Viza pentru vise™

Si despre ce sa fie vorba, daca nu de o alta problema de moralitate... din nou, de parca as fi de la politia morala.

Intrebarea e in felul urmator: ce fel de om trebuie sa fii ca sa iti faci un copil si, dupa divort, sa ti se rupa de el?

Ok, adevarul e ca nu intotdeauna reuseste faza cu fericirea pana la adanci batraneti. Dar ruptura se produce intre el si ea, iar rodul relatiei de la un moment dat, chiar nu are nicio legatura cu finalul inainte de vreme al povestii.

Si atunci, oare, cel in cauza are impresia ca la batranete chiar i se va face cuiva mila si o sa il spele in momentele de neajutorare? Chiar crede ca lipsa lui de acum din viata copilului nu va avea rezultate in viitor si ca roadele pe care asteapta sa le culeaga vor intarzia sa apara? 

Cu ce obraz il va intalni peste 10 ani si cum va reusi sa isi justifice absenta? Mai mult, cum poate sa se odihneaca noaptea stiind ca ii lipseste ceva copilului sau?

De multe ori, cand aud de situatii ca aceasta, sau cand vad lucruri mult mai cutremuratoare la TV, stau si ma gandesc daca un viitor in care ar trebui sa indeplinesti anumite conditii ca sa poti participa la perpetuarea speciei, ar fi chiar atat de rau?!?

Dar nu titlul piesei e important, desi e foarte optimist el asa, de felul lui, ci o anume strofa:

"Si pun pariu ca ti-ai dorit candva
Ceva ce n-ai putut avea
Si te-ntrebai cum oare
Doar altii pot sa zboare
S-ajunga ei la steaua ta!"

Si m-a izbit asa brusc, si dintr-o data... exista oameni care chiar au planuri si vise, oameni care muncesc din greu sa si le realizeze. Si isi imagineaza ei ce pasi au de urmat, la ce porti au de batut, pe cine sa ia drept model, ce sfaturi sa asculte...

Si vin eu, si zic... m-am gandit sa fac ceva creativ... si de azi pe maine fac creatie publicitara.

Nu-i cam aiurea? Nu e usor dureros pentru cineva care viseaza de mic la o cariera in publicitate, care stie care-s cele mai tari agentii din tara, care urmareste participantii la festivaluri de advertising, care devoreaza mai multe pauze publicitare decat filme, sa vina cineva care acum 5 minute s-a gandit la asta si sa faca ceea ce el viseaza de o viata?

Nu-i cam aiurea? Sa imi dau seama ca cineva, trecand zi de zi pe langa acea banca din centru isi zicea... "cand voi fi mare, vreau si eu sa fac asta..." Si face scoala cu pasiune, stiind din timp ce profil va alege. Si incepe in banca de jos, ca stagiar, merge pe operatiuni, mai departe pe retail, apoi un pic de IMM, si in final... corporate. Si altul care vede un anunt asa, intamplator pe mail, aplica si ii ia fata...

Stau si ma gandesc, maine-poimaine visul cui il voi mai trai, asa, peste noapte,

Sau chiar mai grav... cine imi traieste mie visul, daca eu il traiesc pe al altuia?

Da, recunosc am cazut in butoiul cu melancolie si imi vin tot felul de intrebari care mai de care mai ciudate, care de multe ori nu isi au rostul.

Dar totusi, inca nu am o planificare care sa fie mai indepartata de luna viitoare... si care sigur nu se incadreaza in categoria planuri de viitor.

Anyway, nu mai vorbisem cu el de tare demult si eram curios cam ce ii poate capul. Rolul meu a fost sa ascult mai mult, intrucat limba ii era destul de sloboda incat sa tina un discurs de ore intregi presarat cu intrebari... retorice, la care oricum raspundea singur.

Printre nenumaratele amintiri din copilaria-i indepartata si "lectii de viata", varu' era un sustinator convins al poligamiei. (desi insurat si cu un copil)

Singurul sau argument de neclintit era ca omul e un animal iar instictele primare il conduc si doar cutumele societatii ne inoculeaza un comportament absolut impotriva naturii.

Sincer, nu am zis nimic. Am stat si m-am uitat la el si din cand in cand ma gandeam ce mai trebuie sa pun pe lista saptamanala de cumparaturi. (deh, fiecare cu ce-l doare)

Ajuns acasa, dupa aceasta socializare fortata, mi-a trecut prin minte argumentul sau. 

Chiar suntem animale? Chiar nu ne putem invinge pornirile primare?

Pai din copac am coborat... Nu prea mai vad oameni atarnati de crengi... Am trecut de stadiul asta, si chiar ne simtim bine la sol. 

Carne cruda nu consumam... Sau cel putin nu direct de la sursa, ci catusi de putin gatita... Poftele stomacului s-au rafinat destul de mult, am putea spune.

De omorat nu mai omoram strainii(vecinii) cand ne calca pe teritoriu (proprietate)... Ok, ii ironizam, ii distrugem psihic sau ii dam in judecata, dar nevoia primara de sange a disparut.

Tainele comunicarii le-am cam deslusit, si am renuntat la semne si la sunete monosilabice.

Apa si sapunul nu mai sunt un lux ci o necesitate, un standard minim de existenta.

Parerea mea e ca toate acestea (si poate altele la care nu m-am gandit) vin la pachet pe treapta de evolutie in care ne gasim. Iar a argumenta o trasatura prin "instinctele animalice care ne conduc" inseamna a nega toate celelalte nevoi si comportamente care ne caracterizeaza.