Revin cu cateva idei pentru a nu lasa subiectul in aer, si sa fie mai mult decat un comentariu la articolul anterior.
Prin faptul ca nu ofer din ceea ce am, nu ma face egoist atata timp cat daca cineva imi cere, nu il refuz categoric, fara un motiv.
Bun, pana la urma e de bun simt ca daca esti singurul care mananca un strugure si ceilalti se uita, sa oferi macar o boaba, asa de gust.
Dar...
Eu mananc strugure, tu mananci piersica, el mananca para iar ea portocala. Mi se pare la fel de bun simt sa isi manance fiecare fructul lui fara sa mai intram in politeturi de genul "nu vrei si tu o gurita de la mine?"
Mananc din ce am, ma satur si data viitoare daca imi trebuie imi iau. Ca ai tu pofta pe strugurele meu, asta e partea a doua. Ceri si poate primesti. Dar nu te astepta sa ma ofer. Rationament simplu si clar.
Mai e o treaba la care am observat ca lumea se asteapta sa ma ofer... sa fac pe taximetristul. Adica de ce?!?
Daca mi-esti in drum, te las, nici o problema dar sa fac inconjurul orasului asa "pour les fleurs de cucu..." nu m-a nascut nici pe mine mama in masina, si vorba-ceea 'mersul pe jos face gamba frumoasa'.
Desigur ca tot rationamentul de mai sus cade in cazul prietenilor si a apropiatilor, nu pentru ca trebuie, ci pentru ca asa simt. Plus, ca la cate au trecut peste noi, un strugure sau un plin de benzina chiar nu mai are importanta. Iar cand ma ofer, nu o fac din politete, o fac pentru ca vreau.
Si daca din tot ce am scris mai sus reiese ca sunt egoist... mananca-ti piersica sanatos!
Situatie: am 14 ani... cam clasa a 7-a. Sunt inainte de ora de matematica, sa zicem. Am la mine ce imi trebuie caiet, pix, creion etc...
Vine un coleg, care nu e napastuit de soarta, nu e prost, pur si simplu indolent si imi cere pix, foi etc pentru ca pur si simplu nu a avut chef sa isi puna. Nu e prima data cand nu are, nu va fi nici ultima oara.
Nu se intampla sa i se termine pasta in pix si sa ceara altul, nu i s-au terminat foile si mai are de scris, nu i s-a rupt liniarul si trebuie sa linieze, pur si simplu nici nu s-a gandit la lucruri din acestea efemere.
Daca am tot ce-mi cere si nu ii dau, sunt egoist?
Adica, cu ce sunt eu mai fraier sau el mai destept, de ar trebui sa ii dau si lui? Ok, daca ar fi in situatia sa nu aiba de unde, nici o problema. Dar asa...
Da, toti mai uitam cate ceva, apar situatii in care anumite lucruri chiar nu sunt importante, si sunt de inteles, doar nu sunt absurd. Dar nu pot sa fiu darnic cu o persoana ce da dovada de vadita indiferenta, sau care chiar are obiceiul de a parazita de pe urma altora.
Hai, totusi, daca exista pretentii, sa ne intalnim la jumatatea drumului. Nu astept mult in schimb, doar sa nu fiu luat de fraier. Ca din punctul acesta de vedere sunt egoist, sa ma ierte Cel de sus, dar am nevoie de argumente serioase ca sa imi schimb comportamentul.
Acum chiar pe sfarsit stau si ma gandesc: poate faptul ca nu prea imi place sa ma bazez pe cei din jur, ma face sa astept acelasi comportament din partea celorlalti?
Ma suna mecanicul azi (dupa ce ieri am asteptat vreo 2 ore pana m-am prins ca nu ma mai suna):
El: Ciao, ce faci?
Eu: Bine, mersi. Dar, totusi, cine e la telefon? (pe un ton de genul... 'cine esti si ce doresti, si ce treaba ai cu viata mea'... eram la volan in drum spre casa, deci se accepta).
Dupa ce ne lamurim cine, ce si cum, ma duc cu masina in service sa-mi verifice placutele de frana. Da una jos... "Si unde zici ca ai pus placutele noi?" in sensul ca 'de-aici nu te las sa pleci cum ai venit'.
