Am mers ieri la Niagara!!!

by Adrian On Sep 27, 2007 0 comments


Oai, am fost ieri la Cascada Niagara. A fost suuuupeeer. Inca incerc sa ma refac dupa atata splendoare, agitatie si oboseala.Pacat ca a plouat, asa un pic, bine... un pic mai mult, dar a meritat fiecare moment. Ca doar de cate ori o sa mai ajung in viata pe acolo, si la urma urmei tot o apa urma sa vad, iar cativa stropi in plus sau in minus chiar nu faceau diferenta.

Asadar... Niagara e mare, imensa si indubitabil colosala. Merita vazuta o data, de doua ori, de mai multe ori, pentru ca e o adevarata minunatie a naturii. Zice-se ca vreo 5000 m cubi de apa se revarsa pe secunda... cam multuta apa... si mai exista oameni care mor de sete?!?! (acum se ivea ocazia sa ma departez de subiect si sa o sucesc asa cum imi place mie, dar va iert in seara asta).


Normal ca toata ziua a trecut cu activitati centrate pe Caderea de apa. Am coborat pe scari in fata la "Valul Miresei" de pe partea americana, iar apoi am mers cu Maid of the Mist pana in fata faimoasei "Potcoave" de pe partea canadiana, de ne-am udat bine de tot. Adevarul e ca ne-am primit pelerine si sandale sa nu fim chiar pruncii ploii, asa ca nu a fost nimic grav.

Da, dupa cum reiese din ce am scris, Niagara e la granita dintre SUA si Canada, in nordul statului New York, si dupa cum spune lumea, se poate admira mai bine de pe partea canadiana. N-am cum sa confirm, pentru ca nu mi-am pus actele cu mine si nu am putut trece granita... de fapt o treceam cum o treceam, dar de intors era mai greu. Inotul ar fi fost o varianta.



Oricum, am urcat intr-un observator (a se citi o jumatate de pod) de unde privelistea a fost cat se poate de impunatoare. Cred ca undeva la acelasi nivel s-ar situa Grand Canyon. Imi pare rau ca nu am trecut si pe acolo. Chiar si din avion s-ar vedea magnific, dar sa fiu acolo, sa prind jocul de umbre pe stanci in diversele momente ale zilei, ar fi chiar "de vis".

Ei, da, rabdare ti-ar trebui sa mergi cu mine pe undeva. Da, fac poze in prostie, dar si stau, ma uit, savurez imprejurimile. Chiar nu imi place sa fiu grabit cand vizitez ceva, de parca am urma un program. E cat se poate de nenatural. Acuma drept e ca e doar parerea mea umila, si nu te oblig sa vii cu mine la Marele Canion. Era doar o idee de viitor, cum Niagara a fost o idee de trecut.
Nu de ieri, e adevarat, dar de ieri acum exact 2 ani. Si mai ziceam ca trece vremea, nu gluma!!!

Labels: , ,

Droguri vs arme

by Adrian On Sep 25, 2007 0 comments


Da, normal sunt eu?

Azi dintr-un motiv sau altul am ajuns intr-un cartier marginas cu ai mei. Era noapte, eram cu ai mei in masina, opriti pe marginea drumului, si de la remarca... 'parca am fi traficanti de droguri la ora asta pe aici'... s-a iscat o discutie mistocara din partea mea, serioasa din partea alor mei. (evident ca nici nu aveam cu cine la ora respectiva, dar mai mult nu ma duce capul).

In urma discutiei, m-am hotarat ca cel putin deocamdata sa ascult sfatul parintilor si sa nu ma apuc de trafic de droguri pentru ca este ilegal. Nu de alta dar daca, repet daca ma prind, primesc cica 20 de ani, dupa cum spunea tata.

Ok, zic eu, dar nu e nevoie sa o fac asa in medii din acestea dubioase, o fac si eu lux ca Tiriac Jr in crema societatii, doar cu marfa de calitate.

Dar nu, nu si nu. Ai mei au ramas neinduplecati. Nu isi vor da nici in ruptul capului acordul sa ma apuc de trafic de droguri.

A zis totusi mama sa ma gandesc la varianta armelor. Dar parerea mea e ca daca tot e sa fac o treaba rea, atunci sa o fac bine. Ca tot nu apuc sa distribui arme guvernelor mexicane sau africane, iar cu mizilicuri dintre bande de boschetari chiar nu ma apuc. Plus ca daca combin pe careva pe droguri... e profit pe termen lung, cu armele nu e chiar asa sigur.

Pana la urma am zis ca ma mai gandesc. Daca e sa incep, am un lot de pamant, nu spun unde, bag Papaver somniferum sau Lactuca virosa, si mai vedem ce iese.

