Noi oamenii suntem niste fiinte ciudat de ambitioase: toti conjugam cu pasiune verbul a dori, oricat de absurd, imposibil ori bizar ar parea, sau dimpotriva oricat de realist, posibil ori tangibil ar fi.
Sunt dorintele noastre si ni se par normale, iar odata ce ni se indeplinesc le inlocuim cu altele mai marete si mai indraznete pe masura ce prindem curaj sa ne dorim mai mult.
La 5 ani orice baiatel sustine sus si tare cat de mult isi doreste sa ajunga mare, puternic si rapid ca tata iar orice fetita marturiseste ca viseaza sa fie frumoasa, eleganta si desteapta ca mama.
Nu peste mult, copiii cresc iar aspiratiile se adapteaza varstei... devin dornici de socializare, de a fi acceptati de cei din jur prin comportamentul, hainele si accesoriile pe care le poarta, de a fi remarcati si apreciati, pastrand insa in minte acelasi ideal spre care tind.
Odata ajunsi la maturitate, dorintele prind radacini si vine timpul cand doleantele celor din jur trec pe primul plan: ale copiilor, ale sotului/sotiei, ale parintilor iar oamenii ar face orice ca sa contribuie la implinirea acestora si sa aduca fericirea pe fata celor dragi.
Sloganul O mie de dorinte doar cu Quelle apeleaza tocmai la aceasta latura emotionala a fapturii umane, invocand un univers in care dorintele proprii si ale celor apropiati se pot infaptui.
Nu vine ca un adevar absolut, nu vine nici ca o presupunere, ci e doar o afirmatie care te invita sa te convingi ca poate fi asa.
E totusi adevarat ca lumea a ajuns sa fie pragmatica si sa caute logica din spatele oricaror cuvinte, iar povestile cu Mos Craciun, Alladin, Seherezada sau Pestisorul de Aur in care orice dorinta devine realitate, raman doar o vaga amintire in mintea de adult.
Insa printr-un simplu rationament, nu trebuie dat crezare sloganului ci doar luat in calcul faptul ca daca chiar e adevarat si nu i-ai dat o sansa, ratezi acea oportunitate pe care o urmaresti permanent: o cale spre implinirea dorintelor.
Si atunci, fie ca e vorba de o pereche de incaltaminte sport pentru baietel ca sa se antreneze si sa-l ajunga pe tata, sau o rochita de printesa pentru fetita ca sa ii semene mamei, achizitionate dintr-un magazin online, sau un obiect decorativ care sa puna in valoare macrameul mamei ori pictura facuta de tata, contribuie la implinirea anumitor dorinte pe care zilnic le asculti cu drag.
In final, daca stam sa ne gandim, cele o mie de dorinte carora le gasesti raspuns doar cu Quelle par destul de realiste avand in vedere ca daca am masura viata unui om in numar de dorinte si nu in ani, am ajunge la valori impresionante chiar de domeniul milioanelor iar cele o mie de care e vorba in slogan ar fi doar sursa altora mai marete.
In 2010 eu as putea face lumea mai buna prin:
- Voluntariat:
As putea sa imi cedez timpul liber, pe care oricum il irosesc, unor actiuni care militeaza pentru diverse cazuri si probleme sociale, de la strangerea de fonduri organizata de Asociatia Sprijin Pentru Viata pentru copiii abandonati pana la munca voluntara in azilul de batrani Sfantul Martin din Oradea
- Politica:
M-as putea inscrie intr-un partid, indiferent de culoarea politica, sa incerc ca prin implicarea mea sustinuta sa antrenez schimbarea clasei politice, atat de mult asteptata. In acest fel as putea promova diverse directii de actiune care prin portavocea partidului ar avea sanse mai mari de reusita.
- Economie:
As putea sa imi folosesc contactele facute in ultimul an de munca, pentru a creste comunicarea in mediul de afaceri in scopul gasirii unor solutii concrete si realiste de repornire a economiei locale, in prima faza, iar odata perfectionat, modelul va putea fi generalizat la nivelul intregii tari, intregii Europe, si a lumii in final.
- Ecologie:
Avand in vedere defrisarile facute legal si ilegal in toiul iernii, m-as putea duce in padurea de la Miersig sa ma leg cu lantul de un copac in semn de protest in calea drujbelor. Cum oricum m-ar ocoli, ca sa nu faca varsare de sange, dupa plecarea lor as putea incepe repopularea zonei cu puieti de frasin, castan sau salcam.
Da, as putea face multe ca sa imbunatatesc lumea, dar cunoscandu-ma, nu voi face nimic din cele de mai sus deoarece nu sunt adeptul gesturilor marete.
Oricat de mult mi-ar placea sa cred, nu organizatiile, actiunile idealiste sau discutiile de principii fac lumea mai buna, ci fiecare om prin fapte mici dar bune, prin gesturi simple dar eficiente, prin vorbe putine dar cu ecou.