Normal ca nici nu ma gandeam sa le schimb pana mai peste 2-3.000 km, dar vazand starea lor mi s-a parut directia potrivita. Si mai normal ca a mers el sa imi cumpere placute, doar masina mea se simtea ca la circ, pe trapez, cu 3 roti in aer si una dislocata.
Vine, mi le pune, platesc, dau sa plec. Mai dau o data. S-inc-o data, si tot asa pana ma gandesc ca n-are sens, si daca tot sunt in service sa le zic ca daca as putea, chiar mi-as dori sa plec.
Varianta oficiala, cica nu imi recunoaste cheia. Da' nu au fost despartite decat 20 de minute, acuma serios. Daca erau in studioul Stupizelor dupa 20 de ani ce faceau? Ce credea, ca daca are placute de VW, nu mai e compatibila cu cheia de Dacia-Reno?
Varianta neoficiala... cred ca nici ei nu stie. In fine, dupa diverse bruscari, completari lichid frana, prefacut umblat pe la motor si zgandarit cheia in contact... a binevoit domnisoara sa isi recunoasca perechea... Slava Domnului!!!
Si uite asa, mergi cu una si da alta peste tine. Da' de ce ma mai mir, ca doar a fost doar apogeul unei zile pur si simplu incarcate. Bine ca vine imediat mainele.
Anul trecut am cunoscut un tip crescut intr-un mediu un pic mai credincios, si daca nu ma insel chiar departe de agitatia orasului, ca sa nu ma exprim altfel.
N-as fi zis toate acestea din prima impresie dar, la un moment dat a fost dat in vileag de o intrebare: "Tot ma intreb, oare cum pot sa zboare oamenii in reclama X?"
In prima faza nu am reactionat, gandindu-ma ca glumeste, ca ma ia peste picior. Si totusi, nu glumea. Va imaginati ce reactie o fi avut baiatul asta la Matrix sau Stapanul inelelor?
Imi amintesc si eu de primele filme de actiune, cu efecte speciale... dar chiar si la Terminator2, care a fost taticul lor, nu ma gandeam ca exista oameni care se topesc si trec printre gratii.
Nici acum nu-mi vine sa cred totusi ca, intr-o tara in care mijlocul cel mai important de divertisment e televizorul, si rata de penetrare a acestuia e de peste 90%, mai exista oameni din generatia mea care nu fac distinctia dintre fictiune si realitate. Oameni normali chiar.
Nu privesc acest fapt ca un handicap, fiind o alegere personala de a nu avea de-a face in mod excesiv cu tehnologia. Dar nu pot sa nu ma pun in pielea personajului de mai sus si sa ma gandesc cat de schimbata mi-ar fi viata fara internet, telefon mobil, cinema etc.
Evident ca as supravietui, ca doar nu l-a facut Dumnezeu pe Adam internaut iar pe Eva dependenta de seriale, dar ar fi un mod de viata cu totul diferit. Am crescut la tara, am avut alternativa fara tehnologie. Nu pot sa spun ca a fost rau, pentru ca nu erau alte variante si nu stiam mai mult de atat. Dar daca lumea evolueaza din acest punct de vedere mi se pare oarecum inutil sa te opui.
Da, recunosc, iar m-am uitat la imitatia aceea de democratie care se numeste Eurovision.
Nu pot sa zic ca sunt multumit de rezultat, dar din spirit de patriotism ii sustinem pana la capat, si apoi ii facem cu oua, otet, ii biciuim si ii aruncam in groapa cu lei in cazul in care nu ocupa o pozitie fruntasa.
Votul publicului? Ma cam indoiesc. Dar sa zicem ca asa a fost, si sa nu alimentez teoria conspiratiei, ca nu prea o vad pe Nico pe post de Godfather.
In fine, am ramas cu cateva melodii pe care cred ca le voi mai asculta si altadata, si faptul ca una dintre acestea nu merge la Belgrad nu e chiar gaura in cer. Pana la urma, anul trecut i-am trimis pe poliglotii de la Todomondo, si nu ne-a bombardat Rusia, atata doar ca trebuie sa facem 2 show-uri.
Topul meu...
Shine
Run Away
Come this way
Mi-au mai placut Love is all I need, Seven Days si Fairytale story. In rest, Dumnezeu cu mila.