Va anunt eu, poate incerc sa va combin... calitate la un pret accesibil :)))

Labels: ,

"Miezul iernei"

by Adrian On 0 comments


Ciudata treaba. Ciudata rau de tot. Pai, m-oi fi uitat zilele astea pe calendarul de la calculator si nu am mai modificat?

Nu stiu, dar m-a cam izbit. Data indicata in partea dreapta jos a ecranului e 25 decembrie. Hmm, drept e ca am tot discutat zilele acestea de revelioane si alte planuri, si m-am mai "scapat" ca trebuie sa ma gandesc din timp unde imi fac bradul, ce culoare si alte cele, dar cam totusi, mai sunt inca 4 luni.

4 luni?!?! eronat calculat! Doar 3. Pai asa chiar intram in panica. Ok, exagerez putin, evident cu panica asta, dar 3 luni trec repede, mai ales in ritmul de mers la lucru... ieri a fost luni maine e miercuri si deja mai sunt 2 zile pana in weekend, sambata si duminica trec ca si cum n-ar fi, si a mai trecut o saptamana.

Chiar nu prea mai este timp, in general. Ok, duminica nu am mers sa vad minunatul apus la crater, zicand ca nu e sfarsitul lumii, ca mai este timp de apusuri. Si totusi... daca maine ar fi sfarsitul lumii?

Sunt atatea lucruri pe care nu le-am facut, atatea lucruri in care nu mi-am aratat credinta, atatea persoane pe care nu le-am tinut suficient de aproape, si atatea cuvinte pe care le-am zis aiurea, cand puteam sa tac.

Nu iau decizii de genul maine ma schimb, pentru ca stiu ca nu va fi asa. Dar as putea fi mai ''gandit' un pic, sa constientizez ca timpul trece, si trece repede.

Of, dar filosofii de trecerea timpului se pot debita doar pe marginea apei, sa fim ca in poeziile lui Alecsandri.

Dar nu tin minte sa fi scris el despre Craciun, desi niste pasteluri de iarna tot a scos. Oricum, daca e sa fie o iarna "pastelata", o astept cu drag, sa ma bucur de zapada, sa imi aleg iar cel mai cel brad. Dar asta doar peste 3 luni. Pana atunci imi pun eu inapoi calendarul, ca sa revin cu picioarele pe pamant.

Labels: , ,

Regret...

by Adrian On Sep 23, 2007 4 comments


Cred ca am un mic regret de cand am inceput sa lucrez. Nu prea mai ajung sa gatesc asa ceva bun, dupa gustul meu.

Nevoia, mai degraba foamea, o sa ma impinga sa o fac si pe asta, dar deocamdata m-a asteptat mancare gatita, si nu am mai comentat nimic, nici n-am mai miscat in front.

Oricum, mie imi trebuie conditii prielnice... in sensul sa nu simt stresul foamei, sa fiu odihnit, sa nu ma supravegheze nimeni (eventual sa ma ajute cineva), sa am tot ce-mi trebuie la indemana... cam multe pretentii pentru o blestemata de mancare. Daca e sa fie asa cu toata lumea... ar mai gati cineva?

Ma mai gandesc ca la un moment dat, insurat fiind, cu ce obraz sa ma uit eu la nevasta, care intra deodata cu mine in casa, sa imi faca de mancare... Ala o sa fie razboi de vointa. Sau mancam in oras. Ramane de vazut.

Candva, nu demult, faceam niste paste cu ton, sau un orez cu pui, sau tortellini cu un sos bestial, sau o tocanita de pui, sau papricas, sau piept de pui in sos de lamaie de numa' sa te lingi pe degete. Drept ii ca nu prea m-am bagat niciodata la supe. Nu ca nu imi plac, dar mi se parea prea simplu, nu prezinta o provocare.

Dar inca ma hranesc cu amintirea unei salate de vinete pentru care am primit un compliment ce suna de genul... dar mai bine sa nu spun prea multe, ca stiu ca nu sunteti curiosi.

Si trebuie sa fie cineva care sa imi merite mancarea, ca nu gatesc eu asa, pentru oricine... adica nu s-ar cuveni.

Labels: , ,

Idi na hui!

by Adrian On 4 comments

Nu prea am obiceiul sa injur, din simplul motiv ca asa am fost crescut. In familie rar au aparut cuvinte vulgare, iar intre prieteni nu prea am oameni cu "gura spurcata".


DAR cand e vorba de limbi straine, lucrurile stau cu totul altfel. Parca o injuratura nu e o injuratura cand e spusa in engleza, italiana, franceza... sau poate mi se pare doar mie?!? Oricum, din proprie experienta, cuvintele mai putin literare starnesc un interes deosebit cand inveti o limba.

Nu de alta, dar exista bastinasi nu tocmai prietenosi carora trebuie sa le raspunzi pe aceeasi nota, sau in diverse ipostaze, ca sa intelegi un mod mai intortochiat de a spune 'nu'.