Asadar, ceea ce voi incerca sa fac in 2010 in beneficiul lumii este:
+ Sa zambesc mai mult
Din cate am observat, zambetul si voia buna sunt molipsitoare, si pot deschide drumul spre rezolvarea multor probleme. Si chiar daca nu voi simti nevoia la inceput, treptat, va deveni un bun obicei capabil sa invioreze lumea din jur.
+ Sa spun un DA hotarat, mai des
Nimic nu incetineste mai mult evolutia lumii decat retincenta oamenilor si incapatanarea de a se implica in activitati noi si spontane. Ei bine, imi propun sa depasesc aceasta cutuma si prin puterea exemplului, macar asupra celor din jur, sa inceapa o schimbare inspre o atitudine pozitiva si proactiva.
+ Sa imi fac treaba cat mai bine
Stiu ca sunt doar o piesa mica in mecanismul complex al companiei in care lucrez, dar in acelasi timp stiu ca multa lume - colegi, clienti, sefi - se bazeaza pe mine sa imi indeplinesc indatoririle cat mai bine. Rezultatul va fi o lume cu mai putine griji si mai multa satisfactie, macar in jurul meu, dar care se poate propaga in lant la infinit.
+ Sa comunic mai mult
Toti oamenii au nevoie sa spuna ceea ce au pe suflet, sa stie cat mai multe despre cei din jur, sa auda sfaturi sau perspective alternative la problemele lor. Probabil insa ca nu toata lumea e demna de incredere, dar dandu-le aceasta incredere, din dorinta de nu a dezamagi, acestia se pot transforma in oameni de nadejde si implicit mai buni.
Nu spun ca hotararea e luata si cele scrie mai sus se vor si intampla, dar au foarte mari sanse sa o faca deoarece necesita minimul de efort din partea mea pentru niste rezultate care l-ar compensa inzecit
Iar daca va intrebati ce e cu aceasta lista de intentii cu o luna inainte de noul an, ei bine Hostway e de vina pentru proba cu numarul 36 din SuperBlog 2009.
Proba a 35-a din SuperBlog 2009 ne solicita crearea unui ad pentru promovarea camerei de supraveghere Edimax IC-1510WG.
Dupa ce mi-am revenit un pic din amorteala data de trecerea timpului si mi-am reamintit comenzile rapide din Corel si Photoshop, a fost o proba chiar interesanta. Asadar, iata rezultatul:
Client: Edimax
Produs: Camera IP Wireless IC-1510WG
Public tinta: populatie activa, cu decizie de cumparare, 18-55 ani
Mediu: presa scrisa, pe arii de interes ale categoriilor demografice, dar conceptul se poate aplica usor pe online.
Ideea: Un camin supravegheat confera siguranta si liniste posesorului, pentru ca ziua sa decurga lin si cu cat mai putine griji.
Realizarea:
O floare si un zambet?
O atingere si alinare?
O inima si Luna de pe cer?
Sa fie ascultate? Sa fie apreciate? Sa fie ocrotite?
Sa auda cuvinte frumoase?
Sa auda adevarul?
Sa se simta iubite?
S-au scris carti si articole pe tema aceasta, ba chiar s-au turnat si filme, dar in ciuda tuturor dezbaterilor, raspunsul ramane undeva in suspans, lasand loc de interpretari si vesnice presupuneri care nu fac decat sa adanceasca necunoscutul.
Umila mea parere este ca nici chiar femeile nu stiu ce isi doresc si probabil in asta se rezuma misterul feminin pe care toata lumea incearca sa il desluseasca. Tocmai de aceea, farmecul drumului spre descoperire este ca raspunsul poate lua o infinitate de forme fara a exista optiuni corecte sau gresite.
Femeile reusesc sa descopere ceea ce isi doresc, atata timp cat exista macar o dorinta sa inceapa marea cautare.
Desi din curiozitatea prezentata anterior, "intentia" mea de a ma implica intr-un blog colectiv este destul de clara, sunt impins spre un nou exercitiu de imaginatie.
Prima varianta de blog colectiv pe care as putea-o sugera, cu minimul de efort, implica micile necuvantatoare care aduc un pic mai multa bucurie in vietile noastre.
Pe adresa www.ham-miau.ro i-as coopta pe cei care in mod constant nu rezista tentatiei de a povesti despre Rita, Brenda, Mimi, Lucky, Blitz sau Grim, asa cum de multe ori si eu am scapat cate un articol despre Bobby.