Lasand la o parte exprimarea generalizata la persoana a treia...
Imi place sa calatoresc. Si acum fiecare dintre cei care vor citi aceasta afirmatie va gandi: "si ce daca? si mie!" iar eu raspund anticipat: "mda, daca tu zici!..."
O fi o replica de trecut prin CV, un raspuns generic la intrebarea "ce hobby-uri ai?", dar mie chiar imi place sa calatoresc.
Adica am rabdarea sa savurez momentul. Ador sa fac poze ca sa pot rememora locul, atmosfera, oamenii. Nu-mi place sa ma grabesc sa vad "ce e mai important" pentru a ma putea lauda ca am fost acolo. E mult mai interesant sa observ detaliile, sa surprind esenta fiecarui loc.
Inspir adanc sa mi se imprime mirosul specific zonei, ascult freamatul din aer, fie ca e aglomeratie sau pustietate, simt adierea vantului sau bataia soarelui, observ jocurile de culori din jur, urmaresc reactiile oamenilor... ma folosesc constient de toate simturile pentru a crea amintiri cat mai vii.
Insa probabil fiecare are stilul sau. Fiecare vede problema in mod diferit. Dar am observat destule persoane care fie nu au rabdarea sa stea prea mult intr-un loc, fie nu au capacitatea sa aprecieze oportunitatea pe care o au. Si asa incepe plictiseala, vaicareala, cicaleala, graba si nervii ce pot umbri o experienta ce se anunta 'de neuitat'.
De aceea e chiar dificil sa iti formezi un grup inchegat, care sa fie pe aceeasi lungime de unda, cu care sa poti face calatorii. Sa traiasca acele destinatii deosebite cu aceeasi intensitate. Sa fie niste oameni nesatui de cunoastere si explorare, iar la sugestia unui loc vizitat deja, sa auzi speranta descoperirii unor noi aspecte care prima data poate ti-au scapat pentru ca ploua, pentru ca soarele apunea, pentru ca era deja prea multa lume...
Conditiile nu se prea repeta, de aceea orice oras, varf de munte, partie, strada, parc poate fi altfel de fiecare data. Iar daca nu ai cu cine sa le apreciezi, tot degeaba.
Ma gandeam ca anul acesta mai termin un ciclu de pregatire si voi fi implinit 18 ani de studiu continuu.
Hmm, a trecut ceva timp de la prima zi de scoala din 1990, cand inca mai aveam jucarii prin buzunare, nefiind chiar convins cu ce se mananca studiul asta.
Dar am intrat in hora, si am cunoscut pe parcurs o gramada... mare de oameni cu care mi-am dezvoltat reteaua sociala.
Ieri insa eram eu tare curios sa vad ce imi mai fac colegii de gimnaziu, respectiv de generala, de care m-am despartit cu mult timp in urma. Prin urmare i-am cautat pe una din retelele sociale online.
Cu liceul a fost ok. "Rata de amintire" a fost de 100%. Sa fim seriosi, n-a trecut asa mult timp, si cu multi am mai pastrat contactul.
La gimnaziu, au inceput sa scartaie un pic lucrurile. Dar insesizabil. Cred ca mi-am amintit de 80-90% din colegi. Deci, maxim vreo 5 au fost dati uitarii.
La scoala generala insa, a fost dezastru. Procentul a scazut drastic pe la 30-40%. Bine, adevarul e ca nu m-am folosit de poze si alte materiale care sa imi starneasca memoria. Dar oricum, nu prea mai asociam prenume, nu doar nume de familie anumitor persoane. De-a dreptul dureros.
Totusi, am petrecut 4 ani cu copiii aceia, iar acum daca ii intalnesc pe strada voi evita sa le zic pe nume?!? Situatia nu ar mai fi dureroasa, ci chiar penibila.
Nu-mi fac insa griji. Sunt convins ca la momentul potrivit ceva, cumva imi va gadila neuronii si cand va fi necesar, voi putea gasi aproape orice in sertarele prafuite ale memoriei.
Poate, pana una alta, ar trebui sa o dau pe lecitina sa imi imbunatatesc sansele de reimprospatare.
