E o treaba veche de cand lumea si pamantul. Nu e noua, nu e fumoasa, dar e ca un elefant roz in camera, pe care toata lumea il vede dar nimeni nu zice nimic...
Totusi, mi se pare o directie absurda de gandire, si implica un butoi de ipocrizie, ori de cate ori se manifesta.
Zici pe buna dreptate ca nu mergi la inmormantarea omului pentru ca nu a fost, la randul sau, la inmormantarea bunicii tale? ---- Hai, serios? Cum se numeste asta?
Te duci la nunta unui 'prieten' doar pentru ca a fost la nunta ta, si mai si tii undeva notat cu cat a contribuit, ca sa echilibrezi balanta financiara? ---- Nu, pe bune, asa se face? Asta ce mai e?
Un cunoscut care iti stia ziua de nastere nu te suna, nu trimite sms, nu se deranjeaza nici cu un mail cu urari. Si ce te hotarasti, sa-i faci in ciuda si sa ii intorci fapta? ---- Zau asa, sa mai intreb ce e cu asta?
Batranii o practica, semn fie ca societatea cultiva complezenta, fie ca ipocrizia e o boala incurabila.
Copiii o fac, prin urmare nu e nevoie de multa experienta de viata ca sa te molipsesti.
Indiferent de varsta, intelepciunea pare sa nu afecteze rationamentul care te impinge spre aceasta reciprocitate.
O fi oare chiar asa puternica teama ca daca aceasta constrangere dispare, sentimentele sunt insuficiente pentru a strange lumea la o inmormantare, nunta sau aniversare?
Ceva nu se leaga...
30 Martie:
- incepe de prin 29.03, in functie de diversi factori, planuri si dispozitii intre orele 15.00 si 17.00.
- continua sub protectia noptii, printr-o actiune concertata a unor forte incontrolabile, de pe la 20.00 - 21.00.
- incepe, de data aceasta pe drept, la 00.00 printr-o serie de urari bine gandite si excelent tintite.
- si mai incepe o data in razele rasaritului, la ora 00.00 (s-a facut ora 01.00 cand am binevoit a colabora) a NY-ului pentru a intari impresia ca timpul chiar sta in loc.
- isi reia firul normal prin tinerea telefonului la incarcat, cat de mult posibil, pentru a face fata fluxului neobisnuit si binevenit de comunicare.
- se intinde tarziu in noapte, prin ramificatii neclare ce urmeaza a se destainui la momentul potrivit.
- in mod firesc si in 31.03 este tot 30 Martie, cel putin pana pe la orele 14.00 cand ma hotarasc sa eliberez fraiele timpului, ca sa mai las si altora ocazia sa tina de ele.
- in mod extraordinar, si in 01.04 ar mai putea fi 30 Martie, dar asta ramane de discutat si de vazut ce se poate rezolva.
Pana una, alta, la 15.15 este epicentrul zilei de 30 Martie si, macar astazi, pot sa ma declar multumit de scurgerea timpului.
----Update----
- asa cum era de asteptat, pana si ora 24.00 se incapatana sa vina, si in nehotararea ei a facilitat si mai mult dilatarea timpului.
- experienta zilei de azi a confirmat si a chiar depasit asteptarile... lasand parca ignorata in mod natural data de 31.03 si adancind si mai mult impresia de 30 Martie.
Frumusetea este ca valtoarea zilei de 30 Martie a fost chiar molipsitoare dar deloc daunatoare, ca o reverie in grup, sa zicem... iar visul e pe sfarsite.
Ora Pamantului: am avut intentia sa dau dovada de un pic de constiinta, DAR... mi s-a facut foame... si am aprins mai multe becuri, am folosit cuptorul cu microunde, am dat drumul la radio pentru ca ma plictiseam... si s-a dus spiritul civic la fel de rapid cum venit... rusine sa-mi fie!
Ora de vara: m-a cam luat prin surprindere. S-a schimbat deja de la 00.00 la calculator, si dintr-odata am simtit cum mi s-a furat o ora din viata... sunt cu o ora mai aproape de dimineata / de ziua de luni /de batranete. Deja simt tragedia diminetilor de saptamana viitoare... fara rusine insa, incepand doar de marti :-D
Ora exacta... cred ca am mai adus-o in discutie, dar situatia s-a inrautatit. Momentan, ceasul de la mobilul meu e cu 23 de minute inainte... sper ca asa ajung si eu cu 2 sau 3 minute mai repede decat ora stabilita... nu mi-e rusine, ca macar imi dau silinta, chiar daca am ajuns de rasul curcilor in sfera cronicului.