Pentru ca in mod involuntar aducem zilnic in discutie cate o istorioara haioasa despre
- cum a ros Bobby un prelungitor de 30m uitat din greseala pe un scaun afara,
- cum s-a imprietenit Lucky cu o pisica abandonata si a adus-o in casa
- ce chestii ciudate a mai gasit Blitz in plimbarea sa de azi
- faptul ca Mimi isi alege partenerul dupa reputatia de strada in detrimentul pedigree-ului,
ar fi chiar o activitate lipsita de efort sa dezvoltam in scris, insotit de imagini si chiar filmulete, fiecare intamplare ce merita impartasita.
Mai mult, am putea sa extindem aria de interes si sa descriem fiecare experienta acumulata in ingrijirea propriei rase, care cu siguranta ar constitui sfaturi utile pentru orice persoana care ar aloca vreo doua minute pentru a ne rasfoi blogul.
Ham-Miau nu ar fi un exercitiu de literatura veterinara, ci pur si simplu experiente reale din care se pot trage concluzii si care ar avea o aplicabilitate in situatia oricarui om obisnuit.
Totusi ar fi posibila si o directie mai profesionista daca, printr-o nu prea dificila munca de convingere l-am atrage si pe Sergiu, absolventul nostru de medicina veterinara. Acesta desi nu are prea mare tangenta cu lumea virtuala, s-ar implica prin sfaturi de specialitate care sa atinga o arie mai larga de interes decat cea a animalelor autorilor.
In concluzie, cu pasiunea pe care deja o avem pentru animalele noastre putem sa ne asumam misiunea de a-i ajuta pe alti ham-isti sau miau-lagii, printr-un simplu gest, acela de a impartasi experienta acumulata!
(Samanta curiozitatii)
Prima data cand am auzit despre acest termen a fost in urma cu vreo 3 ani de la o colega de facultate care, pentru examenul uneia din materiile studiate in Alicante trebuia sa isi publice un articol pe blogul cursului. (I want that, too)
(Satisfacera curiozitatii)
Mai apoi, am ajuns si eu sa scriu pe vreo doua bloguri cu mai multi autori, prin natura job-ului si a directiilor de comunicare adiacente acestuia. Rezultatele au fost destul de interesante si pot spune ca experienta blogului colectiv mi-a fost suficienta. (been there, done that)
(Revenirea curiozitatii)
In prezent, SuperBlog m-a facut sa revin asupra ideii de a extinde echipa de autori a blogului pentru scopul clar definit de a aduna resursele necesare pentru niste articole cat mai reusite pe temele emise. Dar nu s-a concretizat, si nici nu am o intentie in acest sens. (what if?)
(Concluzia curiozitatii)
Dupa parerea mea umila, un blog colectiv este raspunsul unei activitati profesioniste de blogging care prin cantitatea de informatie, legaturile numeroase cu online-ul, punctele de vedere variate, nu are cum sa fie gestionata bine de o singura persoana.
Ar mai putea exista, totusi, o pasiune comuna pentru diverse domenii vaste precum muzica, lectura, filmele, programarea, astronomia, care sa uneasca un grup de fani dornici ca adune teme de interes si sa impartaseasca experientele lor relevante.
Nu ma regasesc in aceste situatii momentan, tangenta mea cu blogosfera limitandu-se la niste opinii personale in legatura cu diverse aspecte ale calatoriei mele prin viata.
In plus, Viza este domeniul meu, taramul pe care fac eu regulile iar egoismul cu care am fost inzestrat nu ma lasa sa renunt la aceste drepturi.
Nu de putine ori, corupt de filmele SF ale carui fan sunt, am contemplat posibilitatea posesiei vreunei superputeri capabile sa ma schimbe, si odata cu mine sa se transforme chiar intreaga lume.
Pe rand am vrut sa fiu invizibil, sa zbor, sa vad prin pereti, sa misc obiectele cu puterea mintii sau sa citesc gandurile celorlalti, dar toate au fost reactii la anumite intamplari de-a lungul timpului care cautau solutii extraordinare pentru niste probleme ordinare.
Lucrurile marunte sunt cele care merita atentia noastra pentru simplul motiv ca e de ajuns o fapta buna care sa declanseze un intreg sir de evenimente ce pot duce la salvarea zilnica a lumii.
De exemplu, intr-o dimineata, ca si cea de azi, dupa ce ajung la lucru, in loc sa ignor femeia de serviciu, care si-a facut treaba exemplar si mi-a pregatit biroul pentru o noua zi pe baricade, ii zambesc si spun: "Multumesc frumos pentru munca depusa!"
Mai departe, fericita ca cineva i-a observat efortul, i se insenineaza ziua, ba chiar mai mult, in timp ce isi face piata, reuseste sa transmita starea de bine si celor din jur. Printre ei, un tanar vanzator de flori caruia ii cumpara toata galeata doar pentru a reflecta in culori ceea ce simte in interior.