Nu pot sa spun ca sunt greu de cap, nici ca am capacitatea de concentrare a unui copil, dar sunt momente cand chiar nu inteleg ceva.
Si nu am nicio retinere sa spun ca nu am priceput. Ca o spun persoanei nepotrivite iar aceasta isi pierde cumpatul crezand ca predica in desert... e doar un detaliu care ma lasa rece.
Problema apare de multe ori cand ma izbesc de acest zid de gheata si incerc sa evit predica in desert 'facand foc' de unul singur, cand ar fi mult mai usor sa intreb "Cum ziceai ca e ...", facand economie de timp.
Parca era mult mai simplu in gimnaziu in timpul orelor de fizica, de exemplu. Primeam imediat lamuriri ca si cand ar fi fost pentru prima oara cand mi se explica. Am mai intalnit si in facultate, ce-i drept mai putin, oameni dispusi sa isi raceasca gura si a doua oara pentru mine... si pot sa spun ca ii respect si in ziua de azi.
Sunt constient ca nu in toata lumea bate o inima 'didactica', dar cand stii ca raspunzi la o intrebare interesata, chiar daca poate pentru a doua oara, e chiar asa de greu sa dai o lamurire?
Ma aflu si eu in situatia asta cateodata (pare-se ca se cam invarte roata), dar parca creste inima in mine sa stiu ca imi cere cineva ajutorul, ca detin raspunsul la o intrebare 'vitala'... desi i-am spus-o inca de doua ori... dar a treia oara ma asigur ca nu uita.
Concluzia? Nu stiu care e concluzia. Dar cred ca e acolo chiar intre cuvinte, nu am strecurat-o printre randuri.
Am uitat sa mentionez ca la sfarsitul spectacolului de vineri am primit ravase personalizate, cu citate din operele lui Rabindranath Tagore.
Al meu a fost: ''Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele".
Teoretic, multiplele subintelesuri si variantele de interpretare ale acestor vorbe de duh ar putea crea impresia ca, prin vointa universului, iti sunt adresate in mod direct.
Ma mai gandesc, poate ajung la ceva revelatie.
Am cunoscut aseara o indianca.
Era frumoasa, sfioasa ca o caprioara dar curioasa ca o copila, ganditoare ca un om batran dar jucausa si total lipsita de experienta.
M-a purtat intr-o lume exotica, plina de mister si necunoscut, mi-a aratat tainele Indiei cum numai o localnica putea sa o faca.
S-a unduit in dansuri traditionale, m-a fermecat cu costumatia ei inedita si m-a topit cu privirea ei intriganta.
O chema Maitreyi.
Cartea nu pot sa spun ca m-a dat pe spate. Povestea a fost frumoasa, dar mai mult ca sigur ca deoarece a fost lectura obligatorie, nu am rumegat-o cum trebuie.
Dar s-a facut dreptate, aseara. De ce? Pentru ca am fost la teatru. Si mi-a placut. Mult, as putea spune.
Ce a fost inedit, a fost faptul ca publicul era pe scena, acolo in mijlocul actiunii.
Eu am stat chiar langa camera lui Allan. Si pot sa spun ca in episoadele jucate acolo, sub nasul meu, m-am simtit vrajit, prins in totalitate de moment, de atmosfera, de piesa.
Mi-au placut in mod deosebit Maitreyi, Allan si Narendra Sen. Poate si pentru ca erau personajele principale, dar au iesit clar in evidenta prin talentul lor actoricesc.
Mircea Eliade ar fi fost mandru de indianca mea.
Cred ca unii oameni au inteles un picut gresit termenul de diferentiere. Pentru clarificare, imi expun si eu un pic punctuletul. De vedere.
A te diferentia nu inseamna sa faci stanga cand toata lumea o ia la dreapta, sa te imbraci in roz cand lumea e in negru sau sa urli cand lumea tace. A fi Gica Contra nu e un lucru care sa te scoata in evidenta, si tu sa ai ceva de castigat din asta. Ca te tine minte lumea, de acord, ca te tine minte de rau... asta e partea dureroasa.
Poate ca lumea o ia la dreapta pentru ca in stanga e fie un perete de beton care nu permite trecerea, fie o prapastie semnalizata care "prapasteste" acolo ca sa-si afle in treaba.