Singura problema e ca, nu prea controlezi modul de exprimare la inceput. Ai tendinta sa le folosesti in prezenta strainilor asa, fara nonsalanta, nefiind obisnuit cu intelesul pe care il au... de parca ai avea sindromul Tourette.

Oricum, cred ca si asta tine de curiozitatea umana, care pana la urma e naturala, si descopera o groaza de minunatii, vrute si nevrute.

Ideea era ca am ce-i spune unui francez, englez, italian, polonez, rus, spaniol... asa macar un cuvant de duh... si sunt mandru de asta :)))

Labels:

Kingda Ka

by Adrian On 3 comments


Vorbind saptamana trecuta cu o prietena din State, imi povestea ca week end-ul acesta merge la Disneyland, sa se dea pe rollercoaster-e. Si jap! M-au lovit amintirile.

Pana nu incerci nu iti dai seama cum e, cum merg lucrurile, ce poate sa placa asa de mult oamenilor... pur si simplu nu intelegi.

Dar dupa ce m-am dat pe (inca) cel mai inalt si cel mai rapid rollercoaster din lume, am inteles ca in adancuri sunt si eu un dependent de adrenalina. E o senzatie inexplicabila sa accelerezi pana la 206 km/h in 3.5 secunde, si sa urci pe verticala pana 140 m in 14 secunde... chiar iti trebuie un pic de inconstienta sa urci in "trenuletul cu nebuni".

Dar cum nu m-am laudat niciodata cu o normalitate iesita din comun, m-as fi dat si a doua si a treia oara, daca nu era coada de asteptare de vreo ora jumate. Dar nu-mi pare rau, macar am dupa ce sa ma intorc pe-acolo.

Labels:

Cultul personalitatii

by Adrian On Sep 21, 2007 2 comments


Ok, dupa cum spuneam zilele trecute, cultul personalitatii nu ar fi complet, daca nu mi-as vedea fata si pe alte blog-uri.

Deja pe http://romanashu.blogspot.com/ am niste poze permanente, din plimbari prin lume, cred ca de la Bregenz si Nisa sunt, si mai apar eu si pe la comentarii, ca doar nu pot "sta bland".

Mi-am mai facut aparitia recent, ce-i drept, pe noul blog corporatist al Utopium, nu de alta dar fiind acolo zilnic, nu prea ma poate ocoli camera foto. Asadar, in caz ca sunteti catusi de putin curiosi cu privire la locul meu de munca, si in general activitatea ce se desfasoara pe acolo... intrati pe http://utopium-advertising.blogspot.com/.

Deocamdata, am inceput o serie de mini-interviuri cu scopul de a prezenta echipa, si bineinteles am fost cobai, sa vedem ce iese. Pentru cei care ma cunosc, raspunsurile nu vor fi foarte revelatoare, insa ofera si cateva chestii noi.

Pana una alta, eu va doresc lectura placuta, si va mai anunt pe unde imi mai las eu urma.

Labels: ,

Lupta cu normalitatea

by Adrian On Sep 19, 2007 3 comments


Saptamana trecuta, pe la ora 19, un dialog la un banal EKG pentru birocratia de angajare.

asistenta - de ce razi?
eu - :))) ma gadila
ea - serios? te gadila electrozii? vai, asa ceva n-am mai patit niciodata
eu - :)))))
ea: - linisteste-te, te rog, ca altfel nu iese bine rezultatul
eu - nu pot :))
ea: - sa mai incercam o data, te rog sa iti tii respiratia
eu - :)
ea: - hm, aproape, aproape, dar cred ca se poate si mai bine
eu - :))
ea: - uite acum esti in limitele normalului
eu - serios? n-as fi zis :)))
ea (mirata/bulversata) - da' ce, suferi cumva de aritmie?
eu - :)))))) nu :))))

Morala: nu e de glumit cu personalul medical pe teme legate de sanatate, ca poate cine stie ce consecinte pot aparea...

Labels: ,

Bani albi pentru zile negre

by Adrian On 2 comments


Mare bataie de cap si cu pensiile astea private. Foarte mare chiar.

Se pregateste campania deja din martie sau cand, si acum ca a inceput ne dam seama ca nu a fost bine pregatita. Surpriza!! N-as fi zis... la noi sa se intample asa ceva? Sub crunta supraveghere a Uniunii Europene?

Bun si acum ce sa alegem? Care societate de asigurari o fi mai buna? Una romaneasca fara traditie, dar totusi prezenta de ceva timp pe piata romaneasca. Una straina cu experienta in administrarea fondurilor de pensii, dar de care nu a auzit nimeni? Si pe ce criterii? Ca nu imi garanteaza nimeni o anume rentabilitate a contributiei/investitiei.

Ma rog, ma asigura Guvernul ca voi primi cel putin suma contribuita minus comisionul anual de administrare. Uau, adica ma asigura ca daca lucrurile merg prost, sigur primesc mai putini bani decat daca i-as fi tinut la ciorap. Interesanta logica.