Insa pentru baiat viata intre flori nu e tocmai un fleac, iar gestul marinimos al femeii ii mai diminueaza depresia suferita din pierderea recenta a sotiei, de dorul careia mai avea putin si isi dadea chiar viata. Dar doamna de la pranz i-a aratat ca mai exista speranta pe lumea aceasta, in ciuda greutatilor.
Intorcandu-se acasa mai devreme decat s-ar fi asteptat, vede un domn grabit si neatent la trecerea drumului, desi era ora de varf pe bulevard. In goana sa spre o intalnire importanta, vrand sa treaca pe ultimele secunde de culoare rosie, nu observa masina venind in viteza ca sa prinda la randul ei culoarea galbena a semaforului.
Ca norocul, vanzatorul nostru de flori ii sare strainului in ajutor si il trage inapoi pe trotuar in ultimul moment... iar tragedia evitata salveaza mai multe destine, deoarece domnul grabit este tatal a trei copiii mici care cu siguranta ar fi ajuns intr-o situatie disperata in urma unui astfel de accident.
Dar totul e bine cand se termina cu bine, iar universul copilariei, desi nesemnificativ pentru cei din jur, merita salvat si protejat prin orice mijloace directe sau indirecte.
Totusi, tatal copiilor este mult mai important decat ar parea din cele de mai sus... In laptopul sau ASUS UL30 sta salvat un document ce pare sa contina formula care cu siguranta va eradica aceasta noua pandemie ce ne ameninta planeta. Iar intalnirea de azi era tocmai prilejul prin care avea sa faca publica aceasta descoperire monumentala.
Prin urmare, daca nu as fi laudat femeia de serviciu, aceasta nu ar fi cumparat florile care au dat speranta tanarului care cocheta cu sfarsitul si care cu siguranta nu s-ar fi gasit la momentul potrivit pentru a salva cercetatorul detinator al singurei copii a leacului pentru noua pandemie pe laptopul sau ASUS.
Astfel, nu e un secret faptul ca in ziua de azi lumea poate fi salvata printr-o fapta buna a unei persoane obisnuite si nu de un om zburator capabil sa prinda un avion in cadere, oricat de tentanta ar fi o astfel de optiune.
Ma simt ametit, ard tot, sunt ud si respir destul de greu... Daca n-as sti mai bine, as zice ca imi trebuie un concediu. Insa lucrurile stau cu totul altfel...
Apele oceanului au dat dovada de salbaticie crunta in goana lor spre tarmul ce parea doar o himera cand soarele a invadat cerul, iar ultimul val a fost de-a dreptul naravas si ne-a proiectat chiar pe plaja.
Nu reusim sa ne bucuram de uscat, ca incepe sa ploua... cu sageti! Si odata cu ele, din spatele tufelor sare o fata, strigand intr-una Tumbakbo, tumbakbo ng mabilis!
Indiferent de semnificatia vorbelor, instinctul de conservare ne da o infuzie de adrenalina si o luam pe urmele salbaticei fiinte.
O tinem asa, fara sa privim inapoi, prin labirintul de liane, ferigi si palmieri care ne acopera orice urma, de parca ne-ar fi complici in aceasta cursa nebuna.
In scurt timp incepe sa ploua torential, iar tunetele si ropotul stropilor pun capat zumzetului produs de bastinasi. E o larma linistitoare, acoperita doar de bataile inimii care ne spune ca am ajuns la capatul drumului si al puterilor.
Dumating, spune faptura aratandu-ne o cascada. Dito sa!
O ia inainte si trece prin apa, iar noi, fara sa ezitam, dupa ea...
Mare greseala!
Dincolo de perdeaua de apa, simtim cu totii amentintarea ascutita de metal la beregata, ce ne mana fara ezitare tuwid nauuna... Ne supunem, insa nu frica ne taie respiratia ci privelistea din fata ochilor... constructii de piatra alba si alei ce par a fi poleite cu un metal ce seamana a aur, dar nu tocmai, aduce a arama, dar nu s-ar zice ca e...
Desi coplesiti de situatie, unul dintre noi se scapa: ginto?!? iar cel mai aprig dintre strajeri exclama in batjocura: Timang! Ay orichalc!
Acest ultim cuvant rasuna ca un ecou in sufletul unor visatori care se vad pusi intr-o situatie tragica: dupa mii de kilometri plini de speranta si sute de indicii care de multe ori pareau de neinteles, ajunsi acum la destinatie, totul pare sa se sfarseasca intr-o clipa!
Lahat ng bagay ay may katapusan! sopti fata, iar eu ma trezesc ud si agitat dintr-un vis ce pare sa nu fie al meu.
Paano kung... imi trecu prin minte... Paano kung...
Se intampla lucruri ciudate in blocul A3 de pe strada Prahovei... lucruri foarte ciudate, as putea spune.
