De vreo 2 saptamani, vad la Micutze Aberatii un titlu de articol destul de ciudat, atat de ciudat incat nestiind despre ce e vorba, nici nu m-a atras... (poate si pentru ca am cam respins/ignorat total blogosfera)
Dar acesta a fost doar primul impuls.
Mai apoi a urmat o perioada in care imi dadeam cu presupusul ce poate sa fie, la ce s-o fi referind, si cat de interesant ar putea fi subiectul... dar din nou, destul de superficial si fara a intra sa vad despre ce e vorba...
Intr-un final, am facut si pasul inevitabil de a-mi satisface curiozitatea... si mi-am satisfacut-o cu varf si indesat, cand m-am pus sa citesc din scoarta-n scoarta romanul-fabula al lui Michael Ende.
Istorioara lui Momo, fetita care le-a redat oamenilor timpul furat, e o poveste ce poate fi savurata nemaipomenit de bine de o inima tanara, dar inteleasa mai degraba de un suflet mai matur.
Imaginile vii, subintelesurile destul de evidente si bogatia detaliilor te transpun intr-o lume surprinzator de familiara si universal valabila. Primul rand te fura si nu iti da drumul decat la cuvantul Fine, lasandu-te cu un zambet pe buze, cu un sentiment de multumire si cu senzatia ca timpul alocat lecturarii acestei lucrari nu a fost pierdut.
Dupa cum spunea si Liuba, cartea o puteti gasi integral online pe http://www.scribd.com/doc/3345932/Ende-Michael-Momo-cu-imagini.
Pacat ca nu am descoperit-o mai demult!
La cererea publicului, cel mai energic, colorat si simpatic locuitor al Acvariului din Tulcea...
Desi unii l-ar vedea luand locul Iepurasului in spoturile Duracell, acest mic Pestisor e doar unul dintre aceia care au descoperit efectele cofeinei:o baita calda intr-o ceasca de cafea il tine in priza toata ziua... si seara... si noaptea si chiar si a doua zi... De fapt, ii da vigoare pentru intreaga saptamana!
Radem noi radem, dar adevarul este ca micutul pur si simplu nu isi gaseste locul in lumea aceasta.
Este un geniu neinteles al speciei sale, si oricat s-ar lupta cu soarta, nu va fi niciodata un colibri liber sa zburde pe cerul liber, nici un mustang dezlantuit sa cutreiere muntii si cu atat mai putin o gazela zburdalnica in savana africana.
Dar de aia, poate sa viseze, nu?
Intrerup albumul de poze, cu o intrebare de-a dreptul existentiala: De unde provin atatea bancuri, care in ultimul timp par a fi mai multe ca niciodata?
Exista cumva un job (sa-l numim 'bancher') care are prevazuta in fisa postului inventarea de bancuri? (Mi-l si imaginez pe unul stand la masa, de unul singur, storcandu-si creierul si apoi amuzandu-se de propriile glume.)
Sau se spune in spatele blocului un banc si fiecare il filtreaza prin prisma sa si il transmite personalizat mai departe? (In loc de Ion e Bula, in loc de sura e scoala, in loc de Maria e colega de banca, etc... un fel de multiplicator de bancuri, in termeni mai teoretici)
Sau viata bate filmul intotdeauna si, pana la urma, toate bancurile au la baza o intamplare cat se poate de reala, mai mult sau mai putin cosmetizata, mai mult sau mai putin exagerata?
Mergand pe linia aceasta din urma, se poate ca fiecare dintre noi sa fi fost la un moment dat ca Ion si Marie, Bula si Strula, Alinuta & familia s.a.m.d. Si cum prin natura umana, ne ferim de penibil, am ajuns sa incepem povestea cu "Hai sa-ti spun un banc bun..." in loc de "Sa vezi ce am patit..."
Si asa, sub protectia anonimatului facem haz de necaz de cate ori avem ocazia.
Nu stiu, ziceam si eu. Are cineva o explicatie mai buna?