Poate ca nu e o chestie de moda, de fite, de trend sa te imbraci in negru. E posibil sa fie chiar o inmormantare, iar in acest caz chiar nu e de dorit sa fii elementul central.
Iar pentru ca lumea tace... hai sa fim seriosi, nu tot timpul trebuie sa auzim gura cuiva. Mai sunt si momente in care pur si simplu se impune linistea... pericol de avalansa, animale fioroase in padure sau politia la usa dupa o petrecere de pomina...
Insa, dupa cum ziceam cu alta ocazie, doar pentru ca majoritatea merge intr-o directie, nu inseamna ca e si directia potrivita.
Oricum, ideea era de impotrivire la practicile general acceptate, fie ele kitch-uri sau elemente de bun gust, pur si simplu tampite sau de-a dreptul sclipitoare, interesante sau total respingatoare.
Caz concret... minunata zi de 14 februarie. Nu sunt un fan Valentine's Day, nu tin sa apar acest kitch de import dar... Sa consideri toate persoanele, care gasesc in aceasta zi un prilej in plus sa spuna 'te iubesc', indivizi fara personalitate, aspiratoare de orice e la moda si comercial... e un pic deplasat.
Ar fi cu ceva mai bine ca in semn de protest antiglobalizare sa ne luam la palme in loc sa impartim pupici? Sa ne declaram ura si sa ne scoatem ochii doar ca sa evidentiem ca e o sarbatoare de rahat? Pentru ca asta e...
Dar oricat ar fi de dificil, poti sa ignori practici de genul acesta, fara sa iti incalci principiile alaturandu-te turmei, lasand totodata pe cei dispusi sa faca parte din multime sa o faca impacati. Acuma na, ziceam si eu asa, sa ma aflu in treaba. Dar cine sunt eu sa am dreptate?
Povestea incepe cu "a fost odata"... acum 365 de zile, acum 365.000 de ganduri, intr-o alta viata...
O zi de neuitat, o zi de poveste, si totusi atat de reala incat va fi imposibil de uitat.
Povestea se incheie cu "va fi din nou odata", peste o mie de ganduri, peste 100 de vise, intr-un loc de vis, intr-un moment potrivit, o alta viata.
Privesc pozele si nu pot sa ma dezmeticesc... desi nu pare, chiar a fost!
Of of, mai mai. Greu mai e sa iti deschizi gura in ziua de azi. Zici o chestie pe care nu o cantaresti inainte, si 7 oameni din jur o rastalmacesc in 8 feluri diferite.
O gluma e de cele mai multe ori o gluma nevinovata care nu vizeaza pe nimeni. Faptul ca cineva se simte cu musca pe caciula... poate fi pura intamplare. Si chiar daca e vizat, care e problema? Chiar asa de intangibili ne credem?
Ok, am priceput. Suntem maturi, avem responsabilitati, ganduri, pastram decenta. Dar nici chiar in halul asta.
Nu e absurd sa trebuiasca sa iti justifici remarcile doar pentru ca ne-am sensibilizat intr-atat de tare incat orice cuvant ne poate leza? Care e urmatorul pas? Autocenzura de teama sa nu fim acuzati de calomnie pentru ca am intrebat cat e ceasul?
Fiecare are stilul lui, mai usor sau mai greu de inteles. Cu totii avem zile si zile. Dar cred ca toate trec mai usor daca nu luam lucrurile atat de in serios.
Are si seriozitatea rostul ei... dar pana la un punct!
Ma gasesc si eu deseori vinovat de exces de seriozitate, dar incerc sa ma tratez. Imi iau rapid doza de autoironie si imediat percep altfel realitatea... mai digerabila, mai colorata, mai vie. Pur si simplu altfel.
Si ce daca primesc de dimineata un telefon, a carui idee centrala era o singura intrebare? Doar o intrebare. Nimic mai mult, tot interesul a gravitand in jurul unei simple intrebari.
Nu a fost o intrebare dificila. Nu a fost o intrebare noua. Si totusi a generat o avalansa de ganduri, intrebari si analize introspective care intr-un final s-au domolit si chiar mi-au dat o oarecare perspectiva asupra situatiei. Acum sunt calm, sunt linistit, dovada ca am reusit sa imi fac ordine in idei si sa ma pun sa scriu.