Poate erau asa si inainte, si nu le dadeam eu atentie dar acum, acum chiar au luat proportii incomensurabile.
Sa ma explic...
Ma duc intr-o seara la ai mei si, ajungand la etajul doi, aud prin peretele subtire ca hartia:
- Da-i la ficat, Fane, da-i!
- Sparge-l, taticule! Fa-l praf!
- Rupeee-l!
- Hai! Hai! Hai!
Stupefiat, m-am grabit spre usa ca nu cumva sa continuie povestea in casa scarii si sa am parte de ceva actiune, ca nu imi era pofta.
Stiam ca familia lui Gelu era destul de violenta, de pe vremea cand ne jucam cu masinile si sosea nea' Fanica obosit si abtiguit de la munca, si numai roti si matchbox-uri sareau prin toata sufrageria.
Dar ma gandeam ca au trecut vremurile acelea, baietii au mai crescut, lucrurile s-au mai linistit, in special de cand e Gelu in State. Si daca nu pentru altceva, macar de dragul celui mic sa mai pastreze armonia.
In fine, zic, nu ma bag, treaba lor.
In alta seara, cam pe la aceeasi ora, intriga se complica: de dincolo de perete se auzeau lovituri, la intervale de 2-3 secunde si nea Fanica striga - Ai!... apoi tanti Mia - Ai!... iar nea Fanica - Ai!... si iar tanti Mia - Ai!... dupa fiecare lovitura, incat am inceput sa ma gandesc ce-or fi avand? Si cu cine?
Dar n-am vreme sa ma bucur ca macar nu e razboi, ca iar incep:
- Nu vezi, mai, neghiobule ca ne faci de ras! Tu cu Vanessa ta...
- Femeie nu ma enerva, ca nici Roger-ul tau nu e mai breaz!
Vai, socotesc, ce au ajuns oamenii astia! Si tot copiii au de suferit. Dar, din nou, nu e treaba mea, nu ma bag, faca ce le-o ajuta Dumnezeu!
Dar macar daca ciudateniile s-ar fi oprit aici...
In urmatoarea saptamana, manat de foame trec din nou pe la ai mei.
Cand sunt la etajul 2, intru direct in zona crepusculara:
- Hai mai, Fane, chiar asa ti s-a acrit, ca nu mai vezi gaura?
- Las-o, ca acu intra, stai asa!
- Faneee, manca-ti-as chelia, da' prost stai cu vazul!
- Atunci pune tu mana si bag-o daca te crezi mai scolita.
Nu stiu daca ma credeti, dar in acel moment nici toata terapia din lume nu mi-ar fi putut scoate imaginile ce mi s-au infierat direct pe creier. Dar am zis ce naiba, oricum sunt marcat pe viata, hai sa vad ce o fi cu nebunii astia?
Si, intru la ai mei, ies frumos pe balcon, trec dincolo la Gelu si incerc sa vad prin roleta pe jumatate trasa ce se intampla. Si ceea ce am vazut, mi-a depasit orice asteptare:
Tanti Mia, cocotata pe o platforma, cu o telecomanda in mana, incerca sa nimereasca a 9-a gaura intr-o partida inflacarata de golf pe Nintendo Wii...
In viata mea nu as fi crezut ca voi asista la o asemenea 'atrocitate', dar am ajuns sa o vad si pe asta: Wii luase cu asalt casa familiei Panait si nu acceptase ostatici - toti erau victime!
Crucindu-ma de cele vazute, si deruland ultimele saptamani si intamplarile la care asistasem involuntar, am reusit sa fac legatura si sa imi explic cele petrecute:
Gelu i-a trimis fratelui sau o consola Wii de ziua lui, impreuna cu Wii Sports Resort, bineinteles. Desi frica de nou e mare in general, cat era micutul la scoala, s-au gandit batranii sa incerce si ei dracovenia noua si din una in alta, au prins microbul atat de tare ca bietul copil abia mai punea mana pe jocuri.
Asadar, interesanta mai e viata la bloc, aproape ca ma apuca dorul... dar nu tocmai! Totusi, mare lucru, mare, sa ajunga oamenii, indiferent de varsta, sa joace tenis, golf sau un meci de box chiar in sufragerie...
Articol fabulat pentru cea de-a 24-a proba a SuperBlog 2009, sponsorizata de TNT Games.
Imi amintesc, cu o claritate de speriat, un episod din urma cu foarte multi ani (sa tot fie vreo 20) derulat cu bunicul pe poteca din mijlocul gradinii, chiar sub parul care inca si azi mai umbreste zilele de vara:
- De ce zboara pasarile, bunicule?
- Pentru ca acolo le e lor locul, pe cer.
- De ce le e locul acolo?
- Pentru ca nu au fost facute sa traiasca in pomi.
- Dar, pomii de ce au frunze?