Si in conditiile de fata, cu cine sa semnez? Ca ma abordeaza toata lumea din toate partile (nu chiar toata lumea, dar 6 oferte am primit deja). Si tot nu ma convinge nimeni. Nu de alta, dar dupa 4 ani de notiuni economice, macar in probleme din acestea pe care le inteleg sa primesc niste lamuriri clare.

Ei, asta e, solutia ar fi sa ma apuc si eu sa ''vand'' niste asigurari, ca poate daca am in mana documentatia de la broker, ma lamuresc cine, ce, cum si de ce.Oricum, o scot eu cumva la capat, nu de alta, dar 'trebe', ca de nu ma distribuie pe unde 'vrea muschii lor'.

Doamne ajuta sa ne putem bucura sanatosi de pensie.

Labels:

Vorbe-n vant

by Adrian On 1 comments


De doua zile incerc sa incropesc un mic articol-interviu pe blogul corporatist, nu de alta, dar trebuie sa ma extind un pic, sa mai creasca audienta. Dar nu asta e ideea. Ideea e ca una din intrebarile, ce sper ca vor fi constante pana prezentam toata echipa, este ceva de genul "ce tic verbal ai?"

Se pare insa ca Cristi vrea sa ma convinga, ca macar din punctul acesta de vedere, este perfect... acuma ce sa zic eu? El stie mai bine!

Totusi, din proprie experienta, stiu ca foarte usor se intampla sa imi intre in vocabular o expresie simpatica, enervanta, ciudata sau inteligenta, de care cu greu mai scap. Sau in cel mai rau caz, cu greu o inlocuiesc. E ca povestea cu melodia ce o ai in cap si nu mai stii cum sa nu o mai derulezi involuntar.

Poate chiar nu e formulat bine 'tic verbal'. Poate 'expresie des utilizata', ca sa nu fie conotatii negative sau sa existe implicit un caracter involuntar.

Asadar, momentan, imi place sa imi stresez prietenii cu intrebarea ''Ce spui tu?'' zisa pe un ton destul de sudist. Nu demult foloseam in cantitati industriale expresia ''sincer sa fiu...'' pana mi-am dat seama ca uzura o face sa-si piarda sensul. Ce-a mai fost... a... raspunsuri evazive de genul ''pai, nu in mod deosebit'' cand de fapt era da. Alte expresii ce au avut o frecventa iesita din comun la un moment dat: ''anu' asta!", ''ai baut petrol?'', 'na, bine!", "sa mor io", "la toti n-i greu" si multe altele de genul.

Pana la urma nu e neaparat vorba de un tic verbal, in unele cazuri, dar oricum repetitia exhaustiva implica totusi un caracter negativ.

Chiar si sub protectia anonimatului, as vrea sa vad ce expresii mai debiteaza lumea.

Labels: ,

Ia, semn de viata!

by Adrian On Sep 16, 2007 5 comments


Mi-adusei aminte!

Ma gandeam saptamana trecuta la o chestiuta ce ma stresa intens la un moment dat, dar mai nou observ ca nu mai ii dau atata importanta. Poate ca nici nu am mai auzit-o de mult, dar totusi, nu mi se pare o chestie ok.

Pai, exista un singur repros chiar mi se pare nu neaparat absurd, dar ridicol si oarecum ipocrit prin prisma gandirii mele...

"Da' nu dai nici un semn de viata..." am auzit-o nu o data, si nu de la o persoana.
Si raspunsul meu de obicei e "Nu!" si schimb subiectul, pentru ca teoria mea e ceva de genul:

Telefonul, prin definitie, este folosit atat ca sa suni cat si ca sa fii sunat. Nu mai suntem conditionati de impulsuri si tarife infernale, asa ca daca ti-e 'dor' de o persoana este cat se poate de usor sa o cauti daca vezi ca 'nu da nici un semn de viata'. Adica, e usor sa profiti de ocazie si sa reprosezi cuiva ca nu da semne de viata cand tu la randul tau nu ai facut nimic in acest sens. Si nu trebuie sa ne limitam la un telefon, se poate un mail, un sms, sau un mesaj offline.

Mi se pare cat se poate de inutil si iritant sa aud aceasta propozitie.
Nu dau un semn de viata ca ori sunt ocupat, ori mai uit ca nu am o memorie de proportii elefantice, ori nu vreau, ori alte n-spe' variante si motive.

O sa imi cumpar un semnalizator cu fum ca pe vremea indienilor, sau un bucium, sau ceva semnal luminos sa pun pe bloc sa dau semne de viata celor care sunt sceptici in privinta vitalitatii mele.

Oi fi eu absurd sau nu... in general nu, dar sa ma corecteze cineva daca gresesc cu rationamentul acesta (nu o luati ad-literam, nu pretind raspunsuri involuntare la acest post).