Acum 4 ani (deja a trecut atata vreme?!? OMG, nu mai zic nimic) am plecat peste vara in State.
Ca sa fie departarea mai suportabila, le-am facut alor mei un cont de Gmail, altul de Yahoo, le-am aratat tainele Messengerului si le-am incredintat calculatorul.
Dupa 3 luni, sursa infinita de informatie aflata la dispozitia oricui, oricand, i-a creat mamei dependenta. O boala moderna, din aceeasi categorie cu stress-ul, cu care ne mandrim fara modestie, cu totii.
Prin aceste mijloace moderne, in timp, mama s-a documentat despre cresterea trandafirilor, simptomele diverselor boli si mijloacele de tratament, sau cele mai noi reglementari in materie de contabilitate bugetara.
Nu va mai povestesc faptul ca Crisana, Formula As si Jurnalul bihorean nu mai prezinta niciun interes... in forma lor fizica, ele fiind accesate in mod regulat on-line.
Partea frumoasa, este ca orice situatie evolueaza si s-a trecut la pasul urmator... interactivitatea.
Asa a ajuns Mama sa se lanseze in discutii aprinse on-line pe marginea unor articole mai sensibile de pe bihon. Iar pentru ca viata ne pune si in astfel de ipostaze, chiar si un banal necrolog a ajuns sa fie postat pe net.
In fine, nu retin cu exactitate, dar poate sa fie si un an de cand Mama ma mai si citeste (in taina) cu regularitate. Cand de la serviciu in tocanita matinala de gazete, cand seara in momentele de surfing relaxat.
Eu ma gandesc asa (si sper sa nu gresesc)... pana acum nu m-a afectat cu absolut nimic, de cenzurat nu m-am cenzurat, de dezvaluit n-am dezvaluit nimic ce era de ascuns.
Prin urmare, nu imi ramane decat sa o felicit pentru perseverenta, indemanare si deschidere, urandu-i, macar acum, bun venit in blogosfera, cu promisiunea ca ii voi face si ei un blog cat de curand!
O singura observatie: daca tot ma citesti, mai scapa si tu cate un comentariu, ca stiu cat de mult te mananca degetelele. :-))
In loc de concluzie, va intreb: Cati dintre voi va puteti mandri cu o mama atat de emancipata?
Cum imi dau seama ca am cazut in butoiul cu melancolie?
Pai unul din semne decurge in felul urmator:
Merg eu la tuns, si pe scaunul celalalt se aseaza un batran uscat, indoit de vreme, cu pasi mici, poticniti si nesiguri. Tremura din toate incheieturile si avea o privire destul de abatuta, dar deloc stearsa. Se simtea o hotarare din felul in care se misca, de parca se agata cu disperare de orice obiect din lumea aceasta, ca si cum fiecare ar fi reprezentat o ancora ce l-ar fi putut tine mai mult printre cunoscuti.
Privindu-l mi-am pus intrebarea: "oare cum te simti cand orice faci, s-ar putea sa fie pentru ultima oara?"
Oare ce simti in acele momente? Le traiesti cu mai multa intensitate? Incerci sa le savurezi din plin stiind ca nu te mai intalnesti cu ele? Rememorezi toate experientele in coordonate similare?
Pana la urma, cred ca te lasi pe mana sortii si astepti deznodamantul destinului. Sub povara anilor m-as mira sa-ti mai arda de savoarea clipelor de aur, de parfumul tineretii, de curcubeul dintr-o dupa-amiaza insorita de aprilie, privit dintr-o livada de meri infloriti... sau poate ma insel.
Sper ca aceasta dilema sa imi fie rezolvata deabia in viitorul indepartat, desi nu se stie niciodata ce meteorit, sloi de gheata sau racheta poate sa ne cada oricand in cap.
....... Completare: .......
Un alt semn, sa-i spunem gand, nu neaparat recent dar care vad ca nu dispare: In cateva zile voi mai avea 40 de ani pana la pensie...
