Azi am simtit pentru prima data un miros serios de toamna. Poate a fost si ploaia mocaneasca de vina, dar aerul a capatat parca o alta aroma. O aroma rece, dar familiara, misterioasa dar linistitoare, ca atunci cand intri intr-o camera neincalzita din casa bunicilor.
Da, toamna isi intra serios in drepturi, iar frunzele intra in depresie si fac ceva de neimaginat... planuiesc o sinucidere in masa.
Treptat, pe masura ce isi fac curaj, fiecare se desprinde si isi da drumul aruncandu-se spre pamant. In mod ciudat, legatura dintre ele e foarte stransa, si cate una mai din varf nu atinge intotdeauna solul din prima incercare, fiind salvata de altele mai in putere. Dar aceasta e doar o amanare a inevitabilului, intrucat soarta le e pecetluita.
Nu peste mult timp, urmele macelului vor fi camuflate de giulgiul alb al iernii, care va acoperi cu nepasare tot ce inca mai freamata cu viata.
Pentru zapada sunt oricand pregatit, in schimb toamna m-a cam luat prin surprindere, desi semnele nu sunt de ieri, de azi.
0 comments:
Post a Comment