- Pentru ca asa le-a fost dat sa fie.
- Dar de ce le-a fost dat sa fie asa?
- Pentru ca sa avem noi umbra vara.
- Si 'de ce'-urile nu s-au oprit aici, ba au continuat pana cand singur m-am obosit si mi-am gasit o alta preocupare prin tarcul gainilor.
Totusi, intrebarile specifice varstei s-au domolit pe masura ce perceptia asupra lumii inconjuratoare s-a aprofundat. Am continuat, ca toata lumea, cu altele mai departe in viata si am gasit raspunsuri mai mult sau mai putin concrete, precum cele ale bunicului.
Insa rabdarea pe care o are un batran cu nepotul sau nu poate fi egalata de nicio alta, deoarece banuiesc ca aceasta ingaduinta vine in virtutea varstei si a dragostei ce exista pentru urmasi.
In aceasta idee, am auzit chiar saptamana trecuta povestea Liei, o mamica pe la vreo 31 de ani, despre o discutie pe care a avut-o cu fetita ei de 4-5 anisori, in timp ce se relaxa un pic navigand pe Internet.
- Mamico, ce faci?
- Uite stau un pic pe net!
- De ce stai pe net?
- Ca sa ma odihnesc putin, ca de dimineata sunt prin bucatarie.
- Si ce faci pe net?
- Uite, caut un costumas pentru serviciu, si daca esti cuminte si o lasi pe mama linistita putin, promit ca iti iau si tie o rochita noua de ziua ta!
...
(linistea se asternu pret de 3 minute)
...
- Mamico, de unde cumperi costumasul?
- De pe internet, iubire, ti-am mai spus.
- Dar din care magazin il cumperi?
- De pe un site.
- De ce mamico? De ce de pe site? De ce?
(si intr-un moment de oboseala, a sarit porumbelul...)
- Ca asa vrea muschii mei!
Acum te rog sa termini ce ai in farfurie, ca imediat ne uitam la Pe aripile vantului!
Adevarul e ca daca intrebarile insistente ar fi venit in oricare alt moment al zilei, ar fi existat nenumarate alte variante de raspuns pe care la fel de usor le-ar fi putut da, si ar fi satisfacut in totalitate curiozitatea micutei:
* pentru ca sunt indragostita de bluzita de culoarea cognacului, aceea cu decolteu mic, patrat, cu spatele pe jumatate gol si care cade minunat pe bust, pe care am purtat-o atunci cand Sergiu mi-a daruit prima floare in Parcul Magnoliilor
* pentru ca desi am spalat camasuta bleu cu fundita de nenumarate ori pana acum, de fiecare data cand o port la serviciu se gaseste cate o colega sa ma complimenteze pentru hainuta cea noua.
Cuprinsa putin de remuscari in timp ce admira sacoul cambrat, cu broderie, ii treceau toate raspunsurile de mai sus prin minte, si multe altele, toate infinit mai bune decat cel pe care il rostise. Asa ca, lasa pe mai tarziu lansarea comenzii si se aseza langa micuta:
- Gata, ti-am promis ca ne uitam la domnisoara cu rochiile acelea lungi si colorate. Haide, hai sa mergem in camera! Vii?
- Nu!
- Pai de ce nu?
...
- Ca asa vrea muschii mei!
...
N-a fost niciodata ca odata, ca daca ar fi s-ar povesti... un meteorolog, pe nume Sorinel Chiciurescu, angajat la matinalul de la postul Vant TV. Un post ce candva fusese mare dar odata cu aparitia Internetului, acesta scadea intr-o zi cat altele in zece.
Kitchy, pe numele sau de alint, parea foarte talentat la meseria lui, iar focul meteorologiei ardea puternic in el din copilarie. Chiar si asa, cu toate datele primite de la INMH, nu reusea sa nimereasca nicicum evolutia temperaturii...
Oricare ar fi fost timpul probabil, din prognoza expusa la TV vesnic reiesea o deviatie de 10 grade. Pai doar atat?!? se vor gasi unii carcotasi sa zica. Dar diferenta de 10 grade face deosebirea intre palton si geaca, intre bluza si tricou, intre cizme si sandale, intre ploaie si zapada etc.
Desi nu deranja pe nimeni in intervalul orar in care era izgonit, colegii se hotarara sa ii dezlege misterul, asa ca l-au urmarit indeaproape. Treptat, au ajuns sa ii verifice toate notitele si, spre surprinderea lor, totul era perfect: calcule, predictii, simulari - exacte pana in cel mai mic detaliu.
Si atunci ce il determina sa emita aberatiile termice pe post? Ce domolea furtuna geniului sau? Ce ingheta acuratetea prognozei sale? Ce ii racea gandirea creativa?
Raspunsul desi o enigma pentru ei, era cat se poate de simplu.
