De prea mult bine?

Si nu o spun cu ironie. De prea mult bine ajungi sa nu apreciezi ceea ce ai. De prea mult bine cauti senzatii tari pe cai gresite. De prea mult bine ti urca lumea la cap. De prea mult bine uiti cine esti. De prea mult bine uiti...

Normal ca nu scriu lucruri noi. Nici macar nu incerc sa gasesc teme originale, ca doar la tz-spe miliarde de site-uri, blog-uri si portal-uri chiar nu stiu ce s-ar mai putea scrie ca sa se reinventeze gaurica in O sau triunghiul in A.

In fine, ideea era ca vezi zilnic, ma rog, nu chiar zilnic, dar destul de des, oameni care se imbata cu succesul dobandit. Odata ajunsi sus, uita de unde au plecat, uita si de cata munca a fost nevoie sa ajunga acolo si nesocotesc chiar si singurele persoane de parerea carora ar trebui sa tina cont. Rezultatul? O cadere mult prea rapida, total neasteptata chiar din varful piramidei.

E si asta un soi de ciclicitate... dupa un avant puternic urmeaza un declin pe masura. Desi, dupa cum ne invata istoria/experienta, nu e o regula generala. Sunt destui cei care au reusit sa reziste tentatiilor si sa se mentina pe val.

Dar nu era vorba doar de un exces de bine la un moment dat, ci si de o prelungita stare de bine intr-o perioada, neintrerupta de micile inconveniente ale vietii. Momente in care omul ajunge totusi la un punct de saturatie in care singur pune capat binelui si isi creaza voluntar sau involuntar motive de nefericire. Si asta de ce? Doar pentru ca nu are termen de comparatie sa stie cat i-ar putea fi de rau? Doar pentru ca nu realizeaza ce viata duce? Raspunsul e de prisos.

Asa, in incheiere, voiam sa zic ca am cam incetat sa urez prietenilor la aniversari "tot binele din lume", pentru ca adevarul este ca mai avem nevoie si de greutati, atat cat putem duce, ca sa ne intarim si ca sa stim sa apreciem mai mult ceea ce avem.

1 comments:

Anonymous said...

Bine mai zici tu, mai Adi!!!
Asa e! De multe ori suntem prinsi in valul vietii, ne lasam dusi odata cu el, plutim din bine in mai bine... si apoi, gata! Brusc ne trezim ca ne-am indepartat de prietenii apropiati, de rude, de cei care tin la noi si a caror parere ar trebui luata in considerare.
Muncim si tot muncim, ne zbatem (uneori ca pestele pe uscat), ne luptam si urcam, tot urcam... Dar oare cu ce riscuri? Dar, oare, pana unde? Pana cand ajungem sa avem o stare generala de bine pe care nu mai stim sa o apreciem. Si, incepem sa vedem tot felul de aspecte negative al vietii noastre, sa credem ca noi suntem cei mai batuti de soarta...si tot asa..
Pe de alta parte cei din jur ne vad ca si cum am trai intr-o viata minunata, de basm; o viata pe care si-ar dori- o si ei!
In final, cine are dreptate noi, cei care ne traim viata (si o vedem rea de cat bine avem in ea?!), sau ei, cei care o vad din exterior si sunt obiectivi?

Mare dilema... Mult am mai putea sa o dezbatem...

Post a Comment