Dupa parerea mea, relatia cu colegii de serviciu e una foarte pretentioasa. Trebuie gasit un punct de echilibru in care aproprierea si familiaritatea sa nu intervina in colaborarea profesionala.
In alte cuvinte: prieteni, prieteni, dar cu masura!
O relatie de prietenie cu colegii faciliteaza aparitia in timpul serviciului a comportamentelor care nu isi au locul aici: glume nelalocul lor, remarci si comentarii care nu isi au rostul, favoritisme la impartirea sarcinilor, excluderi ale persoanelor care nu fac parte din cerc si altele, care nu reusesc decat sa vicieze o colaborare care, daca si-ar mentine obiectivitatea, ar da mai mult randament.
DAR, nu ar fi la fel de placuta.
Realitatea e urmatoarea: suntem oameni si relationam. De aceea e imposibil ca dupa 8-10 ore/zi sa nu apara sj comportamente de genul celor de mai sus. Ca doar nu suntem de piatra.
Trecand peste 'introducere', paradoxul de care voiam sa scriu e urmatorul: Avand in vedere cele scrise anterior, delimitarea dintre o discutie din timpul programului si o discutie de dupa program devine foarte dificila.
Astfel, e aiurea dar, la o iesire cu colegii dupa lucru, inevitabil se ajunge la discutii bazate pe intamplari din timpul serviciului... care ar trebui sa ramana conservate acolo: termenii negociati in diverse contracte, replici mai ciudate ale clientilor, planificarea unor activitati etc.
Pe de alta parte, nu e deloc surprinzator ca, dupa 3 ore de arhivare monotona a dosarelor, sa inceapa discutii care invie perioada gradinitei cu primele afinitati fata de sexul opus, cu detalii punctuale care au dat savoare copilariei, cu amintiri ce tin parca de o alta viata.
Si asa, discutiile profesionale ajung sa ne invadeze timpul liber iar povestile personale sa apara in timpul serviciului, facand ca granita dintre munca si distractie sa fie tot mai subtila, sacrificand una in detrimentul celeilalte.
Cum imi dau seama ca am cazut in butoiul cu melancolie?
Pai unul din semne decurge in felul urmator:
Merg eu la tuns, si pe scaunul celalalt se aseaza un batran uscat, indoit de vreme, cu pasi mici, poticniti si nesiguri. Tremura din toate incheieturile si avea o privire destul de abatuta, dar deloc stearsa. Se simtea o hotarare din felul in care se misca, de parca se agata cu disperare de orice obiect din lumea aceasta, ca si cum fiecare ar fi reprezentat o ancora ce l-ar fi putut tine mai mult printre cunoscuti.
Privindu-l mi-am pus intrebarea: "oare cum te simti cand orice faci, s-ar putea sa fie pentru ultima oara?"
Oare ce simti in acele momente? Le traiesti cu mai multa intensitate? Incerci sa le savurezi din plin stiind ca nu te mai intalnesti cu ele? Rememorezi toate experientele in coordonate similare?
Pana la urma, cred ca te lasi pe mana sortii si astepti deznodamantul destinului. Sub povara anilor m-as mira sa-ti mai arda de savoarea clipelor de aur, de parfumul tineretii, de curcubeul dintr-o dupa-amiaza insorita de aprilie, privit dintr-o livada de meri infloriti... sau poate ma insel.
Sper ca aceasta dilema sa imi fie rezolvata deabia in viitorul indepartat, desi nu se stie niciodata ce meteorit, sloi de gheata sau racheta poate sa ne cada oricand in cap.
....... Completare: .......
Un alt semn, sa-i spunem gand, nu neaparat recent dar care vad ca nu dispare: In cateva zile voi mai avea 40 de ani pana la pensie...
Asta inseamna ca am trait mai putin decat mai am de muncit. Ca razboiul din campul muncii va fi martorul multor momente, suisuri si coborasuri, succese si esecuri, realizari si dezamagiri, de acum inainte.
Sunt oameni care in 40 de ani au ridicat imperii, au cucerit lumea, sau cel putin au vazut-o toata. Au fost oameni care la varsta 40 de ani (mult mai putini de munca) si-au atins apogeul si au inceput deja declinul.
40 mi se pare mult... dar 91? La o astfel de varsta aproape jumatate din viata ti-ai trait-o in pensie... e si asta un punct de vedere.
Stranii perspective, nu? Pentru cineva care e in floarea varstei.
Iarasi m-am pricopsit cu un tic verbal...
