Viza pentru vise™

Am mai observat o chestie, dar de mult timp... dar nu pot sa ma invat minte. Asa sunt eu, incerc sa generalizez, dar uit ca nu sunt reprezentativ pentru nici o populatie statistica.

Si iar ma iau cu vorba si trec direct la expunere, fara un enunt sa stie omul despre ce citeste.

E interpretabil tot ce se vorbeste pe messenger. Fara doar si poate, lipsa expresiei umane rapeste din veridicitatea cuvintelor scrise, oricat de mare ar fi osteneala cu care sunt expuse. Macar la telefon mai exista o intonatie, dar cuvantul scris oricat de negru pe alb ar fi, e interpretabil.

Eu stiu cum spun ce scriu, dar nu stiu cum o citeste persoana de pe partea cealalta a monitorului.

Inevitabil iti pui intrebari, apar ganduri in linistea dintre doua replici cand incepi sa interpretezi totul, sa fii sigur ca ai priceput sensul. Si chiar daca 'mess-ul' e un lucru minunat ce ar trebui sa reduca din departare, uneori o mareste.

Bine, acuma si eu merg prea departe, avand in vedere ca messenger-ul nu e locul cel mai potrivit pentru o discutie serioasa. Asa ca am ajuns la concluzia ca in cazuri deosebite, sunt permise orice manevre pentru a evita discutii serioase, intrucat intermediarul virtual poate interfera inexactitati de "traducere".

Si e si normal. Ca doar un emoticon ici, colo nu ma ajuta sa transmit starea de spirit, sentimentul si intentia. E un fel de a zice ca pe messenger oricine poate juca teatru.

Nu poti sa spui cuiva ca iti de dor de el/ea si sa astepti sa te creada... adica doar eu as putea fi atat de naiv incat sa cred ce zic. Si apoi ma mai si mir cand primesc un raspuns de genul 'tu glumesti?' Si sa nu mai spun de jocuri simpatice de cuvinte care sunt prost intelese, sau ironii ca nu sunt pricepute, si cred ca v-ati prins de ce vreau sa spun.

Asadar un singur lucru am spus cu toata povestea asta: messenger-ul e o inventie diabolica, dar cat se poate de necesara. Cine ma contrazice?

Pete de galben tomnatec, si miroase a toamna. E inceput de octombrie. Si soarele inca bate imbietor ziua-n amiaza mare. Daca nu as sti ce data e, poate as confunda-o cu un inceput de vara... asta pana cand frunzele pastelate mi-ar deschide ochii si m-ar aduce cu picioarele pe pamant.

Simt schimbarea de anotimpuri din maduva oaselor. Simt cum se schimba totul imprejur. Simt ca am chef sa nu am chef. Simt ca e ceva si totusi nu e. E un sentiment de toamna...

Nu zic ca imi displace. E ok, dar e ca si sentimentul pe care il am cand ma complac intr-o situatie ce nu se ridica la nivelul asteptarilor mele.

Poate imi induce asa un pic si o stare de visare. Mai mult ca de obicei imi zboara de multe ori pe zi gandul, de parca ar fi o pasare calatoare, in cautarea unui loc mai bun pentru iernat. Desi locul meu e deocamdata pe aceste plaiuri minunate si imbelsugate.

E toamna iar... si as vrea sa ma bucur de ea ca de vara.

Daca as fi avut ochi albastri? As fi avut o privire mai blanda? Sau mai sticloasa? As fi parut mai inocent, sau dimpotriva, as fi inspirat neincredere?

Zice lumea sa nu crezi ochii albastri. De ce oare? Te pierzi in ei, privindu-i, si ajungi sa crezi chiar orice ti se spune?

Ma intreb daca as fi fost alt om daca as fi mostenit o pereche de ochi albastri.

Nu prea mai tin minte genetica din liceu. Stiu ca era in manual un desen cu niste pisici si ne arata frumos cu sageti ca daca o pisica e tigrata si alta cu pete, pisoiasii vor fi nu stiu cum.

Totusi genetica si-a facut de cap si nu m-a 'norocit' desi o putea face... Bunicul avea niste ochi albastri sticlosi si senini ca cerul de primavara. Ma uitam in ochii lui si imi povestea orice despre pamantul acesta si eu il credeam. Erau hipnotizanti, de-a dreptul de invidiat.

Cred ca in tinerete, o fi avut succes printre mandrutele din sat. Ce barbat tre' sa fi fost... ma gandesc asa, dupa cum il vad in fotografiile ingalbenite gasite in podul casei. Insa mai mult ca sigur ca personalitatea sa puternica era 'inculpata'... coplesea pe oricine ii iesea in cale, si se revarsa prin privirea increzatoare dar nu increzuta, prin ochii blajini dar nu stersi.

Si totusi nu am mostenit niste ochi senini, ci unii calzi, nu am privirea hipnotizanta ci linistitoare. S-ar putea ca in final sa obtin aceleasi rezultate, dar pe cai diferite.

Si da, zice internetul ca ar fi fost posibil sa mostenesc gena recesiva a ochilor albastri, chiar daca parintii au ochi caprui, insa sansele erau de 1 din 8. Si cum sunt singur la parinti, chiar nu a fost sa fie.