Sunt singur la parinti. E un fapt dat, cam tarziu sa mai fie schimbat. Pana acum nu eram sigur daca e de bine sau de rau, neavand un termen de comparatie. Cred ca nici acum nu sunt lamurit.
Am fost oarecum de parere ca ce nu ti-au dat parintii iti mai da viata.
Dar incep sa nu mai fiu asa de sigur. Bine, siguranta nu prea poti avea in nimic, azi bate vantul de la rasarit, maine vine de la miazazi, dar zic si eu asa, in mod generic.
Si dupa cum spuneam, viata mai poate tine, cateodata, loc de mama, si dupa ce te trece prin anumite situatii si intamplari, te face cu niste "frati de suferinta"/"frati de distractie"/"frati de credinta"/"frati de cruce"/"frati de care mai vreti voi" care iti raman pe aproape la drum lung. Dar cat de lung poate sa fie acest drum?
Incep sa fiu sceptic, sincer vorbind. Am mai scris aici niste observatii despre durabilitatea relatiilor de prietenie. Si nu prea mi-am schimbat parerea. O fi spunand intelepciunea batranilor, ca strainul tot strain e, dar nici nu am o alternativa mai buna.
Legaturile de sange, or fi oare mai puternice? Posibil. Poate chiar si probabil. Dar nu obligatoriu. Cred ca rupi mai greu, mult mai greu legatura, dar la nevoie sau fortat de imprejurari sau natura umana, tot o rupi. Iar mandria, lacomia si incapatanarea umana nu cunoaste limite care sa impiedice astfel de rupturi.
Am vazut atatea cazuri in care fratii sunt mai ceva ca Abel si Cain, verii mai straini decat vecinii si surorile mai invidioase ca pretendentele la Miss. Si atunci cu ce e mai rau un strain cu care iti creezi o legatura in viata?
Nu vreau sa bat apa in piua, asa ca inchei cu presupunerea ca totul tine de natura umana. Daca esti om, poti fi si frate bun, poti fi si prieten bun. Cazul contrar se subintelege.
1 comments:
Eu sunt in aceeasi situatie ca tine. Adica nu am frati, nici surori. De sange, cel putin.
Prieteni? Vorba ta, cine stie pentru cat timp? Cat dureaza o prietenie? Poate ca, in viata, cel/ cea pe care il/ o consideri "best friend" iti devine cel mai strain om de pe lume. Sau, mai rau, in unele cazuri, cel mai mare dusman!
De multe ori am fost surprinsa de respectul si prietenia pe care mi-au dovedit-o unele persoane. Si, ciudat e ca, eu nu am fost, poate la fel de "doamna" cu ele...
Ciudat e mersul acesta al vieti..
Iar cu rudele... Nici de asta nu mai stiu ce sa zic!
Cand vad frati/ surori care se cearta pentru avere, din mandrie sau lacomie..., sau mai stiu eu ce pacate capitale or mai face oamenii, stau si ma gandesc: ce bine ca am fost singura la parinti!
Apoi, revin: ce bine era sa am un frate mai mare, care sa aiba grija de mine! Sau o sora cu care sa ma inteleg foarte bine!
Si, iar... imi pun problema: oare cum va fi mai bine? sa am un singur copil, sau doi?
Cine stie? poate soarta va fi cea care va hotari... macar intr-o oarecare masura!
Post a Comment