Viza pentru vise™

... Asa vrajesc politicienii tara, cu vorbe dulci si duioase menite sa o faca sa le cada in mreje. Si cand pare ca totul merge asa cum trebuie, o violeaza!

Imi poate cineva explica si mie care e treaba cu interesul excesiv pentru productii TV centrate pe etnia roma?

Adica, exista (sau au existat) suficiente show-uri precum Inima de tigan, Regina si mai noul State de Romania, care tin lumea lipita de TV de parca n-ar mai fi vazut o satra de tigani in viata lor.

OK, as intelege fascinatia pentru un serial bazat pe viata unui trib de canibali sau a unei paturi sociale dintr-o cultura asiatica in decoruri inedite. Dar pirande si puradei vezi la orice colt de strada, trebuie doar sa iti ridici cele trei litere moi de pe canapea si sa iesi un pic la aer!!!

Acuma e drept ca toate povestile mai sus citate prezinta o imagine romantata a ceea ce inseamna viata intr-o comunitate de romi, aducand mai degraba a basme cu printi si printese. Dar asta nu face decat sa accentueze si mai mult realitatea gri, complet discordanta, care invaluie aceasta minoritate.

Pe de alta parte, sunt si eu constient ca la TV se pluseaza pe constructia personajului, pe emotiile pe care le traieste si sentimentele pe care le genereaza, pe evolutia si complexitatea acestuia. Dar totul se reduce in final la ridicarea fiecarui bulibasa la rang de model de succes demn de urmat.

Si atunci, revin... imi face si mie cineva o schema, ca pe bune ca nu imi e clar care e şpilul? Ce anume e atat de fermecator pentru publicul roman? Sa fie oare tigancusa de sub castani?!?

Intrerup albumul de poze, cu o intrebare de-a dreptul existentiala: De unde provin atatea bancuri, care in ultimul timp par a fi mai multe ca niciodata?

Exista cumva un job (sa-l numim 'bancher') care are prevazuta in fisa postului inventarea de bancuri? (Mi-l si imaginez pe unul stand la masa, de unul singur, storcandu-si creierul si apoi amuzandu-se de propriile glume.)

Sau se spune in spatele blocului un banc si fiecare il filtreaza prin prisma sa si il transmite personalizat mai departe? (In loc de Ion e Bula, in loc de sura e scoala, in loc de Maria e colega de banca, etc... un fel de multiplicator de bancuri, in termeni mai teoretici)

Sau viata bate filmul intotdeauna si, pana la urma, toate bancurile au la baza o intamplare cat se poate de reala, mai mult sau mai putin cosmetizata, mai mult sau mai putin exagerata?

Mergand pe linia aceasta din urma, se poate ca fiecare dintre noi sa fi fost la un moment dat ca Ion si Marie, Bula si Strula, Alinuta & familia s.a.m.d. Si cum prin natura umana, ne ferim de penibil, am ajuns sa incepem povestea cu "Hai sa-ti spun un banc bun..." in loc de "Sa vezi ce am patit..."

Si asa, sub protectia anonimatului facem haz de necaz de cate ori avem ocazia.
Nu stiu, ziceam si eu. Are cineva o explicatie mai buna?

E o treaba veche de cand lumea si pamantul. Nu e noua, nu e fumoasa, dar e ca un elefant roz in camera, pe care toata lumea il vede dar nimeni nu zice nimic...

Totusi, mi se pare o directie absurda de gandire, si implica un butoi de ipocrizie, ori de cate ori se manifesta.

Zici pe buna dreptate ca nu mergi la inmormantarea omului pentru ca nu a fost, la randul sau, la inmormantarea bunicii tale? ---- Hai, serios? Cum se numeste asta?

Te duci la nunta unui 'prieten' doar pentru ca a fost la nunta ta, si mai si tii undeva notat cu cat a contribuit, ca sa echilibrezi balanta financiara? ---- Nu, pe bune, asa se face? Asta ce mai e?

Un cunoscut care iti stia ziua de nastere nu te suna, nu trimite sms, nu se deranjeaza nici cu un mail cu urari. Si ce te hotarasti, sa-i faci in ciuda si sa ii intorci fapta? ---- Zau asa, sa mai intreb ce e cu asta?