Lui Kitchy i se livrau materialele direct de la Institut, iar proiectiile erau facute la masa de lucru prin tehnici care puteau fi puse cu pasiune in practica doar pe hartie. In momentul in care isi pregatea materialul pentru prezentare, un lucru strasnic se intampla... indiferent daca afara erau 43 de grade si aerul conditionat nici nu facea fata ori erau -6 grade iar caloriferele mergeau la maxim, pe el il cuprindeau fiorii de fiecare data cand scria la notebook.
Voia sa scrie despre cald, dar scria despre racoare. Trebuia sa scrie despre primavara, dar ii venea sa scrie de iarna. Iar acesta era un raspuns al creierului sau la sistemul IceCool, cu care e dotat laptop-ul sau de lucru ASUS K50IJ.
Prietenul nostru l-a ales initial atat pentru capacitatile sale tehnice (procesor Pentium Dual-Core T4200, DDR2 800MHz 4096MB, HDD 250GB, ecran 15,6 si o greutate de doar 2,6 kg) cat si pentru finisajul exterior.
Nu ar fi crezut, insa, niciodata ca creierul sau va raspunde in asa fel sistemului IceCool, ce are ca scop mentinerea temperaturii scazute in zona suportului pentru maini chiar si dupa mai multe ore de lucru.
Un mister al fapturii umane, ce ne-ar face sa vrem sa stim mai mult, daca intamplarea ar ajunge sa fie mediatizata.
Mizand pe aceasta, Directorul de Marketing al Vant TV a ales sa promoveze ciudatenia meteorologului nostru sub titlul Meteo -10, si sa il mute in prime-time. Cu putin ajutor din partea colegilor de trust, anumite informatii referitoare la cat de special este Kitchy au reusit sa ajunga titluri de prima pagina si astfel sa implice toata opinia publica.
Stirea a facut inconjurul lumii, fiind preluata de agentiile de presa cu titluri de genul 'Sunny Hardrime - cuts the weather' sau 'Whacky weatherman off 10 degrees', ajungand sa primeasca invitatii de la Oprah, Jay Leno si David Letterman.
Si astfel, gandirea la rece a meteorologului de serviciu, Sorinel Chiciurescu, a reusit sa fie motorul de crestere al Vant TV si sa il propulseze in galeria personalitatilor care au modelat peisajul audio-vizual.
Stateam si ma gandeam, nu demult, ca desi avem tot mai multe modalitati de comunicare, parca devenim din ce in ce mai izolati si mai straini unii de ceilalti.
In loc sa ne intalnim, punem mana pe telefon/
in loc sa punem mana pe telefon, deschidem messenger-ul/
in loc sa deschidem messenger-ul, scriem un mail/
in loc sa scriem un mail, lasam o idee pe peretele din facebook...
si tot asa, la nesfarsit, pana uitam cum ne mai suna vocea si cum ne arata chipul, ce inseamna o atingere umana sau o conversatie plina de pasiune!
(Da, stiu, e o perspectiva negativista dar ce sa-i faci? Nu pot scrie curcubee zi de zi, si chiar de as putea, cu siguranta ca amalgamul de culori ce s-ar crea ne-ar lua cu ameteli.)
Dar exista si circumstante in care Internetul poate sa te scoata dintr-o situatie neplacuta si sa te faca sa ii multumesti lui Dumnezeu ca nu trebuie sa porti o discutie de complezenta cu anumite persoane.
Sa luam, de pilda, exemplul lui Sergiu care, vrand nevrand, s-a vazut intr-una din zile prins in masina cu directorul regional, seful de departament si vicepresedintele companiei, la un drum care dureaza in mod normal maxim 2 ore dar, in conditiile de fata, putea la fel de bine sa fie o vesnicie.
Un om normal ar zice... functii cu atata prestanta, si nu isi permit sa ia avionul? Chiar asa...?!?
Un om realist i-ar raspunde... criza, mon cher! remuneratie dupa buget!
In fine, revenind la drumul lui Sergiu.
Desi se apropia fizic de destinatie, si era si normal sa o faca pe un drum asa de lin, parca pe bornele kilometrice distanta scrisa tot crestea, si crestea si iar crestea, ca si cand ar fi mers in directia opusa.
Dar fie ca era vorba, in acel moment, de anxietatea provocata de anturaj, fie ca Gigel de la drumuri a fost putin turmentat si dezorientat cand a montat bornele, dupa ce dadu drumul la A/C, situatia se mai clarifica si indicatoarele aratau atat cat trebuia.
Si totusi, nu ajunse decat la mijlocul drumului, si pana in acel moment singura discutie interesanta era despre numarul de copaci de pe marginea soselei, deci nu e greu de presupus cat de animata era atmosfera in acea colivie mobila.