De cateva ori, la un moment sau altul in viata am avut asa, cate o intrebare care genera o "petrecere de pitici pe creier". Nu au fost intrebari inedite, dar simpla repetitie la nesfarsit a acestora au creat o aversiune paranoica parca.
Se pare ca regula "expunerea repetata a receptorilor la un stimul reduce sensibilitatea la acel stimul" nu se aplica. Nuuuu, se intampla exact contrariul. Iar daca stimulul vine de la aceeasi persoana, in mod repetat intr-o perioada limitata de timp... nu mai raspund de mine.
Evident ca oricat de banala e intrebarea, ea atinge un punct sensibil, nu atat prin particularitatea subiectului cat prin reiterarea lui.
Exemple:
"De ce n-ai mers la Cluj?" a avut o justificare simpla pe principiul "daca vreau sa invat, pot sa o fac oriunde". Dar dintr-o nevoie ciudata de teatralitate am mai scapat si cate un "da's trecut la tine pe buletin, de trebuie imi porti atata grija? poate am vrut sa imi ratez viitorul, si am zis ca e mai usor sa o fac acasa!"
Pentru "Ti-ai gasit de lucru?", raspunsul a tzspea oara, a degenerat din simplul "nu am gasit ceva care sa imi placa, dar am timp sa muncesc toata viata" in... "nu, scopul meu in viata e sa fiu o leguma fara perspective, sa parazitez pe seama parintilor si sa imi bat joc de educatia de 18 ani.", pentru ca un raspuns la obiect pur si simplu isi pierduse farmecul.
"Nu ai de gand sa te insori?"... Raspunsul evident este "deocamdata nu este momentul, si consider ca nu trebuie sa ma grabesc", dar presimt ca va involua inspre mult mai coloratul "Am de gand sa-mi las semintia fara urmasi, sa traiesc in izolare si sihastrie tot restul vietii si sa nu dau nici un scop existentei mele pe pamant!"
Oricum, pitici avem cu totii, important e sa nu ne copleseasca, iar daca ne coplesesc macar cei care ne cunosc sa nu ne ia in serios, ca opinia celorlalti chiar nu conteaza. Iar simpla nevoie de a pune astfel de intrebari evidentiaza clar distanta dintre participantii la conversatie. De apreciat macar interesul, dar chiar nu era necesar...
Nu stiu cum sa abordez problema complexa a barfei.
In sensul ca, da, suntem cu totii constienti ca e un lucru cat se poate de urat, josnic si inutil, si cu toate acestea, e cat se poate de raspandita. Dar faptul ca toata lumea o face si o accepta, nu o valideaza si nici nu ii da un sens.
Ca e in natura umana? O fi si asta o justificare. Sa zicem. Dar din nou, multe sunt in natura umana, si aceasta e o scuza folosita pentru mult prea multe vicii ca sa o pot accepta.
As putea argumenta ca pur si simplu te face sa te simti bine povestind vrute si nevrute despre o a treia persoana care nu e de fata. Deoarece pana la urma aduni noi informatii, iar acestea iti dau putere. Asadar sa fie asta o preocupare a oamenilor slabi? O sansa ca si acestia sa se simta puternici ca pot intoarce pe altcineva pe toate partile?
Nu stiu ce sa zic. Daca ar fi asa, ar insemna ca cei puternici nu o mai fac. Dar dimpotriva... pe masura ce te adancesti in subiect, cum intriga devine mai complicata, si viciul te copleseste si mai tare.
Totusi, si barfa poate fi bine sau rau intentionata, iar astfel discutia cunoaste noi dimensiuni: daca e bine intentionata, ii gasim si o latura constructiva, in sens contrar ea e cat se poate de distructiva, dand nastere la minciuni si fabulatii ce pot face mult rau.
Dar cu totii conjungam verbul "a barfi", de ce sa fim si ipocriti si sa nu recunoastem. Nimeni nu cred ca e fara pacat si capabil sa arunce prima piatra. Curiozitatea umana ne impinge de multe ori cu discutiile si cu intrebarile mai departe decat am vrea sa se discute despre noi. Insa, asa mai aflam si noi lucruri noi, cine, cu cine, ce mai face... Povesti din acelea ca romanele lui Danielle Steel, care sa ne faca sa uitam de propria ograda si sa ne relaxam un pic cu alte perspective.