Batranii o practica, semn fie ca societatea cultiva complezenta, fie ca ipocrizia e o boala incurabila.
Copiii o fac, prin urmare nu e nevoie de multa experienta de viata ca sa te molipsesti.

Indiferent de varsta, intelepciunea pare sa nu afecteze rationamentul care te impinge spre aceasta reciprocitate.
O fi oare chiar asa puternica teama ca daca aceasta constrangere dispare, sentimentele sunt insuficiente pentru a strange lumea la o inmormantare, nunta sau aniversare?

Ceva nu se leaga...

Cum imi dau seama ca am cazut in butoiul cu melancolie?

Pai unul din semne decurge in felul urmator:

Merg eu la tuns, si pe scaunul celalalt se aseaza un batran uscat, indoit de vreme, cu pasi mici, poticniti si nesiguri. Tremura din toate incheieturile si avea o privire destul de abatuta, dar deloc stearsa. Se simtea o hotarare din felul in care se misca, de parca se agata cu disperare de orice obiect din lumea aceasta, ca si cum fiecare ar fi reprezentat o ancora ce l-ar fi putut tine mai mult printre cunoscuti.

Privindu-l mi-am pus intrebarea: "oare cum te simti cand orice faci, s-ar putea sa fie pentru ultima oara?"
Oare ce simti in acele momente? Le traiesti cu mai multa intensitate? Incerci sa le savurezi din plin stiind ca nu te mai intalnesti cu ele? Rememorezi toate experientele in coordonate similare?

Pana la urma, cred ca te lasi pe mana sortii si astepti deznodamantul destinului. Sub povara anilor m-as mira sa-ti mai arda de savoarea clipelor de aur, de parfumul tineretii, de curcubeul dintr-o dupa-amiaza insorita de aprilie, privit dintr-o livada de meri infloriti... sau poate ma insel.

Sper ca aceasta dilema sa imi fie rezolvata deabia in viitorul indepartat, desi nu se stie niciodata ce meteorit, sloi de gheata sau racheta poate sa ne cada oricand in cap.

....... Completare: .......

Un alt semn, sa-i spunem gand, nu neaparat recent dar care vad ca nu dispare: In cateva zile voi mai avea 40 de ani pana la pensie...

Asta inseamna ca am trait mai putin decat mai am de muncit. Ca razboiul din campul muncii va fi martorul multor momente, suisuri si coborasuri, succese si esecuri, realizari si dezamagiri, de acum inainte.

Sunt oameni care in 40 de ani au ridicat imperii, au cucerit lumea, sau cel putin au vazut-o toata. Au fost oameni care la varsta 40 de ani (mult mai putini de munca) si-au atins apogeul si au inceput deja declinul.

40 mi se pare mult... dar 91? La o astfel de varsta aproape jumatate din viata ti-ai trait-o in pensie... e si asta un punct de vedere.

Stranii perspective, nu? Pentru cineva care e in floarea varstei.

Coordonatele: eu, inca racit, adormit, in fata televizorului, cu nimic interesant de vazut sau de facut.

Consecinta: am ajuns sa ma uit la o domnisoara isterica in direct care voia rezultatul adunarii tuturor numerelor din imagine.

La un moment dat, era cat pe ce sa ma gandesc ca m-as putea ridica sa pun mana pe telefon, sa formez infamul numar si sa intru in direct... si totusi am dat dovada de multa stapanire de sine, si am rezistat tentatiei. Ce e si mai interesant, ca am reusit sa raman pana la sfarsit dintr-o curiozitate inexplicabila.

Era de parca primeam raspunsul unei intrebari existentiale, de parca viata mi-ar fi capatat sens in acele momente, ca si cand Dumnezeu din inaltul cerului ar fi grait secretul existentei umane. Dar nu, spre dezamagirea mea, nu a fost asa.

Din cele aproape 300 de persoane care au intrat in direct, niciuna nu a reusit nici macar sa ghiceasca numarul... iar eu dupa 3 tentative pe care le credeam 100% sigure, chiar am capitulat.