Solutia salvatoare ar fi fost, desigur, ca fiecare sa isi scoata laptopul sa faca lucrul la care ii statea gandul:
- seful de departament sa ii caute nevestei cadou pentru aniversarea care il astepta a doua zi,
- directorul regional sa citeasca rapoartele trimise de subordonati si sa isi compuna lista scurta a celor propusi pentru concediere,
- vicepresedintele sa intre in teleconferinta cu consiliul de administratie pentru a primi noua strategie semestriala,
- Sergiu era la volan, asa ca un pic de muzica pe gustul lui, macar in casti, nu i-ar fi stricat.
Dar in masina? Cum sa fie posibile toate aceste activitati? Pai raspunsul e simplu, si daca Sergiu sau oricare alt pasager al autovehiculului s-ar fi gandit, niciunul nu si-ar fi irosit inutil 2 ore din viata pe un peisaj plictisitor de toamna tarzie.
In concluzie, daca ar fi avut la indemana in momentul respectiv routerul wireless Edimax 3G-6210n... clar 'plimbarea' ar fi fost o placere deoarece aparatul de dimensiuni compacte ar fi permis impartirea unei conexiuni 3G intre cei 4 utilizatori, atat cat ar fi tinut semnalul providerului si bateria Li-Ion...
Dar povestea de fata, nefiind un basm cu zane, muschetari si imparatii indepartate, se termina cu o morala...
ca sa nu fiti luati pe nepregatite de o situatie similara cu cea a lui Sergiu, puneti mana si va informati pe http://www.facebook.com/EdimaxRomania sau http://twitter.com/edimaxro.
Ziua de luni, 02 Aprilie 2029 va ramane in istorie si va fi cunoscuta pentru posteritate drept ziua in care tehnologia a fost asimilata cu succes de catre sistemul nervos uman.
Dupa ani intregi de pionierat si zeci de experimente duse la bun sfarsit, cercetatorii concernului ASUS au reusit sa doboare barierele biologice si sa dea nastere unui nou concept: senzotehnologia.
Procedeul, pe cat de simplu a fost de visat de-a lungul timpului de catre marile minti ale SciFi-ului, pe atat a fost de dificil de pus in practica. Dar iata ca s-a infaptuit, iar de acum inainte putem spune sayonara desktop-urilor, laptop-urilor si netbook-urilor conventionale.
Totusi, accesul oricarui utilizator este ingradit de cateva cerinte minime:
- sa fie apt din punct de vedere al discernamantului
- sa nu fie alergic la compusi ai Platinei
- sa aiba o stare de sanatate incadrata minim in clasa C+ conform normelor OMS 2017
- sa nu utilizeze stupefiante pe durata asimilarii cipului de catre organism
- sa aiba un IQ de minim 90.
Pentru cei care indeplinesc cele 4 conditii, SeNzO, cel mai tanar membru al familiei ASUS este disponibil in toate centrele acreditate, iar interventia este rapida si nu necesita supravegherea ulterioara: clientului ii este implantat cipul de platina in maduva spinarii, intre vertebrele cervicale C2 si C3.
De aici, lucrurile decurg normal, dispozitivul fiind alimentat de impulsurile nervoase si controlat integral de catre creier. A fost aleasa platina datorita proprietatilor sale de maleabilitate, conductibilitate electrica si non-toxicitate.
Chiar daca poate parea incredibil, utilizarea SeNzO este cat se poate de facila, acesta raspunzand gandurilor si intentiilor umane.
Fie ca e vorba de vizualizarea unui film, auditia unei piese muzicale sau lectura unui roman, e suficient sa fie dorita activitatea pentru a se realiza, fara nici cel mai mic efort. Pentru experiente de grup, exista chiar posibilitatea sincronizarii pentru a facilita interactiunea umana si colaborarea in diverse circumstante.
La evenimentul de prezentare, scepticilor le-a fost oferita sansa de a testa modul de utilizare al SeNzO, prin ingerarea unei pastile cu un efect de 27 de minute, perioada in care cateva dintre aplicatiile dezvoltate de ASUS s-au putut experimenta fara nicio restrictie. Demo-urile sunt disponibile in centrele mai sus mentionate oricui este interesat de posibilitatile oferite de microcip.
In final, intrebati fiind de posibilitatea de patrundere a pirateriei in spatiul senzorial, reprezentantii companiei taiwaneze ne-au asigurat ca orice astfel de tentativa este blocata de sistemul de firewall implementat, care creaza imunitate fata de actiuni de acest gen din partea altor utilizatori SeNzO.
Se pare ca prin reusita ASUS, vorbele lui Albert Einstein au fost inca o data confirmate: "A devenit cumplit de evident ca tehnologia ne-a depasit umanitatea."
Articol scris pentru proba nr.17 a SuperBlog 2009.
