot striga in disperare cuvantul 'magic' si incepe sa ma atinga.

Ciudat sentiment. Mi se pare interesant. Mai vreau, mai vreau. Dau din coada, sa atrag atentia, poate ma mai gadila un pic pe botic. Uuu, ce masaj bun, cum numai mamica imi facea nu cu mult timp in urma. Si o senzatie de cald si de bine.

E noua fiinta, nu am mai vazut-o pe aici. De fapt vocea mi se pare cunoscuta, dar nu am mai vazut-o. Dar ce e chestia aia ce mi-o tot baga in ochi? Face clic... de-a dreptul fascinant... oare ce gust are? Ciudata mai e fiinta asta tot fuge de mine, se opreste, fuge iar spre mine, in jurul meu, ma ia pe suuuuss.... uuu, n-am fost facut sa zbor. Si tocmai am mancat. Data viitoare voi fi mai bine pregatit.

Dar minunatia aia de ma urmareste... simt ca orice pas imi e supravegheat, inregistrat parca. Poate e doar paranoia. Dar uite o scorbura, ce-o fi in ea? Hai sa miros. Bleah, a trecut pisica pe aici. Pana si eu stiu, la o luna jumate ca nu e frumos sa fac asa ceva in mijlocul curtii.

Iar simt pe spate o mangaiere... sa vad ce e... ma invart, ma invart, dar nu reusesc sa o prind. Dar simt ca ma urmareste ceva. Tot in spatele meu e. Cum ma intorc, cum o vad. Si nu pot sa o prind. Ma invart, ma invart, ma invart dar degeaba. Sa-ncerc poate de pe spate, am acces mai bun... nu, nici de data aceasta.

Las' ca cresc eu mare, si o prind eu... promit!!!

Detalii 12.10.2007

by Adrian On Oct 14, 2007 0 comments

Si pentru ca firul evenimentelor poate fi povestit doar intr-un singur fel, il las pe Marcel sa spuna povestea, nu de alta da' o zis sa nu ma iau dupa el :)) si acuma ce sa fac... il ascult.

Ce voiam sa mai scriu ca m-am simtit bine, am avut o groaza de prieteni prin preajma (din copilarie si pana la serviciu, cam toate perioadele au fost reprezentate) si nu poate decat sa ma bucure asta.

Pana una alta mai pun eu o poza, ca vad ca pe la romanash nu este decat un ozn, ceva experiment cu timp mare de expunere.

Lectura placuta!

PS: revin cu o precizare ce am aflat-o ieri: zice-se ca Cristi Enache a avut probleme cu baietii Presedintelui cand a vrut sa urce pe scena, intrucat costumatia l-a facut de nerecunoscut pentru SPP-istii care isi faceau doar datoria... pesemne nu erau fani Directia 5 :))

For whom it may concern

by Adrian On 3 comments

For whom it may concern, we celebrate the Day of Oradea every year on the 12th of October... For a few days, the center of the town turns into an amusement park/concert site/city dump. All fun and games, but really, how many of us do really know what we celebrate.
I wasn't sure, either, that's why I asked my good ol' friend, Google, and i got the following replies:
On October 12th 1918, the Declaration from Oradea was signed, which proclaimed the right to independence of all Romanians living in Transylvania.
On October 12th 1944, the Soviet army marked the official liberation of Oradea from under the Hungarian Fascist occupation...

Not very fun things to think about over a beer at a concert, surrounded by the overwhelming smell of smoked wieners, caramel popcorn and roasted chestnuts. But politics marked the date in history, politics marks it every year. However, that doesn't matter, as long as the masses are entertained.

This year, the festival spanned over three weekends, culminating Friday with a concert and the traditional fireworks. Nothing extraordinary, nothing worth mentioning, except that Directia5 put on a great show and the fireworks were somewhat interesting. Other than that... same ol' ''dust in the eyes'' story.

Canon A720 IS

by Adrian On Oct 7, 2007 2 comments

Sunt super multumit de noul meu aparat.
A sosit acum doua zile, si l-am iubit din prima secunda cand l-am vazut. Ca design nimic deosebit, dar cum hainele nu-l fac pe om, nici carcasa nu face aparatul.

Ce m-a impresionat: claritatea, zoom-ul, macro-ul la 1 cm, stabilizatorul care face toti banii, chiar si rezolutia care nu imi era chiar necesara, dar daca tot a fost sa fie, atunci ok. In rest, alte plusuri fata de batranul Sony s90, nu pot sa spun ca sunt. Ba chiar un minus, durata in care se reseteaza flash-ul. In rest numai de bine.