Labels: ,

"Alo, gara?"

by Adrian On 2 comments

In timpul saptamanii rar se mai intampla sa am un chef nebun sa scriu, dar se mai intampla sa am o inspiratie debordanta ce ma impinge sa imi depasesc limitele fizice.
Stiu ca intra lumea sa mai vada asa, cateodata ce imi mai debiteaza capul, dar nu pot sa zic ca scriu special pentru public, pentru ca sunt cam dezamagit de public. E necooperant, tacut, enigmatic. Nu stiu ce asteapta de la blogul meu pentru ca e o liniste criptica. Dar cu atat mai bine, daca nu sunt asteptari nu pot sa dezamagesc.
Oricum, stiu cat e de dificil sa scrii "da, ai dreptate", "esti dus cu plututa", "ai baut cumva petrol?", "si eu cred la fel". Nu ma astept sa-mi scrie oamenii eseuri si poezii, dar mi-ar placea ca din media de 5 vizitatori zilnici unul sa se simta mai rasarit si sa imi scrie cate ceva, ca sunt convins ca linistea nu inseamna aprobare.
Bun, si uite asa m-am mai descarcat de o chestie, si nu o sa ma mai deranjeze maine dimineata acest mic detaliu. Iar acesta va fi prima postare fara o poza, pentru ca de-aia...

Labels:

Bucurati-va cu mine

by Adrian On 1 comments


Am inceput deja sa numar zilele... mai mult sau mai putin, dar stiu ca astept cu nerabdare prima saptamana de octombrie.

In sfarsit am scapat de mania telefoanelor mobile, pentru care mi-am stabilit deja caracteristici minime pe care le urmaresc, insa si o suma maxima pe care sunt dispus sa o platesc. Dar cum suma viciilor ar trebui sa fie mereu constanta, orice obsesie e inlocuita cu alta mai noua si mai interesanta.

Si daca nu mai vreau telefoane mobile, mai nou vreau camere digitale. Iar norocoasa pe care o voi desmierda, care imi va satisface poftele fotografice si imi va schimba perspectiva asupra lumii, este o cat se poate de noua camera Canon A720IS... zoom optic 6x, 8mp, stabilizator imagine, face recognition, ecran 2.5'', si alte cate si mai cate minunatii pe care de-abia astept sa le descopar.

Sunt ca un copil mic, care stie ce trebuie sa primeasca de Craciun, si nu mai are rabdare, dar in acelasi timp sunt ca un om responsabil care, cu primul salariu imi iau ceva ce sa dureze. Clar nu e o investitie, dar sper ca macar 2 ani de-acum inainte sa nu ma dezamageasca si sa putem fideliza relatia :D

Asadar, bucurati-va cu mine si pana va voi minuna cu prima poza facuta cu ea, va arat o poza cu ea...

Labels: ,

Nunti, nunti si iar nunti

by Adrian On 2 comments


S-a-ncheiat sezonul de nunti si pentru mine. Adica, mici sansele sa se mai iveasca vreuna anul acesta.

Am fost azi-noapte la inca o nunta reusita. Si pana la urma ce mai conteaza ce cred eu? Important e ca s-a vazut pe ei ca s-au simtit bine, si la urma urmei asta e si scopul, sa fie o zi si noapte de neuitat, de care sa isi aminteasca cu drag o viata intreaga.

Ce-am observat anul acesta? Ca e dificil sa mai fii original la organizarea unei nunti, indiferent de bugetul alocat. O nunta e o nunta, cu ingredientele specifice. Ceea ce face diferenta, insa, sunt stilul, bunul gust si niste invitati pusi pe distractie.

Opulenta strica, insa atentia la detalii da o nota de clasa. Mancarea e mancare, dar o sarma delicioasa, un peste bine ales, si neaparat supa de pui multumeste orice nuntas carcotas.

In fond, si nuntasii trebuie sa fie multumiti deoarece cu oricat ar fi pregatiti de acasa sa contribuie, lucrurile nu sunt batute in cuie. Suma poate sa creasca sau sa scada in functie de atmosfera de la fata locului, ca doar nunta e si o afacere.

Labels:

S-au dus zilele acelea...

by Adrian On Sep 13, 2007 0 comments



Azi a fost una din zilele acelea... Dar nu stiti la care zile ma refer. Nu a fost deosebit de grea, a fost oricum plina la serviciu, ok in rest, dar nu... A fost una din acele zile in care oricand in ultimii 9 ani, nu m-as fi ridicat din pat, pentru nimic in lume.

De la 8 dimineata mi-am dat seama, ca sa fi tot fost in liceu, ora asa matinala nu as fi servit, mai ales pe ploaie, indiferent materie.Sa fi fost in facultate, nici atat, ca doar nu erau lucruri ce nu le-as fi gasit scrise in vreo carte sau in cursurile colegilor. Si oricum, in lumea Adi-lica 8 era (de subliniat era) similar cu miezul noptii.