Desigur ca exista un siretlic la mijloc, ca raspunsul nu e chiar atat de simplu pe cat pare, dar de dragul argumentului... va dati cu presupusul?

Cand simtim lipsa cuiva?
Cand observam ca viata nu ne rasplateste suficient si emitem pretentii?
Cand ne e frica sa nu gresim in fata celorlalti?

De ce ar fi acestea dovezi ca ne dam prea multa importanta?

Mai bine sa ma simt ca un nimic care nu are ce pierde prin umilinta publica?
Mai bine sa investesc intr-o relatie fara sa astept nimic in schimb?
Mai bine sa stau in banca mea multumit cu prezentul, fara sa sper la viitor?

Ei bine, daca acestea ar fi consecintele la a nu-mi da importanta, eu zic pas! si ma declar vinovat de mult prea multa importanta.

Pretentiile astea...

Copilul: Cand voi creste mare, voi tine cont de greselile parintilor si voi incerca sa nu le fac la randul meu.

Pe scurt: m-am gandit si m-am razgandit si in final m-am facut cu un catel! Iar acum, sunt in pana de idei, si ca sa ies din impas am zis asa:

Decat sa ma fac cu un caine pe care sa il cheme Paul, Mujdei sau Piscotel, mai bine sa apelez la ajutorul, nu total dezinteresat, al opiniei publice.

Si pentru ca stoarcerea de creier sa nu fie in zadar, castigatorul va primi o pizza (sa zicem, quattro stagioni amestecata cu porumb) si recunostinta vesnica a unui suflet nevinovat.

Asadar astept propuneri care sa imi placa mie, dar mai ales lui NoNy (a.k.a. NoName, pe moment)... deci lucrurile sunt cat se poate de subiective, ambigue si neclare, dar asta e... e concursul meu. Cand o fi al vostru sa ii faceti voi regulile.

So, let the games begin!

Ca norocul ca nu am atatea ganduri filosofice cate frunze sunt in poza de mai sus.

Din fericire am momente in care chiar nu am niciun gand. Si mi-e bine asa.

Dar si cate ganduri are omul, nu sunt niciodata mai multe decat poate duce.

Iar daca nu am niciun gand, inseamna ca mai multe nu pot duce?

Sau cred ca mai degraba inseamna ca nu vreau sa le duc... sunt trivialitati care chiar nu merita.

E un moment liniste si e bine...

Ne nastem spontani, sau reusim sa ne cultivam pe parcurs?

Ma intreb eu asa...

Parca mai demult inghiteam cu greu o intalnire pe nepusa masa.

Imi amintesc ca trebuia sa ma obisnuiesc cu planul si abia mai apoi sa pun in aplicare.

Dar lucrurile s-au mai schimbat. Iar asta, mai mult ca sigur din cauza anturajului.

Am eu catorva nebuni/nebune sa multumesc pentru schimbarea asta in bine. (se stiu ei)

Totusi, cred ca pana la urma, primul pas e mai dificil, apoi obisnuinta dispare si apare o alta, mai palpitanta.

Datele problemei:
1. Ti-ai stabilit data nuntii.
2. Esti prastie cand vine vorba de dans (nu tu stanga unu, dreapta doi; chiar si blues-ul e o enigma de nedescris; iar o sarba nu ti-ar iesi nici daca viata ta ar depinde de asta)

Variante de rezolvare:
1. Te doare-n pix, fie ce o fi, oricum te ascunzi dupa mireasa.
2. Mergi la un curs de dans, ca doar nu o sa mori din asta.
3. De-abia astepti sa fii in centrul atentiei si sa fii filmat in plina glorie si dat la "camera ascunsa"

Oricare ar fi rezultatul, sunt convins ca exista o motivatie pentru fiecare optiune, desi nu toate sunt la fel de usor de argumentat... dar pana la urma, cine sunt eu sa judec?

Ce-ai lua cu tine intr-o calatorie in trecut ca sa fii sigur ca poti schimba lumea?

Sa fie oare ceva de natura medicala... sa zicem penicilina?

Sau poate tehnologie... care sa reduca riscurile incalzirii globale?

