Nu pretind ca as fi un guru al tehnologiei, dar sa ma ierte Dumnezeu daca inteleg consumatorii din ziua de azi...
La un moment dat cautam pe internet opinii, statistici, preturi pentru diverse modele de aparate foto digitale, cand pe un anume magazin online (american, de mentionat) optiunile de filtrare a rezultatelor erau: dupa megapixeli, zoom, pret si... culoarea aparatului...
Ce om in deplinatatea facultatilor mintale are drept criteriu principal de selectie a unui aparat, culoarea acestuia?!?
Azi, discutie pe seama brand-urilor de telefoane mobile: ..."eu tot Nokia mi-as lua, ca uite... telefonul asta a ajuns si prin apa si am dat cu el pe jos de nenumarate ori si tot merge..."
Aici nu ma hazardez in comentarii de genul 'lipsesc niste instructiuni din manualul telefonului: 1. a se scoate din slip la intrarea in mare 2. a nu se folosi la batut cuie" ca nu are niciun sens. E de ajuns sa spun ca fiecare stie de ce e in stare si la ce caracteristici sa se uite cand isi alege un telefon.
Nu judec directiile de mai sus, pentru ca in general reusim fiecare dintre noi sa gasim in mintea noastra o justificare a comportamentului ce pare absurd pentru cei din jur.
Mie mi se pare ciudat sa iti asortezi aparatul cu garderoba, dar pe de alta parte s-au dus vremurile cand Ford isi oferea produsul in orice culoare cerea clientul, atata vreme cat acesta era culoarea neagra.
Iar gusturile mele in materie de telefonie mobila chiar sunt departe de a fi un standard... asa ca, fiecare cu ce-l doare...
E al naibii de usor pentru orice cretin sa vada o greseala, dar e uimitor de greu pentru orice om inteligent sa ofere o solutie prompta pentru aceasta.
La fel de de simplu e sa desfiintezi o idee, o poezie, un stil de viata, un vis sau o propunere. Ce altceva sa faci, daca nu sa negi ceva ce nu ai incercat, ceva ce nu intelegi, ceva ce nu te caracterizeaza?
Ne e frica de necunoscut si atunci banuiesc ca apare instinctul de conservare, iar ofensiva e cea mai buna defensiva...
Dar cine vrea, se mai schimba in timp.
Nu scriu ca sa schimb comportamente, ci incerc sa ma conving pe mine sa ma schimb. Constientizarea problemei e primul pas, dar simt ca rezultatul e inca departe.
Cica, lupul isi schimba parul dar naravul ba. Pai atunci omul inca mai are o sansa daca nu e protagonistul zicalei.
ps: Titlul = You can't teach an old dog new tricks!
Azi am fost acuzat ca sunt sincer. (bine, am mai fost 'laudat' tot azi ca sunt cinic si infumurat, dar asta nu se pune)
Ei bine, sincer, mi-e dor sa merg la olimpiada de ceva. De orice.
E adevarat ca ajungem sa concuram pe mize mult mai mari in viata de zi cu zi, dar parca tot mai multe emotii apareau odata cu laurii unei diplome :-)) (lasand cinismul la o parte)
In fine, din blog in blog am ajuns la Superblog 2009, si m-am gandit sa imi inscriu VIZA. Iar primul pas e articolul de fata cu link catre http://pcnews.ro
Nu stiu inca tot regulamentul, dar hai sa vedem ce o iesi de aici!
Fie ca cel mai talentat sa castige!
Dupa parerea mea, relatia cu colegii de serviciu e una foarte pretentioasa. Trebuie gasit un punct de echilibru in care aproprierea si familiaritatea sa nu intervina in colaborarea profesionala.
In alte cuvinte: prieteni, prieteni, dar cu masura!
O relatie de prietenie cu colegii faciliteaza aparitia in timpul serviciului a comportamentelor care nu isi au locul aici: glume nelalocul lor, remarci si comentarii care nu isi au rostul, favoritisme la impartirea sarcinilor, excluderi ale persoanelor care nu fac parte din cerc si altele, care nu reusesc decat sa vicieze o colaborare care, daca si-ar mentine obiectivitatea, ar da mai mult randament.
DAR, nu ar fi la fel de placuta.
Realitatea e urmatoarea: suntem oameni si relationam. De aceea e imposibil ca dupa 8-10 ore/zi sa nu apara sj comportamente de genul celor de mai sus. Ca doar nu suntem de piatra.