Insa nu era o nepasare, un dezinteres total fata de programul zilnic, ci pur si simplu pe principiul ca nu ma obliga nimeni. Era intruchiparea dictonului 'laissez faire, laissez passer'.

Si totusi, am ajuns si vremuri mai responsabile, cand un loc de munca ma ridica din pat dimineata. Desi mai greu, dar ma ridica.Face bunul meu prieten Patul eforturi disperate sa ma tina aproape, si caldura lui aproape ca nu da gres, mai ales la temperatura jenanta ce imi plesneste fata dis de dimineata.

Dar gandul e mai puternic decat fapta, si desi snooze-ul alarmei e o unealta pacatoasa, in final vointa ma taraste cumva din culcusul cald. Traiesc peste zi cu inima impacata, cu gandul ca imi voi regasi amicul meu drag de cum se lasa seara, si ca de obicei nu ma va dezamagi, oferindu-mi caldura si confortul mult dorit. Sper ca maine sa nu fie una din zilele acelea.

Labels: ,

Semn ca am imbatranit

by Adrian On Sep 12, 2007 0 comments


Imi dau seama ca am 'imbatranit' in momentul in care am ceva de povestit 'nepotilor' despre momente ce fac acum obiectul istoriei.

De ce spun asta? Pentru ca mi se parea de-a dreptul fascinant sa aud ca bunicul a trait pe vremea lui JFK, si a vazut la televizor stirea mortii lui, precum si imagini cu asasinatul in sine.

Eu ce as putea povesti urmasilor nenascuti? Pai ca aveam 5 ani cand a fost revolutia. Ca nu prea constientizam eu multe la vremea aia, dar dintr-o data erau mai multe dulciuri si portocale la magazin, inghetata care mai de care 'mai straina' si mai multa libertate de exprimare(dupa cum imi dau seama acum).

Ca la momentul atacurilor din NY de la 11 septembrie, vedeam imagini in direct la televizor. Mi se parea de-a dreptul de domeniul sefeului, si nu am perceput magnitudinea evenimentului decat pe masura ce se facea bilantul miilor de victime. Am reactionat de-a dreptul cu neincredere, fiind ocupat cu pregatirea pentru un examen, nici nu bagam de seama agitatia de la televizor pana cand am vazut in final prabusirea gemenilor.

As mai putea povesti ca am trait pe pielea mea primele efecte ale integrarii Romaniei in UE. Si va parea chiar absurd sa povestesc peste n-spe ani ca 'pe vremea mea... era nevoie de pasaport si viza sa iesi din tara'. Iar micutii ma vor privi neincrezatori.

Vor spune... rau a ajuns mosu' daca a inceput sa povesteasca basme si amintiri din copilarie. Si vor rade de mine ca am fost contemporan cu revolutia, traiam pe vremea cand Romania era 'dezintegrata', si cate si mai cate alte evenimente, pe care ei le vor studia in manualele, dvd-urile, sau alte formate pe care mintea mea nu le concepe acum.

Labels:

Sueno cubano

by Adrian On Sep 8, 2007 0 comments

Am vazut azi pe antena3 un fel de top20 al celor mai tari insule din lume, si pe locul 1 era cica Cuba.


Hm, ii cam departior pana in Cuba dar cred ca ar merita osteneala. Ar fi o vacanta de vis, o lectie de istorie, o cultura diferita.

Ce-ar putea fi mai tare in acest moment decat sa stau pe o plaja pustie cu o havana si un cocktail sub un bananier in Cuba... Peste tot un nisip alb, fin si fierbinte scaldat de ape calde, albastre si cristaline... un ocean linistit ce reflecta cerul senin pe care doar uneori mai rataceste un nor singuratic.

Si dincolo de bananieri e un satuc tipic cubanez, cu oameni simpatici si primitori, vesnic dispusi sa stea la un mojito si sa-ti spuna povestea lui Che Guevara. De la fiecare geam se aude muzica. Sunt melodii diferite, dar bat acelasi ritm si impreuna compun un cor ce te hipnotizeaza si iti pune trupul in miscare. Da, vrei nu vrei, in Cuba nu stai pe loc.

Pe strazi circula masini de epoca, de parca timpul ar fi stat pe loc, de parca modernul nu ar fi la moda, de parca trecutul e prezentul si mai putin e intotdeauna mai mult decat suficient.

Comunismul a conservat tara-insula, si parca acolo acest fapt nu ar fi un lucru rau. Nu stiu daca sau in ce masura capitalismul ar strica acest loc pitoresc, daca l-ar aduce in era informatiei, dar schimbarea nu pare a fi un scop al acestei zone.

