Viza pentru vise™

Nu stiu ce m-a apucat, avand in vedere ca anii de liceu nu au fost nici pe departe cei mai gloriosi, nici cei mai frumosi ai existentei mele... dar m-am pus sa rasfoiesc Albumul de Absolvire.
De fapt, imi amintisem de niste versuri pe care le-am scris odata, si voiam sa ma amuz bine de mine, de naivitatea, de simplitatea gandirii, de exprimarea unor sentimente fortate de un moment de rascruce.

In fine, rasfoind minunatul Album, nu am gasit ceea ce cautam, insa am observat o constanta in aproape toate notitele ramase drept amintire de la colegi. E o observatie colectiva, se pare, a fostilor partasi de suferinta, pe care nu o imbratisez, nici nu o accept cu usurinta: Sunt calmul in persoana! Intruchiparea calmului permanent. Definitia calmului. Puteti sa ma strigati Calmogen de acum inainte si promit ca nu raspund.

Apoi am stat si m-am gandit, am pendulat prin scurta-mi istorie, am analizat si tot nu m-am convins de ceea ce trebuia sa marchez prin prezenta mea din a IX-a D pana in a XII-a D.
Trebuie sa recunosc insa ca personajul Calmogen prinde viata destul de des, chiar si in prezent, motiv pentru care ma pot pronunta in felul urmator:

Sunt momente in viata in care pur si simplu nu imi consum energia, daca nu simt nevoia. Iar nevoia aceasta trebuie sa aiba un sambure de entuziasm ca sa creasca si sa produca exuberanta.
Asadar, dupa cum am pornit si aceasta navala de cuvinte, perioada liceului, si mai exact timpul petrecut la clasa nu a fost suficient de palpitant pentru a ma impinge spre manifestari pline de inflacarare.

Dar consemnarile din Album mi le asum prin miserupismul specific adolescentei, care a creat mai multe ziduri decat punti de acces pe insula cunoscuta de acum inainte sub denumirea de Calmogen.