Aveam intentia sa incep cu "imi sta carnea in gat" dar, in gandirea mea pubera, conotatia pe care a primit-o afirmatia nu era de ajutor mesajului inocent pe care voiam sa il transmit. Asadar, sa trecem mai departe.
Problema de care as vrea sa ma leg punctual acum presimt ca isi are originile in copilarie cand, vacantele nesfarsite de vara erau petrecute prin sat, la bunici, alergand descult pe ulita, mergand la adunat de fan, dupa lemne uscate prin padure, la cules de cartofi, pe varful acoperisului la schimbat de tigle sparte... hmm. Daca stau sa ma gandesc, pare-se ca am fost chiar bine exploatat din frageda pruncie. De pe atunci eram pregatit sa imi castig locul in sclavagismul capitalist. Dar evident ca iar am deraiat.
Dupa cum spuneam, verile erau petrecute in sat, la bunici intr-o lume idilica pe care pot sa o mai reinviu doar in imaginatie. Nu stiu daca chiar atat de mult s-a schimbat viata la tara, dar cu siguranta anii care au trecut peste mine ma fac sa privesc zona rurala cu alti ochi, cumva departe de confortul pe care am ajuns sa il iubesc si intr-un calm si o simplitate pe care mi le doresc dar care momentan nu ma caracterizeaza.
Bunicii copilariei mele au fost oameni cinstiti si muncitori. De cand ma stiu pana cand bunicul a trecut la un alt nivel existential, gospodaria a fost plina de toate orataniile, intr-atat incat nu imi dau seama acum, unde reuseau sa tina 2 vaci cu lapte care inerent aveau vitei si 2 iepe care la un moment dat aveau 2 generatii de manji fiecare. Era un univers al copilariei cum plozii de azi reusesc sa vada in filme sau in simularile din jocurile de pe tableta. Si printr-o ciudatenie neuronala, mirosul de balega imi starneste mai degraba astfel de amintiri decat sa imi provoace vreo repulsie.
Pentru ca in mirosul de balega bunica mulgea in fiecare seara vaca si eu stateam pe pragul grajdului si o ascultam cum isi repeta imnurile crestine, iar vocea ei era cel mai bun tranchilizant atat pentru mine cat si pentru blestemata de vaca pe care cu greu o putea goli de lapte orice alta mana in afara de cea a bunicii. In acelasi miros "feeric", in linistea serilor caniculare cu un fundal de concert de cosasi, bunica mai deraia un minunat jet din țâța vacii direct in fața nepotelului, care facea ulterior deliciul povestilor de vacanta. In aceeasi atmosfera, aveam apoi "privilegiul" sa dau viteilor lapte din cratita rosie, pentru ca erau mult prea greu de stavilit sa le dai drumul, si sa manance direct de la sursa.
Si in fiecare an pana aproape prin clasa a sasea, au trecut cateva generatii de "Bujorei" prin mainile mele hranitoare. (in caz ca nu era clar, vacile toate aveau numele de Bujoara iar viteii, pentru continuitate, primeau diminutivul amintit anterior).
Avand in minte aceasta imagine dulce si pitoreasca, demna de un tablou de Grigorescu, trecuta prin sufletul cald si inocent de copil... cum betesig sa nu imi stea in gat friptura de vitel de lapte?!?
E ca si cum mi-as manca pisica sau catelul sau orice alta vietate de care am reusit sa ma atasez. Mai ales ca asocierea pe care o fac in minte instant este cea descrisa mai sus. Nu trebuie decat sa imi spui "vitel de lapte" si in mintea mea sa apara un vitel cu capul de un alb imaculat si corpul tarcat cu acea culoare rosiatica specifica vacilor romanesti, inca prea mic pentru a iesi la ciurda, mirosind a lapte dupa ce l-am hranit cu mana mea din cratita rosie.
In concluzie, chiar mi-a stat carnea in gat, pentru ca de undeva, dintr-un cotlon uitat al creierului, piticii hiperactivi au scos la iveala niste amintiri dragi care pur si simplu sunt incompatibile cu acest fel de mancare.