Chiar rezerve de aur care sa-ti asigure puterea de a schimba lumea?

Si de ce nu inventii ale lumii moderne care sa imbunatateasca poate calitatea vietii?

Dar daca ai duce o idee, o doctrina, un mod de viata care in istoria moderna a dat roade si care poate aplicat mai devreme in timp ar putea facilita dezvoltarea constructiva a lumii?

De ce sa nu prinda oamenii gustul democratiei chiar la-nceputul epocilor de subjugari tiranice?
De ce sa nu beneficieze lumea de liberul schimb inainte ca granitele sa provoace segmentarea natiunilor?
De ce sa nu afle lumea din timp ca libertatea nu are pret, oricat de scumpa ar parea ea?

Iar o astfel de idee nu s-ar ramifica oare in nenumarate evolutii armonioase pe toate celelalte planuri? Ma-ntreb eu oare...

As vrea sa aud comentariile altora referitor la tema.

http://www.contrastonline.ro/stiri/actualitate-3/otl-isi-dezgusta-clientii-16199

Stiu de la cine a pornit articolul (scrisoarea bine intentionata), ca altfel nu faceam efortul sa il pomenesc.

Nu as fi vrut sa zic nimic, ca la cate prostii imi umplu ziua clar m-as descarca pe o chestie care mi-e indiferenta. Dar pur si simplu nu ma pot abtine.

In cap am 2 idei:
1. Clar programul e program, si daca esti platit sa faci ceva care implica un orar fix cu publicul, te conformezi. Daca nu, iti cauti altceva de lucru.
2. Programul are din cate am vazut nu 12, ci 14 ore... si sa ajungi cu 10 minute inainte de sfarsitul lui, o cauti cu lumanarea. (de la 6 dimineata la 8 seara)

1. Daca nu din datorie, atunci macar de bun simt. Esti inca acolo, la lucru, vezi ca vine clientul la ghiseu, nu ti-ai inchis banii in pusculita, nu ai pus lacatul pe ghereta... deci nu ti-e greu sa-l servesti cu o chestie ce nu te tine mai mult de 3 minute.
2. Intamplator, am fost si eu de cealalta parte a baricadei cand am lucrat si eu candva intr-un restaurant. Si programul era pana la 12 teoretic, practic pana pleca ultimul client. Si se gaseau 2 de aveau chef de vorbe si veneau la 11.45 si se puneau cu 2 pahare in fata si pana la 1 nu plecau...
1. Daca ti-e lehamite de clienti la sfarsitul zilei nu le vorbesti urat, nu ii jignesti, nu ii refuzi, ca pana la urma asta ti-e meseria.
2. Desi dupa 8 ore de roboteala cu clienti imposibili iti vine sa ii iei pe ultimii de cap si sa le faci cunostinta cu peretii, podeaua si alte suprafete dure.

1. Totusi, da, ar fi cazul sa se schimbe lucrurile, si sa avem parte de servire de calitate pentru serviciile la care apelam.
2. Nu ma resemnez, dar cand am vrut sa fac ceva de genul, aceeasi persoana mi-a zis mie, si citez: ''Nu crezi ca exagerezi, un pic?" (la mine lucrurile s-au rezolvat, prin simpla discutie)

Eu nu am zis-o si nici nu o zic, ca e cazul sa se petreaca o schimbare, dar incep sa cred ca daca nu ai cu cine, exista lucruri mai importante spre care sa iti indrepti energia.
O sa fiu contrazis cu argumente de genul daca accepti o data, vei accepta si alta data. Sau schimbarile mari pornesc de la unele mici. Asa o fi, nu zic nu...

Dar sunt atatea alte chestii importante, incat piticii astia zilnci care iti polueaza starea de bine chiar ar trebui ignorati.

Trenul pleaca dar vine intotdeauna un altul.

Gara-i mare, lumea-i mica iar despartirea deja anunta o dulce reintalnire neprevazuta.

Ne-ntalnim, doi necunoscuti, intr-un tren si ne despartim intr-o gara, ca si cum n-am fi fost.

Cand ne mai vedem, oare ne vom mai recunoaste?

Am eu ce am cu acuzatiile de egoism.