E de ajuns ca turistii sa se schimbe pe ritmurile sud-americane si omeni ca Ernest Hemingway sa isi duca veacul la umbra palmierilor havanezi.

Aia da, viata!

Labels: ,

Cica nu mai am nervi...

by Adrian On 0 comments


Cica nu mai am nervi de nimeni si nimic.
Uau, ce atitudine sumbra si gri si intunecata in acelasi timp. Cum sa nu am nervi si rabdare la 23 de ani? Ce o sa ma fac de acum inainte o viata intreaga?

Nu am timp si totusi astept ca altii sa aibe timp pentru mine. Astept. In zadar.

De fapt la asta, in sens putin mai larg, ma gandeam intr-o zi. Ca ma deranjeaza la altii ceea ce stiu ca si eu fac, la randul meu. Ma deranjeaza cand cineva vorbeste rastit, cand cineva ma ignora, cand cineva nu are rabdare cu mine, cand nu isi face timp pentru mine... Si la o adica cine ce imi datoreaza?

Am incercat dictonul "ce tie nu-ti place, altuia nu-i face" dar de multe ori, sunt niste forte superioare mie care nu ma lasa sa imi controlez comportamentul, si doar apoi ma gandesc cu regret "ca sa fi fost in locul lui..."

La fel si cu orice persoana ce are de-a face cu clientii... daca m-as avea ca client la magazin, m-as bate. Deci fara doar si poate, m-as bate, si apoi m-as da afara.

La florarie, nu cumpar un buchet gata facut, mie imi trebuie sa-mi faca altul exact la fel ca cel din vaza. La frizerie, sa ma tunda nici prea scurt, nici prea lung, ci doar cum e bine. La magazin, eu trebui sa trec prin toate produsele similare pana aleg unul de pe raft. Cand am ales gresia, cred ca am trecut cu vanzatoarea prin toate modelele pana sa ma hotarasc.

Recunosc, sunt un client dificil. Dar se va intoarce roata candva. Trebuie sa se echilibreze cumva universul. Tot stresul pe care l-am cauzat bietilor angajati la viata mea se va intoarce si ma va bantui...

Labels: ,

Povestea prostului II

by Adrian On Sep 5, 2007 0 comments


Si am fost, si am vazut si prostii altora, ca daca ai nostri sunt mioritici, ai lor sunt de-a dreptul ignoranti.

Prostul american isi rasfata copilul pana in punctul in care nu-l mai poate controla (de la ei a pornit si ideea de Superanny). Am vazut la un moment dat o bunica intr-un magazin cu nepotica. Deoarece aceasta din urma plangea si striga de mama focului, bunica a apucat-o si a tinut-o atarnata de picioare cu capul in jos... asta da disciplina.

Tot americanul isi plimba copilul in carucior. V-ati gandi ca e vorba de sugari sau de copii cu ceva handicap locomotor. Nuuu, gresit! E vorba de copii perfect sanatosi care sunt plimbati in carucior pana la varsta de vreo 6 ani (nu exagerez) si apoi mai au tupeul sa se planga ca obezitatea afecteaza mareata natiune.

Ce am mai vazut, de data asta la prostul italian... tinte si cercei la copii. Eu sunt destul de tolerant si cu mintea deschisa, dar copii de pana in 10 ani cu cercei in nas si in spranceana nu prea concep. Sa imi ceara micutul meu (ipotetic) asa ceva... peste ochi! Auzi, ce idei!

Si in fine, sunt nenumarate exemplele care dovedesc ca prostia omeneasca e universala, ca nu am inventat-o noi, cel mult ne putem "mandri" ca am adaptat-o perfect specificului romanesc.

Si iata inca un motiv pentru care m-am intors... am gasit "pe afara" prosti mai mari decat ai nostri.

Singurul lucru pe care il mai pot spune... Dumnezeu sa ne pazeasca de prostie!

Labels:

Povestea prostului

by Adrian On 0 comments


Ziceam acu o saptamana ca oamenii prosti nu ar trebui sa conduca si sa procreeze. Si am auzit niste comentarii la partea a doua a afirmatiei. Bineinteles ca nu le-a scris nimeni, ca doar nu e cazul, dar de auzit le-am auzit. In fine.

Am citit cu totii 'Prostia omeneasca' de Ion Creanga... ei bine, cam pe acelasi principiu merge si argumentul meu, doar ca e tragic faptul ca realitatea bate povestea.

Asadar, omul prost isi lasa copilul sa guste cate un pic, pic, pic, cate-un strop, strop, strop de tarie sa faca pruncu' sange! Pana il face dependent de alcool, si copilul intra in coma alcoolica si moare.

Tot omul prost iese din casa, la o poveste, la un cersit, la o berica si isi lasa copilul cu zilele, in patut cu un grilaj sau cu un gardulet deasupra patului sa nu cumva sa fuga.