Concluzia? Barfa e rusinoasa, dar e sanatoasa. Si toate acestea scrise dupa o barfa buna in miez de noapte, care mi-a schimbat un pic parerea despre anumite persoane.
Voiam sa abordez un pic problema mediului, deoarece mi-a ramas si mie in cap o chestie legata de salonul auto de la Detroit, unde cica s-au prezentat destul de multe masini "verzi". Apoi, alaltaieri sau cand, am vazut ceva avion zburand cu un combustibil ecologic. Plus, ca mi-a mai ramas in minte campania Petrom, "resurse pentru viitor".
As putea crede ca se misca un pic lucrurile.
Insa, e usor de observat faptul ca nimeni nu e atat de ingrijorat pentru mediu incat sa faca ceva in sensul asta fara un obiectiv alternativ. Adica, stati putin, doar pentru ca ne sufocam cu totii, nu insemna ca nu trebuie sa ne sufocam instariti/multumiti/impliniti. Deci, totusi, un pic de decenta, ca doar nu traim in Congo.
Da, mi-am dat seama ca masinile acestea ce reduc consumul de carburanti au aparut din cauza cresterii pretului petrolului. Ca doar ce s-au gandit Toyotele si Mercedesii din lumea asta? Sa nu le mai arda piata cu petrol ci cu orice altceva, atata timp cat e mai ieftin si mai profitabil.
La randul lor, companiile de petrol, de ce se implica oare in campanii de utilizare cu cap a resurselor? Pai pentru imagine, normal. Ce intrebare e si asta? Pe principiul... "Azi primim o amenda pentru ca am omorat intreaga populatie piscicola pe sute de kilometri? Nici o problema, ne tragem o campanie TV de in doua zile suntem mai ceva ca Greenpeace-ul."
Acuma, adevarul e ca trebuie sa constientizam cu totii ca problema exista. Iar asta nu se poate intampla peste noapte, pentru ca exista anumite tendinte de consum care nu se pot schimba cu una cu doua. Dar, cu putin noroc, protocolul de la Kyoto isi va atinge obiectivele si se vor fixa apoi alte procentaje mai indraznete, autovehiculele electrice sau cele pe baza de combustibil "verde" vor deveni atractive pentru consumatori si nu in ultimul rand, vom incepe si noi sa ne punem pe reciclat si pe utilizare mai rationala a resurselor.
Si toate acestea pe principiul "nu-i mult pana-i lume"...
Am vrut sa scriu ceva. Dar stiti ceva? Nici nu va mai spun. Imi cultiv "ocosagul" si tin pentru mine.
In schimb, am primit o groaza de bancuri in ultima vreme pe mail, si am mai auzit alte cateva, destul de simpatice, as putea spune. Si ca sa compensez faptul ca nu am nici cel mai mic talent in a retine si reda bancuri, incerc sa ma revansez imediat.
Chiar mi-am dat seama, insa, ca sunt o figura de toata jena. Ascult interesat un banc, si-l ascult si ma gandesc oare cum se termina, si-l tot ascult de parca l-as auzi prima oara... si cand aud finalul sunt profund dezamagit: IL STIAM!!!
Vai de mine. In schimb pe cele ce urmeaza nu le stiam:
Un terorist ameninta personalul unui avion cu pistolul:
Teroristu': Va-mpusc daca nu duceti avionul la Teheran.
Personalu': Stai calm, nu mergem deloc la Teheran.
Teroristu': Va impusc, voi n-auziti?
Personalu': Tu nu intelegi ca acest avion nu are cum sa mearga la Teheran?
Teroristu': Am un pistol, ce nu e clar? Si acest avion VA merge la Teheran!
Personalu': Stai dom'le calm, in fata este un domn cu o bomba care vrea sa mearga la Tel Aviv !
Si pentru ca nu am cititori minori (nu cred, desi la cate copilarii imi ies pe gura, nu m-as mira)...
Doua babe discuta despre sotii lor:
- Mario, Gheorghe al meu e impotent 100%!
- Leano, Ion al meu e impotent 300%!
- Cum asa?- A cazut prostul pe scari si si-a rupt si degetul si limba!!!
