Si ce daca primesc de dimineata un telefon, a carui idee centrala era o singura intrebare? Doar o intrebare. Nimic mai mult, tot interesul a gravitand in jurul unei simple intrebari.
Nu a fost o intrebare dificila. Nu a fost o intrebare noua. Si totusi a generat o avalansa de ganduri, intrebari si analize introspective care intr-un final s-au domolit si chiar mi-au dat o oarecare perspectiva asupra situatiei. Acum sunt calm, sunt linistit, dovada ca am reusit sa imi fac ordine in idei si sa ma pun sa scriu.
De cateva ori, la un moment sau altul in viata am avut asa, cate o intrebare care genera o "petrecere de pitici pe creier". Nu au fost intrebari inedite, dar simpla repetitie la nesfarsit a acestora au creat o aversiune paranoica parca.
Se pare ca regula "expunerea repetata a receptorilor la un stimul reduce sensibilitatea la acel stimul" nu se aplica. Nuuuu, se intampla exact contrariul. Iar daca stimulul vine de la aceeasi persoana, in mod repetat intr-o perioada limitata de timp... nu mai raspund de mine.
Evident ca oricat de banala e intrebarea, ea atinge un punct sensibil, nu atat prin particularitatea subiectului cat prin reiterarea lui.
Exemple:
"De ce n-ai mers la Cluj?" a avut o justificare simpla pe principiul "daca vreau sa invat, pot sa o fac oriunde". Dar dintr-o nevoie ciudata de teatralitate am mai scapat si cate un "da's trecut la tine pe buletin, de trebuie imi porti atata grija? poate am vrut sa imi ratez viitorul, si am zis ca e mai usor sa o fac acasa!"
Pentru "Ti-ai gasit de lucru?", raspunsul a tzspea oara, a degenerat din simplul "nu am gasit ceva care sa imi placa, dar am timp sa muncesc toata viata" in... "nu, scopul meu in viata e sa fiu o leguma fara perspective, sa parazitez pe seama parintilor si sa imi bat joc de educatia de 18 ani.", pentru ca un raspuns la obiect pur si simplu isi pierduse farmecul.
"Nu ai de gand sa te insori?"... Raspunsul evident este "deocamdata nu este momentul, si consider ca nu trebuie sa ma grabesc", dar presimt ca va involua inspre mult mai coloratul "Am de gand sa-mi las semintia fara urmasi, sa traiesc in izolare si sihastrie tot restul vietii si sa nu dau nici un scop existentei mele pe pamant!"
Oricum, pitici avem cu totii, important e sa nu ne copleseasca, iar daca ne coplesesc macar cei care ne cunosc sa nu ne ia in serios, ca opinia celorlalti chiar nu conteaza. Iar simpla nevoie de a pune astfel de intrebari evidentiaza clar distanta dintre participantii la conversatie. De apreciat macar interesul, dar chiar nu era necesar...
3 comments:
Ce bine m-am distrat citind subiectul asta!
Intrebarile la sacaie si pe mine....faza cu clujul nu m-a bantuit niciodata,dar acum sunt la capitolul "Nu lucrezi?De ce nu lucrezi?"
Adeavaru-i ca vreau sa-mi fac vacanta de vara mai lunga.hahahaha
Pupici!
Si eu vreau la petrecerea piticilor pe creier!!!Mai invitam pe cineva anume?
hi hi hi, te-am batut la faza asta...eu am fost (si) la Cluj:))) Iar la intrebarile de genul asta eu ma distrez copios dand raspunsuri diferite fiecarei persoane in parte, care ajung inevitabil sa se intalneasca, sa inceapa sa barfeasca (tot vorbeai de asta...) si sa ajunga sa se contrazica... Foarte tare, dar recunosc ca am un simt al umorului mai special, ca sa ma exprim finut...Iar piticii de pe/din creierul meu si-au lasat doar un reprezentant, restul am impresia ca au emigrat pe undeva. O fi bine? O fi rau? Voi vedea...
@aca:
petrecerea de pitici nu e exclusivista. toata lumea care se simte cu piticul pe creier e invitata :))
@fallen:
faza cu clujul nici acum nu o regret, mi-am stors facultatea de tot ce era mai bun.
raspunsuri variate mai dadeam si eu, dar la un moment dat simteam ca nu merita efortul sa fabulez tot alte si alte variante. desi, tre' sa recunosc ca e minunat sa se bata cap in cap variantele barfitorilor :))
Post a Comment