Trecand peste 'introducere', paradoxul de care voiam sa scriu e urmatorul: Avand in vedere cele scrise anterior, delimitarea dintre o discutie din timpul programului si o discutie de dupa program devine foarte dificila.
Astfel, e aiurea dar, la o iesire cu colegii dupa lucru, inevitabil se ajunge la discutii bazate pe intamplari din timpul serviciului... care ar trebui sa ramana conservate acolo: termenii negociati in diverse contracte, replici mai ciudate ale clientilor, planificarea unor activitati etc.
Pe de alta parte, nu e deloc surprinzator ca, dupa 3 ore de arhivare monotona a dosarelor, sa inceapa discutii care invie perioada gradinitei cu primele afinitati fata de sexul opus, cu detalii punctuale care au dat savoare copilariei, cu amintiri ce tin parca de o alta viata.
Si asa, discutiile profesionale ajung sa ne invadeze timpul liber iar povestile personale sa apara in timpul serviciului, facand ca granita dintre munca si distractie sa fie tot mai subtila, sacrificand una in detrimentul celeilalte.
Am observat, in ultima vreme, ca am o gandire oarecum ciclica.
In septembrie 2005, am trait experienta de care povesteam in septembrie 2007 aici. (am link-uit, ca sigur nu-si mai aminteste nimeni despre ce vorbesc)
Acum, in septembrie 2009 gandul meu zboara, in mod accidental si putin surprinzator, din nou acolo. Si, uitandu-ma peste poze am dat de filmuletul de mai jos... si ce bine m-am mai simtit :-))
Daca o tin tot asa, peste doi ani ajung iar pe-acolo...
Asadar, din butoiul de amintiri am rascolit una dintre nebuniile cu care ma mandresc:
De mai bine de doua saptamani, incerc sa imi inabusesc rasul de fiecare data cand vad o femeie insarcinata.
Nu am nimic cu saracele femei, Doamne fereste! Chiar dimpotriva, le admir (poate si compatimesc) pentru pasul pe care au hotarat sa il faca.
Dar tot mail-ul e de vina. Am primit intr-o zi urmatoarea maxima:
Success is like being pregnant: Everybody congratulates you, but nobody knows how many times you were screwed in the process.
A fost suficient ca sa raman cu zambetul pe buze. De fiecare data :-)
De vreo 2 saptamani, vad la Micutze Aberatii un titlu de articol destul de ciudat, atat de ciudat incat nestiind despre ce e vorba, nici nu m-a atras... (poate si pentru ca am cam respins/ignorat total blogosfera)
Dar acesta a fost doar primul impuls.
Mai apoi a urmat o perioada in care imi dadeam cu presupusul ce poate sa fie, la ce s-o fi referind, si cat de interesant ar putea fi subiectul... dar din nou, destul de superficial si fara a intra sa vad despre ce e vorba...
Intr-un final, am facut si pasul inevitabil de a-mi satisface curiozitatea... si mi-am satisfacut-o cu varf si indesat, cand m-am pus sa citesc din scoarta-n scoarta romanul-fabula al lui Michael Ende.
Istorioara lui Momo, fetita care le-a redat oamenilor timpul furat, e o poveste ce poate fi savurata nemaipomenit de bine de o inima tanara, dar inteleasa mai degraba de un suflet mai matur.
Imaginile vii, subintelesurile destul de evidente si bogatia detaliilor te transpun intr-o lume surprinzator de familiara si universal valabila. Primul rand te fura si nu iti da drumul decat la cuvantul Fine, lasandu-te cu un zambet pe buze, cu un sentiment de multumire si cu senzatia ca timpul alocat lecturarii acestei lucrari nu a fost pierdut.
Dupa cum spunea si Liuba, cartea o puteti gasi integral online pe http://www.scribd.com/doc/3345932/Ende-Michael-Momo-cu-imagini.
Pacat ca nu am descoperit-o mai demult!
La cererea publicului, cel mai energic, colorat si simpatic locuitor al Acvariului din Tulcea...
Desi unii l-ar vedea luand locul Iepurasului in spoturile Duracell, acest mic Pestisor e doar unul dintre aceia care au descoperit efectele cofeinei:o baita calda intr-o ceasca de cafea il tine in priza toata ziua... si seara... si noaptea si chiar si a doua zi... De fapt, ii da vigoare pentru intreaga saptamana!