Si mai sunt destule, dar normal ca nu le tin minte. Si cu astea am dat copy/paste :)))
... poate face minuni. Si asta chiar fara sa iti dai seama.
Nu degeaba tot auzi in filme "You wanna talk about it?" "I'm here for you, if you wanna talk", si asa mai departe.
Dar unora le e mai greu decat altora sa se destainuie. Cu toate ca face bine.
Cred ca la mine se trage, ca orice piulita ce scartaie, din copilarie. Ca doar imi mergea mie gura cand eram mic, sau cel putin asa imi amintesc eu. Pana cand, m-a pus bunica la punct si mi-a zis sa fiu mai "ocos". (Pentru cei mai nefamiliari cu regionalismele: 'OCOS adj. v. ager, destept, dibaci, inteligent, iscusit, isteţ, îndemânatic, priceput.)
Acuma, na, eu prin "ocos" si atunci ca si acum inteleg o atitudine mai rezervata, oarecum misterioasa. Un fel de "stiu, dar nu ma arat ca stiu". Si asta pe principiul ca informatia e putere. Si de ce sa dau oricui de buna voie atata putere.
Totusi, sa nu fiu inteles gresit... Nu e viata un camp de lupta chiar atat de inversunat, dar oricum, parerea mea e ca trebuie sa dozezi informatiile. Ca doar un pic de prudenta nu strica niciodata.
Ma si mir uneori cum unii pot sa isi spuna povestea vietii oricui vrea sa asculte. Adica nu in sensul ca vad o problema din asta, dar pur si simplu mi se pare ciudatel. Acei oameni nu au avut, cu siguranta, in copilarie o bunica sa ii "ocoseasca".
Dar normal, am mai crescut intre timp, si viata mi-a aratat oamenii fata de care pot sa las de tot garda jos. Si asta e tot ce imi trebuie... o mana de oameni care sa stiu ca oricand am nevoie sunt dispusi sa asculte. Doar atat, sa asculte.
Vinerea e simpatica. E ca o vanzatoare de treaba care te ajuta sa iti dai seama ce vrei chiar daca intri total nehotarat in magazin si pui o droaie de intrebari pe care le raspunde cu rabdare, tact si intelegere.
Vinerea e senina. Ca o zi insorita de mai. Cu copaci infloriti si adieri suave de vant in bataia plapanda a razelor de soare. E cald dar nu te toropesti. Bate vant dar nu te invinetesti.
Vinerea e optimista. Ca un copil care nu vede ce se intampla in jurul sau, ci priveste totul prin prisma universului sau curat si plin de veselie, neintinat de griji si rautate.
Vinerea e blanda. Ca privirea bunicilor care nu te-au vazut de mult prea mult timp si cu toate ca ar avea dreptul sa fie suparati, te privesc cu aceeasi bucurie si bunatate ca atunci cand te-ai nascut.
Vinerea e perversa. Te ia prin surprindere chiar cand ai reusit sa intri in jocul saptamanii. Iti ia mintile de luni pana joi, iar sambata te abandoneaza in bratele altora mai linistite care iti vor alina dorintele neimplinite.
Vinerea e o lumina. In marea involburata a rutinei saptamanale exista acest far care iti ghideaza pasii si te aduce la liman oricat de nebuna si de agitata ti-ar fi existenta.
Vinerea e exotica. O imbinare perfecta intre salbaticia junglei africane si linistea pe care o induce sunetul valurilor pe pietrele de pe plaja de la Nisa.
Vinerea e un basm. E un gand frumos, care odata devenit realitate, odata atins, nu prea se ridica la nivelul asteptarilor si iti doresti sa se refaca vraja care te-a purtat 4 zile la rand prin haos.
Vinerea e doar o zi, ca oricare alta. 24 de ore care trec la fel de repede cum au venit, si oricat de mult le-as fi asteptat, ele nu pot crea o iluzie care sa acopere vremea cenusie, nu pot sa imi prevesteasca viitorul si sa imi arate subiectele la examen si din pacate nu pot transforma cosmarul unei viroze pacatoase intr-un vis frumos.
In concluzie, Vinerea e multe, dar mai presus de toate e o muritoare imbracata in haine de zeita.