Se mai intampla ca omul prost sa isi mai creasca pe langa casa si o dihanie de caine de lupte, sa il dreseze sa sara la oameni la beregata si apoi se mai mira de ce ii sfasie copilul mic.

Nu in ultimul rand, mai este cate un om prost care se crede destept ca doar e cu bani, si isi rasfata copilul, ii ia masina si ii da drumul in lume. Iar "bietul" copil iese in trafic, apasa pedala cat de tare il tin pantofii de marca si da peste o familie cu autoturismul.

Ar mai fi multe exemple cu de ce sa nu faca oamenii prosti copii. Problema e ca nu copiii poarta vina in ce familie ajung, cine ce le face, sau cum ii deregleaza fizic sau psihic.

Vorba lui Creanga... "mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca ei n-am mai văzut. Mă... duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât ei, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba."

Labels: ,

La inceput de drum

by Adrian On Sep 4, 2007 0 comments


Dupa 2 saptamani de lucru, vreau sa declar in fata natiunii ca am dobandit un respect deosebit pentru oamenii muncii.

Daca acum 2-3 luni nu pricepeam cum se poate ca prietenii mei sa nu mai fie in stare sa iasa seara in oras macar vreo 2 ore, si le-am facut zile fripte in speranta ca erau doar ifose, acum stiu mai bine de atat.

Nu sunt la prima tentativa de munca, am mai facut-o in 2005 la munca de jos prin America, dar aia a fost parca altceva. Rutina nu era rutina pentru ca nu eram acasa. Dar inainte sa reeditez o postare anterioara, imi aduc aminte ca si atunci a fost greu.

Acum nu munca in sine e grea, ci intrarea intr-un ritm, modificarea unor obiceiuri deprinse de ani buuuuni (culcatul tarziu si trezitul asemenea, micul dejun pe la ora 13, cina la ora 01... si alte minunatii) si adaptarea la noul stil de viata.

Am auzit destule incurajari formulate de genul ... "da, te cred, ca si eu, la randul meu, bla bla bla". Acuma totusi, am inteles ca "la toti n-i greu", dar momentan mie mi-e greu si tin neaparat sa ma plang, iar experienta altuia nu ma ajuta cu nimic. Nu ma trezesc ma usor stiind ca altul merge pe 7.30, nu sunt mai productiv stiind ca altii stau peste program si nu ma afecteaza cu nimic salariile comparative.

Evident ca ma voi adapta pana la urma, iar cele 3 luni de proba sunt mai mult decat suficiente sa o fac, dar deocamdata oboseala imi coboara moralul mai mult decat ar fi normal.
Punct. Stop. Gata cu lamentarile, maine e o noua zi.

Labels: ,

Azi am facut ordine

by Adrian On Sep 2, 2007 0 comments


Am facut azi o chestie cat se poate de neinteresanta, dar utila in acelasi timp.

Mai aveam cam 10 spatii libere pe cartela sim, si m-am gandit, ca un om prevazator ce sunt, sa fac loc pentru sutele de contacte ce vor veni.

Si am sters si am "delete" si am "cancellat", si chiar la un moment dat era parca o placere, de parca nu ma mai puteam opri. Pana cand in final am scapat de 75 de contacte.

Nici nu m-as fi asteptat sa fie atatea persoane cu care nu mai pastrez legatura, pe care nu sun, cu care nu mai am treaba.

E adevarat ca sunt si eu un tip tare "strangator". Se intampla cam intotdeauna cand ma suna cineva, sa il salvez automat in agenda. Sa stiu cand ma suna sa il sun inapoi sau sa nu raspund. Ca mai sunt si persoane din a doua categorie si chiar nu imi place sa fiu luat prin surprindere.

Normal ca mi-am asumat un risc ca din cei stersi sa se trezeasca vreunul sa ma sune si, necunoscand numarul, sa raspund cu multa nonsalanta. Dar asa sunt eu... mai degraba nu raspund decat sa incerc sa ma eschivez dintr-o conversatie telefonica. Si chiar nu am gasit o scuza serioasa inca, acea scuza perfecta care sa descurajeze orice persoana, indiferent cat de pornita ar fi sa imi agaseze existenta.

Inapoi insa la numerele de telefon, am sters intr-un final numere ale unor colegi din liceu, din facultate, numere din Italia, din State, ale unor contacte de la diverse organizari din facultate, persoane cu care e posibil sa fi vorbit doar o data, dar le salvasem "ca da' daca...".

Dar ca sa nu ma dezmint, normal ca mi-am scris numerele respective undeva, inca caz ca.

Si totusi, stau si ma gandesc cata lume m-a sters si pe mine din agenda. Pentru cata lume am devenit nesemnificativ. Cata lume a uitat de mine si m-a trecut demult cu vederea. Sau poate nici nu m-au salvat in memorie.

Labels: ,