Oricum, degeaba povestesc eu povesti nemuritoare, cand pozele sunt dovada celor afirmate mai sus. Le atasez asa cum le-am facut (fara Photoshop :)) ).

Panseu messengeric

by Adrian On Oct 2, 2007 1 comments

Am mai observat o chestie, dar de mult timp... dar nu pot sa ma invat minte. Asa sunt eu, incerc sa generalizez, dar uit ca nu sunt reprezentativ pentru nici o populatie statistica.

Si iar ma iau cu vorba si trec direct la expunere, fara un enunt sa stie omul despre ce citeste.

E interpretabil tot ce se vorbeste pe messenger. Fara doar si poate, lipsa expresiei umane rapeste din veridicitatea cuvintelor scrise, oricat de mare ar fi osteneala cu care sunt expuse. Macar la telefon mai exista o intonatie, dar cuvantul scris oricat de negru pe alb ar fi, e interpretabil.

Eu stiu cum spun ce scriu, dar nu stiu cum o citeste persoana de pe partea cealalta a monitorului.

Inevitabil iti pui intrebari, apar ganduri in linistea dintre doua replici cand incepi sa interpretezi totul, sa fii sigur ca ai priceput sensul. Si chiar daca 'mess-ul' e un lucru minunat ce ar trebui sa reduca din departare, uneori o mareste.

Bine, acuma si eu merg prea departe, avand in vedere ca messenger-ul nu e locul cel mai potrivit pentru o discutie serioasa. Asa ca am ajuns la concluzia ca in cazuri deosebite, sunt permise orice manevre pentru a evita discutii serioase, intrucat intermediarul virtual poate interfera inexactitati de "traducere".

Si e si normal. Ca doar un emoticon ici, colo nu ma ajuta sa transmit starea de spirit, sentimentul si intentia. E un fel de a zice ca pe messenger oricine poate juca teatru.

Nu poti sa spui cuiva ca iti de dor de el/ea si sa astepti sa te creada... adica doar eu as putea fi atat de naiv incat sa cred ce zic. Si apoi ma mai si mir cand primesc un raspuns de genul 'tu glumesti?' Si sa nu mai spun de jocuri simpatice de cuvinte care sunt prost intelese, sau ironii ca nu sunt pricepute, si cred ca v-ati prins de ce vreau sa spun.

Asadar un singur lucru am spus cu toata povestea asta: messenger-ul e o inventie diabolica, dar cat se poate de necesara. Cine ma contrazice?

Pete de galben

by Adrian On 0 comments

Pete de galben tomnatec, si miroase a toamna. E inceput de octombrie. Si soarele inca bate imbietor ziua-n amiaza mare. Daca nu as sti ce data e, poate as confunda-o cu un inceput de vara... asta pana cand frunzele pastelate mi-ar deschide ochii si m-ar aduce cu picioarele pe pamant.

Simt schimbarea de anotimpuri din maduva oaselor. Simt cum se schimba totul imprejur. Simt ca am chef sa nu am chef. Simt ca e ceva si totusi nu e. E un sentiment de toamna...

Nu zic ca imi displace. E ok, dar e ca si sentimentul pe care il am cand ma complac intr-o situatie ce nu se ridica la nivelul asteptarilor mele.

Poate imi induce asa un pic si o stare de visare. Mai mult ca de obicei imi zboara de multe ori pe zi gandul, de parca ar fi o pasare calatoare, in cautarea unui loc mai bun pentru iernat. Desi locul meu e deocamdata pe aceste plaiuri minunate si imbelsugate.

E toamna iar... si as vrea sa ma bucur de ea ca de vara.

Am mers ieri la Niagara!!!

by Adrian On Sep 27, 2007 0 comments

Oai, am fost ieri la Cascada Niagara. A fost suuuupeeer. Inca incerc sa ma refac dupa atata splendoare, agitatie si oboseala.Pacat ca a plouat, asa un pic, bine... un pic mai mult, dar a meritat fiecare moment. Ca doar de cate ori o sa mai ajung in viata pe acolo, si la urma urmei tot o apa urma sa vad, iar cativa stropi in plus sau in minus chiar nu faceau diferenta.