Radem noi radem, dar adevarul este ca micutul pur si simplu nu isi gaseste locul in lumea aceasta.
Este un geniu neinteles al speciei sale, si oricat s-ar lupta cu soarta, nu va fi niciodata un colibri liber sa zburde pe cerul liber, nici un mustang dezlantuit sa cutreiere muntii si cu atat mai putin o gazela zburdalnica in savana africana.
Dar de aia, poate sa viseze, nu?
Intrerup albumul de poze, cu o intrebare de-a dreptul existentiala: De unde provin atatea bancuri, care in ultimul timp par a fi mai multe ca niciodata?
Exista cumva un job (sa-l numim 'bancher') care are prevazuta in fisa postului inventarea de bancuri? (Mi-l si imaginez pe unul stand la masa, de unul singur, storcandu-si creierul si apoi amuzandu-se de propriile glume.)
Sau se spune in spatele blocului un banc si fiecare il filtreaza prin prisma sa si il transmite personalizat mai departe? (In loc de Ion e Bula, in loc de sura e scoala, in loc de Maria e colega de banca, etc... un fel de multiplicator de bancuri, in termeni mai teoretici)
Sau viata bate filmul intotdeauna si, pana la urma, toate bancurile au la baza o intamplare cat se poate de reala, mai mult sau mai putin cosmetizata, mai mult sau mai putin exagerata?
Mergand pe linia aceasta din urma, se poate ca fiecare dintre noi sa fi fost la un moment dat ca Ion si Marie, Bula si Strula, Alinuta & familia s.a.m.d. Si cum prin natura umana, ne ferim de penibil, am ajuns sa incepem povestea cu "Hai sa-ti spun un banc bun..." in loc de "Sa vezi ce am patit..."
Si asa, sub protectia anonimatului facem haz de necaz de cate ori avem ocazia.
Nu stiu, ziceam si eu. Are cineva o explicatie mai buna?
Lasand la o parte muzee de renume de genul Luvru, Musei Vaticani, Metropolitan Museum of Art sau chiar Madame Tussaud's, rareori gasesti ceva cu adevarat captivant intr-un astfel de loc si, poti chiar sa pleci dezamagit ca Night at the Museum e doar un film.
Am patit-o la Guggenheim unde, fiind un pic nepasator in ceea ce priveste istoria artei, am ramas total nemiscat de lucrari de Picasso, Monet, Manet si toata casta lor.
Mi-au ramas vagi amintiri cu niste lucrari reprezentative pentru Cubism, dar nu m-as hazarda in a le descrie sau chiar numi.
Muzeul Delta Dunarii urmeaza tiparul obisnuit cu exponatele sale prafuite (cioburi, ustensile, pietre, animale impaiate, imagini reprezentative ale zonei si chiar filmulete educative) dar dintr-o data si pe neasteptate prinde viata spre final in zona Acvariului...
Delta Dunarii merita, cu siguranta, mai multa atentie decat o plimbare de 2 ore cu salupa prin labirintul inundat de vegetatie si fauna, in miezul zilei sub un soare de-a dreptul dogorator.
O saptamana ar fi probabil suficient pentru a explora cotloanele umbrite, dar pline de viata ale canalelor, si a-ti face o idee despre ceea ce inseamna un colt de rai. Sa stai, sa te cuprinda lenea si linistea totala a revarsarii permanente de ape. Sa asculti povestea pescarului in timp ce isi descalceste agale navodul. Sa urmaresti pe ascuns cum lebada isi plimba puii pufosi printre nuferii galbeni ca niste picaturi de soare.
Un loc ce impinge spre reverie. Un pic mai exotic decat poate oricare alt colt de Romanie, un pic mai putin salbatic decat ar putea sa fie. Delta.
Imi mieuna cainele de foame, si m-am gandit sa merg la hipermarket sa ii iau ceva de-ale gurii / botului, ca sa fiu politically correct.
Si pentru ca il iubesc asa de tare, evident ca aleg tot ce e mai bun pentru animalul meu:
Poate ca nu gustati gluma, dar eram suficient de odihnit si ametit dupa o zi tampita de luni pentru a ma amuza dintr-un lucru cat se poate de trivial si copilaresc.
Ok, ok, vad eu prea multe, am o minte bolnava, sunt prea chitibusar etc. Dar era greu sa mai scape o litera pe acolo? Dar, deh, foamea e mare. Si pana la urma ce mai conteaza din ce e facuta, carnita sa fie :-)))
