Am cunoscut aseara o indianca.
Era frumoasa, sfioasa ca o caprioara dar curioasa ca o copila, ganditoare ca un om batran dar jucausa si total lipsita de experienta.
M-a purtat intr-o lume exotica, plina de mister si necunoscut, mi-a aratat tainele Indiei cum numai o localnica putea sa o faca.
S-a unduit in dansuri traditionale, m-a fermecat cu costumatia ei inedita si m-a topit cu privirea ei intriganta.
O chema Maitreyi.
Cartea nu pot sa spun ca m-a dat pe spate. Povestea a fost frumoasa, dar mai mult ca sigur ca deoarece a fost lectura obligatorie, nu am rumegat-o cum trebuie.
Dar s-a facut dreptate, aseara. De ce? Pentru ca am fost la teatru. Si mi-a placut. Mult, as putea spune.
Ce a fost inedit, a fost faptul ca publicul era pe scena, acolo in mijlocul actiunii.
Eu am stat chiar langa camera lui Allan. Si pot sa spun ca in episoadele jucate acolo, sub nasul meu, m-am simtit vrajit, prins in totalitate de moment, de atmosfera, de piesa.
Mi-au placut in mod deosebit Maitreyi, Allan si Narendra Sen. Poate si pentru ca erau personajele principale, dar au iesit clar in evidenta prin talentul lor actoricesc.
Mircea Eliade ar fi fost mandru de indianca mea.
2 comments:
Am avur sansa de a citi Maitreyi pe cand nu era lectura obligatorie, ba chiar dimpotriva, asa ca mi-a placut din prima. Dar asta a fost demult...
Am avut sansa sa o cunosc si eu pe Maitreyi Devi...Mi-a placut la nebunie piesa,si cel mai mult mi-a placut faptul ca actiunea se desfasura atat de aproape de mine.Am avut vizibilitate buna din camera lui Allan...Ce sa mai spun?
Mai mergem?
Romanul.....cartea mea de suflet.Cred ca o mai citesc o data in viitorul apropiat.
Post a Comment