Asadar... Niagara e mare, imensa si indubitabil colosala. Merita vazuta o data, de doua ori, de mai multe ori, pentru ca e o adevarata minunatie a naturii. Zice-se ca vreo 5000 m cubi de apa se revarsa pe secunda... cam multuta apa... si mai exista oameni care mor de sete?!?! (acum se ivea ocazia sa ma departez de subiect si sa o sucesc asa cum imi place mie, dar va iert in seara asta).

Normal ca toata ziua a trecut cu activitati centrate pe Caderea de apa. Am coborat pe scari in fata la "Valul Miresei" de pe partea americana, iar apoi am mers cu Maid of the Mist pana in fata faimoasei "Potcoave" de pe partea canadiana, de ne-am udat bine de tot. Adevarul e ca ne-am primit pelerine si sandale sa nu fim chiar pruncii ploii, asa ca nu a fost nimic grav.

Da, dupa cum reiese din ce am scris, Niagara e la granita dintre SUA si Canada, in nordul statului New York, si dupa cum spune lumea, se poate admira mai bine de pe partea canadiana. N-am cum sa confirm, pentru ca nu mi-am pus actele cu mine si nu am putut trece granita... de fapt o treceam cum o treceam, dar de intors era mai greu. Inotul ar fi fost o varianta.

Oricum, am urcat intr-un observator (a se citi o jumatate de pod) de unde privelistea a fost cat se poate de impunatoare. Cred ca undeva la acelasi nivel s-ar situa Grand Canyon. Imi pare rau ca nu am trecut si pe acolo. Chiar si din avion s-ar vedea magnific, dar sa fiu acolo, sa prind jocul de umbre pe stanci in diversele momente ale zilei, ar fi chiar "de vis".

Ei, da, rabdare ti-ar trebui sa mergi cu mine pe undeva. Da, fac poze in prostie, dar si stau, ma uit, savurez imprejurimile. Chiar nu imi place sa fiu grabit cand vizitez ceva, de parca am urma un program. E cat se poate de nenatural. Acuma drept e ca e doar parerea mea umila, si nu te oblig sa vii cu mine la Marele Canion. Era doar o idee de viitor, cum Niagara a fost o idee de trecut.
Nu de ieri, e adevarat, dar de ieri acum exact 2 ani. Si mai ziceam ca trece vremea, nu gluma!!!

"Miezul iernei"

by Adrian On Sep 25, 2007 0 comments

Ciudata treaba. Ciudata rau de tot. Pai, m-oi fi uitat zilele astea pe calendarul de la calculator si nu am mai modificat?

Nu stiu, dar m-a cam izbit. Data indicata in partea dreapta jos a ecranului e 25 decembrie. Hmm, drept e ca am tot discutat zilele acestea de revelioane si alte planuri, si m-am mai "scapat" ca trebuie sa ma gandesc din timp unde imi fac bradul, ce culoare si alte cele, dar cam totusi, mai sunt inca 4 luni.

4 luni?!?! eronat calculat! Doar 3. Pai asa chiar intram in panica. Ok, exagerez putin, evident cu panica asta, dar 3 luni trec repede, mai ales in ritmul de mers la lucru... ieri a fost luni maine e miercuri si deja mai sunt 2 zile pana in weekend, sambata si duminica trec ca si cum n-ar fi, si a mai trecut o saptamana.

Chiar nu prea mai este timp, in general. Ok, duminica nu am mers sa vad minunatul apus la crater, zicand ca nu e sfarsitul lumii, ca mai este timp de apusuri. Si totusi... daca maine ar fi sfarsitul lumii?

Sunt atatea lucruri pe care nu le-am facut, atatea lucruri in care nu mi-am aratat credinta, atatea persoane pe care nu le-am tinut suficient de aproape, si atatea cuvinte pe care le-am zis aiurea, cand puteam sa tac.

Nu iau decizii de genul maine ma schimb, pentru ca stiu ca nu va fi asa. Dar as putea fi mai ''gandit' un pic, sa constientizez ca timpul trece, si trece repede.

Of, dar filosofii de trecerea timpului se pot debita doar pe marginea apei, sa fim ca in poeziile lui Alecsandri.

Dar nu tin minte sa fi scris el despre Craciun, desi niste pasteluri de iarna tot a scos. Oricum, daca e sa fie o iarna "pastelata", o astept cu drag, sa ma bucur de zapada, sa imi aleg iar cel mai cel brad. Dar asta doar peste 3 luni. Pana atunci imi pun eu inapoi calendarul, ca sa revin cu picioarele pe pamant.

Regret...

by Adrian On Sep 23, 2007 4 comments

Cred ca am un mic regret de cand am inceput sa lucrez. Nu prea mai ajung sa gatesc asa ceva bun, dupa gustul meu.