Dar sa o mai luam intr-un fel...

Lupta crancena zi de zi pentru atentia parintilor, pentru ultima bucatica de ciocolata, pentru cea mai mare bucata de tort, pentru dragostea bunicilor si pentru locul din fata la masina, ce fel de gandire genereaza? Ce fel de comportament inoculeaza?

Acuma zic si eu, nu dau cu parul, ca sa citez un clasic in viata.

Pana la urma si in cuiburile de vultur plesuv eclozeaza 4 pui minunati si inocenti care in primele saptamani de viata se lupta intre ei pentru o sansa de supravietuire. Iar la maturitate vor ajunge maxim 2. Restul fac un pas mare spre "nemurire".

Sunt instincte primare, sentimente ce tin de natura fiecarui individ. Faptul ca s-au facut studii si analize amanuntite pe tema asta insemna ca niste savanti au impresia ca s-a rezolvat foametea mondiala si incalzirea globala si nu mai sunt lucruri importante de studiat.

In fine, e o dezbatere in desfasurare. Nimeni nu si-a spus ultimul cuvant, dar astept sa se mai dea cu parerea si oameni care sunt oarecum obiectivi. Ca eu unul, vad ca prea ma consum pe tema asta.

Zice-se ca de cele mai multe ori contrariile se atrag. Poate din curiozitate, dorinta de explorare a altor laturi ale existentei sau cautarea unor senzatii diferite. Nu zic nu, dilema mea e daca aceste contrarii se si completeaza.

As vrea sa adaug un amendament: diversitatea e 'atractiva' doar pana in punctul in care se transforma in opozitie.

Da, sunt constient ca echilibrul e tinta, ca focul are nevoie de apa ca sa se tempereze, ca apa are nevoie de foc sa clocoteasca, dar... exista intotdeauna sanse mari ca focul sa se stinga sau apa sa se evapore. Si atunci ce am rezolvat?

Pe de alta parte, focul daca se contopeste cu un altul, impreuna vor arde cu o intensitate de invidiat si se vor domoli cu timpul, intr-un ritm propriu. La fel, un fluviu se revarsa in mare sa isi gaseasca valurile, iar in functie de vant/luna/furtuni acestea vor aparea si disparea ciclic.

Si totusi, apa fara foc ingheata. Focul fara apa naste incendii.

Cadrul generic cam asa pare, insa nu pot delimita viata in alb si negru prin prisma unor forte incontrolabile si involuntare.

Pana la urma, fie apa, fie foc, formele de manifestare sunt mult mai complexe. Modul de completare a celor doua, astfel incat apa sa treaca de la 1 la 99 de grade cu ajutorul focului ce arde ca o vapaie sau se manifesta doar ca scanteie... e un secret ce se stapaneste doar cu timpul.

Situatie: am 14 ani... cam clasa a 7-a. Sunt inainte de ora de matematica, sa zicem. Am la mine ce imi trebuie caiet, pix, creion etc...

Vine un coleg, care nu e napastuit de soarta, nu e prost, pur si simplu indolent si imi cere pix, foi etc pentru ca pur si simplu nu a avut chef sa isi puna. Nu e prima data cand nu are, nu va fi nici ultima oara.

Nu se intampla sa i se termine pasta in pix si sa ceara altul, nu i s-au terminat foile si mai are de scris, nu i s-a rupt liniarul si trebuie sa linieze, pur si simplu nici nu s-a gandit la lucruri din acestea efemere.

Daca am tot ce-mi cere si nu ii dau, sunt egoist?

Adica, cu ce sunt eu mai fraier sau el mai destept, de ar trebui sa ii dau si lui? Ok, daca ar fi in situatia sa nu aiba de unde, nici o problema. Dar asa...

Da, toti mai uitam cate ceva, apar situatii in care anumite lucruri chiar nu sunt importante, si sunt de inteles, doar nu sunt absurd. Dar nu pot sa fiu darnic cu o persoana ce da dovada de vadita indiferenta, sau care chiar are obiceiul de a parazita de pe urma altora.

