Cica sunt un exemplar ironic.
(pauza sa imi adun gandurile)
Iau o foaie si fac o lista cu oamenii care mi-au facut aceasta observatie in ultima saptamana. Ii numar... 1, 2, 3, 4.
De la unu singur, ar fi fost vorbe in vant; cu doi as fi zis ca e coincidenta; la trei mi s-ar parea deja vu; dar la patru nu stiu ce sa mai zic. Poate ar trebui, totusi, sa o iau mai usor.
De multe ori nu realizez ca-mi zboara sageata. Dar si cand imi zboara... mamaaaa, si pe mine ma doare cand ma gandesc ce-am zis.
Acum ca stau si analizez cateva din situtatiile recente, realizez ca e un mecanism de aparare, si nicidecum ostilitate gratuita.
Ideea e ca din moment ce iti asumi primul pas intr-o discutie pe un ton ironic, poti sa presupui ca vei primi si o replica. Si atunci, ce-i cu atata sensibilitate?
A, ca exista o relatie de subordonare profesionala, da, dar asta nu inseamna ca sunt mut de admiratie in fata experientei.
Ca varsta inaintata ar trebui sa impuna respect, da, dar varsta te si caleste pentru astfel de remarci.
Ca are cineva chef de glume si eu nu, asta e riscul glumetului, de a nu fi inteles.
Totusi ar trebui sa ma controlez si eu un pic, din moment ce una din persoanele amintite mai sus mi-a atras atentia in urma unui episod derulat acum vreo 5 luni... (ce combinatie nebuna de memorie buna si hiper-sensibilitate).
Nu ar fi prea tarziu sa ma schimb, intrebarea care se pune e: chiar vreau?