Nevoia, mai degraba foamea, o sa ma impinga sa o fac si pe asta, dar deocamdata m-a asteptat mancare gatita, si nu am mai comentat nimic, nici n-am mai miscat in front.

Oricum, mie imi trebuie conditii prielnice... in sensul sa nu simt stresul foamei, sa fiu odihnit, sa nu ma supravegheze nimeni (eventual sa ma ajute cineva), sa am tot ce-mi trebuie la indemana... cam multe pretentii pentru o blestemata de mancare. Daca e sa fie asa cu toata lumea... ar mai gati cineva?

Ma mai gandesc ca la un moment dat, insurat fiind, cu ce obraz sa ma uit eu la nevasta, care intra deodata cu mine in casa, sa imi faca de mancare... Ala o sa fie razboi de vointa. Sau mancam in oras. Ramane de vazut.

Candva, nu demult, faceam niste paste cu ton, sau un orez cu pui, sau tortellini cu un sos bestial, sau o tocanita de pui, sau papricas, sau piept de pui in sos de lamaie de numa' sa te lingi pe degete. Drept ii ca nu prea m-am bagat niciodata la supe. Nu ca nu imi plac, dar mi se parea prea simplu, nu prezinta o provocare.

Dar inca ma hranesc cu amintirea unei salate de vinete pentru care am primit un compliment ce suna de genul... dar mai bine sa nu spun prea multe, ca stiu ca nu sunteti curiosi.

Si trebuie sa fie cineva care sa imi merite mancarea, ca nu gatesc eu asa, pentru oricine... adica nu s-ar cuveni.

Vorbe-n vant

by Adrian On Sep 19, 2007 1 comments

De doua zile incerc sa incropesc un mic articol-interviu pe blogul corporatist, nu de alta, dar trebuie sa ma extind un pic, sa mai creasca audienta. Dar nu asta e ideea. Ideea e ca una din intrebarile, ce sper ca vor fi constante pana prezentam toata echipa, este ceva de genul "ce tic verbal ai?"

Se pare insa ca Cristi vrea sa ma convinga, ca macar din punctul acesta de vedere, este perfect... acuma ce sa zic eu? El stie mai bine!

Totusi, din proprie experienta, stiu ca foarte usor se intampla sa imi intre in vocabular o expresie simpatica, enervanta, ciudata sau inteligenta, de care cu greu mai scap. Sau in cel mai rau caz, cu greu o inlocuiesc. E ca povestea cu melodia ce o ai in cap si nu mai stii cum sa nu o mai derulezi involuntar.

Poate chiar nu e formulat bine 'tic verbal'. Poate 'expresie des utilizata', ca sa nu fie conotatii negative sau sa existe implicit un caracter involuntar.

Asadar, momentan, imi place sa imi stresez prietenii cu intrebarea ''Ce spui tu?'' zisa pe un ton destul de sudist. Nu demult foloseam in cantitati industriale expresia ''sincer sa fiu...'' pana mi-am dat seama ca uzura o face sa-si piarda sensul. Ce-a mai fost... a... raspunsuri evazive de genul ''pai, nu in mod deosebit'' cand de fapt era da. Alte expresii ce au avut o frecventa iesita din comun la un moment dat: ''anu' asta!", ''ai baut petrol?'', 'na, bine!", "sa mor io", "la toti n-i greu" si multe altele de genul.

Pana la urma nu e neaparat vorba de un tic verbal, in unele cazuri, dar oricum repetitia exhaustiva implica totusi un caracter negativ.

Chiar si sub protectia anonimatului, as vrea sa vad ce expresii mai debiteaza lumea.

Bucurati-va cu mine

by Adrian On Sep 16, 2007 1 comments

Am inceput deja sa numar zilele... mai mult sau mai putin, dar stiu ca astept cu nerabdare prima saptamana de octombrie.

In sfarsit am scapat de mania telefoanelor mobile, pentru care mi-am stabilit deja caracteristici minime pe care le urmaresc, insa si o suma maxima pe care sunt dispus sa o platesc. Dar cum suma viciilor ar trebui sa fie mereu constanta, orice obsesie e inlocuita cu alta mai noua si mai interesanta.

Si daca nu mai vreau telefoane mobile, mai nou vreau camere digitale. Iar norocoasa pe care o voi desmierda, care imi va satisface poftele fotografice si imi va schimba perspectiva asupra lumii, este o cat se poate de noua camera Canon A720IS... zoom optic 6x, 8mp, stabilizator imagine, face recognition, ecran 2.5'', si alte cate si mai cate minunatii pe care de-abia astept sa le descopar.