Hai, totusi, daca exista pretentii, sa ne intalnim la jumatatea drumului. Nu astept mult in schimb, doar sa nu fiu luat de fraier. Ca din punctul acesta de vedere sunt egoist, sa ma ierte Cel de sus, dar am nevoie de argumente serioase ca sa imi schimb comportamentul.

Acum chiar pe sfarsit stau si ma gandesc: poate faptul ca nu prea imi place sa ma bazez pe cei din jur, ma face sa astept acelasi comportament din partea celorlalti?

Nu pot sa spun ca sunt greu de cap, nici ca am capacitatea de concentrare a unui copil, dar sunt momente cand chiar nu inteleg ceva.

Si nu am nicio retinere sa spun ca nu am priceput. Ca o spun persoanei nepotrivite iar aceasta isi pierde cumpatul crezand ca predica in desert... e doar un detaliu care ma lasa rece.

Problema apare de multe ori cand ma izbesc de acest zid de gheata si incerc sa evit predica in desert 'facand foc' de unul singur, cand ar fi mult mai usor sa intreb "Cum ziceai ca e ...", facand economie de timp.

Parca era mult mai simplu in gimnaziu in timpul orelor de fizica, de exemplu. Primeam imediat lamuriri ca si cand ar fi fost pentru prima oara cand mi se explica. Am mai intalnit si in facultate, ce-i drept mai putin, oameni dispusi sa isi raceasca gura si a doua oara pentru mine... si pot sa spun ca ii respect si in ziua de azi.

Sunt constient ca nu in toata lumea bate o inima 'didactica', dar cand stii ca raspunzi la o intrebare interesata, chiar daca poate pentru a doua oara, e chiar asa de greu sa dai o lamurire?

Ma aflu si eu in situatia asta cateodata (pare-se ca se cam invarte roata), dar parca creste inima in mine sa stiu ca imi cere cineva ajutorul, ca detin raspunsul la o intrebare 'vitala'... desi i-am spus-o inca de doua ori... dar a treia oara ma asigur ca nu uita.

Concluzia? Nu stiu care e concluzia. Dar cred ca e acolo chiar intre cuvinte, nu am strecurat-o printre randuri.

Si nu o spun cu ironie. De prea mult bine ajungi sa nu apreciezi ceea ce ai. De prea mult bine cauti senzatii tari pe cai gresite. De prea mult bine ti urca lumea la cap. De prea mult bine uiti cine esti. De prea mult bine uiti...

Normal ca nu scriu lucruri noi. Nici macar nu incerc sa gasesc teme originale, ca doar la tz-spe miliarde de site-uri, blog-uri si portal-uri chiar nu stiu ce s-ar mai putea scrie ca sa se reinventeze gaurica in O sau triunghiul in A.

In fine, ideea era ca vezi zilnic, ma rog, nu chiar zilnic, dar destul de des, oameni care se imbata cu succesul dobandit. Odata ajunsi sus, uita de unde au plecat, uita si de cata munca a fost nevoie sa ajunga acolo si nesocotesc chiar si singurele persoane de parerea carora ar trebui sa tina cont. Rezultatul? O cadere mult prea rapida, total neasteptata chiar din varful piramidei.

E si asta un soi de ciclicitate... dupa un avant puternic urmeaza un declin pe masura. Desi, dupa cum ne invata istoria/experienta, nu e o regula generala. Sunt destui cei care au reusit sa reziste tentatiilor si sa se mentina pe val.

Dar nu era vorba doar de un exces de bine la un moment dat, ci si de o prelungita stare de bine intr-o perioada, neintrerupta de micile inconveniente ale vietii. Momente in care omul ajunge totusi la un punct de saturatie in care singur pune capat binelui si isi creaza voluntar sau involuntar motive de nefericire. Si asta de ce? Doar pentru ca nu are termen de comparatie sa stie cat i-ar putea fi de rau? Doar pentru ca nu realizeaza ce viata duce? Raspunsul e de prisos.

Asa, in incheiere, voiam sa zic ca am cam incetat sa urez prietenilor la aniversari "tot binele din lume", pentru ca adevarul este ca mai avem nevoie si de greutati, atat cat putem duce, ca sa ne intarim si ca sa stim sa apreciem mai mult ceea ce avem.