Viza pentru vise™

Dupa 2 saptamani de lucru, vreau sa declar in fata natiunii ca am dobandit un respect deosebit pentru oamenii muncii.

Daca acum 2-3 luni nu pricepeam cum se poate ca prietenii mei sa nu mai fie in stare sa iasa seara in oras macar vreo 2 ore, si le-am facut zile fripte in speranta ca erau doar ifose, acum stiu mai bine de atat.

Nu sunt la prima tentativa de munca, am mai facut-o in 2005 la munca de jos prin America, dar aia a fost parca altceva. Rutina nu era rutina pentru ca nu eram acasa. Dar inainte sa reeditez o postare anterioara, imi aduc aminte ca si atunci a fost greu.

Acum nu munca in sine e grea, ci intrarea intr-un ritm, modificarea unor obiceiuri deprinse de ani buuuuni (culcatul tarziu si trezitul asemenea, micul dejun pe la ora 13, cina la ora 01... si alte minunatii) si adaptarea la noul stil de viata.

Am auzit destule incurajari formulate de genul ... "da, te cred, ca si eu, la randul meu, bla bla bla". Acuma totusi, am inteles ca "la toti n-i greu", dar momentan mie mi-e greu si tin neaparat sa ma plang, iar experienta altuia nu ma ajuta cu nimic. Nu ma trezesc ma usor stiind ca altul merge pe 7.30, nu sunt mai productiv stiind ca altii stau peste program si nu ma afecteaza cu nimic salariile comparative.

Evident ca ma voi adapta pana la urma, iar cele 3 luni de proba sunt mai mult decat suficiente sa o fac, dar deocamdata oboseala imi coboara moralul mai mult decat ar fi normal.
Punct. Stop. Gata cu lamentarile, maine e o noua zi.