Sunt ca un copil mic, care stie ce trebuie sa primeasca de Craciun, si nu mai are rabdare, dar in acelasi timp sunt ca un om responsabil care, cu primul salariu imi iau ceva ce sa dureze. Clar nu e o investitie, dar sper ca macar 2 ani de-acum inainte sa nu ma dezamageasca si sa putem fideliza relatia :D

Asadar, bucurati-va cu mine si pana va voi minuna cu prima poza facuta cu ea, va arat o poza cu ea...

S-au dus zilele acelea...

by Adrian On Sep 13, 2007 0 comments

Azi a fost una din zilele acelea... Dar nu stiti la care zile ma refer. Nu a fost deosebit de grea, a fost oricum plina la serviciu, ok in rest, dar nu... A fost una din acele zile in care oricand in ultimii 9 ani, nu m-as fi ridicat din pat, pentru nimic in lume.

De la 8 dimineata mi-am dat seama, ca sa fi tot fost in liceu, ora asa matinala nu as fi servit, mai ales pe ploaie, indiferent materie.Sa fi fost in facultate, nici atat, ca doar nu erau lucruri ce nu le-as fi gasit scrise in vreo carte sau in cursurile colegilor. Si oricum, in lumea Adi-lica 8 era (de subliniat era) similar cu miezul noptii.

Insa nu era o nepasare, un dezinteres total fata de programul zilnic, ci pur si simplu pe principiul ca nu ma obliga nimeni. Era intruchiparea dictonului 'laissez faire, laissez passer'.

Si totusi, am ajuns si vremuri mai responsabile, cand un loc de munca ma ridica din pat dimineata. Desi mai greu, dar ma ridica.Face bunul meu prieten Patul eforturi disperate sa ma tina aproape, si caldura lui aproape ca nu da gres, mai ales la temperatura jenanta ce imi plesneste fata dis de dimineata.

Dar gandul e mai puternic decat fapta, si desi snooze-ul alarmei e o unealta pacatoasa, in final vointa ma taraste cumva din culcusul cald. Traiesc peste zi cu inima impacata, cu gandul ca imi voi regasi amicul meu drag de cum se lasa seara, si ca de obicei nu ma va dezamagi, oferindu-mi caldura si confortul mult dorit. Sper ca maine sa nu fie una din zilele acelea.

Semn ca am imbatranit

by Adrian On Sep 12, 2007 0 comments

Imi dau seama ca am 'imbatranit' in momentul in care am ceva de povestit 'nepotilor' despre momente ce fac acum obiectul istoriei.

De ce spun asta? Pentru ca mi se parea de-a dreptul fascinant sa aud ca bunicul a trait pe vremea lui JFK, si a vazut la televizor stirea mortii lui, precum si imagini cu asasinatul in sine.

Eu ce as putea povesti urmasilor nenascuti? Pai ca aveam 5 ani cand a fost revolutia. Ca nu prea constientizam eu multe la vremea aia, dar dintr-o data erau mai multe dulciuri si portocale la magazin, inghetata care mai de care 'mai straina' si mai multa libertate de exprimare(dupa cum imi dau seama acum).

Ca la momentul atacurilor din NY de la 11 septembrie, vedeam imagini in direct la televizor. Mi se parea de-a dreptul de domeniul sefeului, si nu am perceput magnitudinea evenimentului decat pe masura ce se facea bilantul miilor de victime. Am reactionat de-a dreptul cu neincredere, fiind ocupat cu pregatirea pentru un examen, nici nu bagam de seama agitatia de la televizor pana cand am vazut in final prabusirea gemenilor.

As mai putea povesti ca am trait pe pielea mea primele efecte ale integrarii Romaniei in UE. Si va parea chiar absurd sa povestesc peste n-spe ani ca 'pe vremea mea... era nevoie de pasaport si viza sa iesi din tara'. Iar micutii ma vor privi neincrezatori.

Vor spune... rau a ajuns mosu' daca a inceput sa povesteasca basme si amintiri din copilarie. Si vor rade de mine ca am fost contemporan cu revolutia, traiam pe vremea cand Romania era 'dezintegrata', si cate si mai cate alte evenimente, pe care ei le vor studia in manualele, dvd-urile, sau alte formate pe care mintea mea nu le concepe acum.