Asta inseamna ca am trait mai putin decat mai am de muncit. Ca razboiul din campul muncii va fi martorul multor momente, suisuri si coborasuri, succese si esecuri, realizari si dezamagiri, de acum inainte.
Sunt oameni care in 40 de ani au ridicat imperii, au cucerit lumea, sau cel putin au vazut-o toata. Au fost oameni care la varsta 40 de ani (mult mai putini de munca) si-au atins apogeul si au inceput deja declinul.
40 mi se pare mult... dar 91? La o astfel de varsta aproape jumatate din viata ti-ai trait-o in pensie... e si asta un punct de vedere.
Stranii perspective, nu? Pentru cineva care e in floarea varstei.
Coordonatele: eu, inca racit, adormit, in fata televizorului, cu nimic interesant de vazut sau de facut.
Consecinta: am ajuns sa ma uit la o domnisoara isterica in direct care voia rezultatul adunarii tuturor numerelor din imagine.
La un moment dat, era cat pe ce sa ma gandesc ca m-as putea ridica sa pun mana pe telefon, sa formez infamul numar si sa intru in direct... si totusi am dat dovada de multa stapanire de sine, si am rezistat tentatiei. Ce e si mai interesant, ca am reusit sa raman pana la sfarsit dintr-o curiozitate inexplicabila.
Era de parca primeam raspunsul unei intrebari existentiale, de parca viata mi-ar fi capatat sens in acele momente, ca si cand Dumnezeu din inaltul cerului ar fi grait secretul existentei umane. Dar nu, spre dezamagirea mea, nu a fost asa.
Din cele aproape 300 de persoane care au intrat in direct, niciuna nu a reusit nici macar sa ghiceasca numarul... iar eu dupa 3 tentative pe care le credeam 100% sigure, chiar am capitulat.
Desigur ca exista un siretlic la mijloc, ca raspunsul nu e chiar atat de simplu pe cat pare, dar de dragul argumentului... va dati cu presupusul?
Daca indiferenta ar durea, as fi in spital. E deja la un nivel cronic daca pana si buna-mea ma intreaba "cum poti fi atat de rece?"
Am atins un punct in care nu ma impresioneaza mare lucru... si problema e ca nici nu pot simula interesul.
A intrat clientul in incapacitate de plata... vai, iti dai tu seama?!?
(normal ca a intrat daca nu si-a gestionat bine fluxul de incasari si s-a extins fara o viziune realista. si eu ce sa-i fac? sa-i plang de mila? saracul...)
O familie a fost lovita in plin de tren... ce cumplit, numai la asta ma gandesc!!!
(pana la urma, mai devreme sau mai tarziu, toti ne ducem cumva. e cazul sa renuntam la gandul naiv ca oamenii mor doar de batranete. iar la cat de mediatizate sunt tragediile mi-e greu sa mai fiu surprins)
Un dezastru natural s-a abatut asupra Polineziei franceze...
(asupra cui? unde? ce anume? wow, deci e chiar departe. o fi fost ceva legat de curentii oceanici, masele de aer rece, aer cald sau chiar mana lui Dumnezeu. cine stie? dar daca e cataclism, cine putea sa il impiedice?)
Si totusi, daca stau sa ma gandesc mai bine, mi s-a intamplat nu demult sa fiu surprins de comportamentul unui om pe care il credeam cu totul altfel.
Ma mai surprinde sa vad ca dupa ani de absenta, un cineva anume inca se mai gandeste la mine.
Si ma surprind lucrurile marunte care in neimportanta lor ating perfectiunea.
Dar acestea din urma nu reprezinta subiecte bune de barfa/discutie si prin urmare nu sunt deloc surprinzatoare.
Uite ca primavara si-a facut loc si in curtea mea, intr-un mod total nesperat.
A aparut de nicaieri, din nisip, si sincer nici nu stiu de cand e acolo, fiind ca l-am observat doar azi cand se lafaia in soarele amiezii.
Firav si timid, singur si cu totul special, a venit sa imi vesteasca sosirea primaverii.
Calendaristic mai sunt cam 3 zile pana la inceperea anotimpului renasterii, si iata ca sunt semne care il prevestesc cu o precizie aproape de invidiat.
Privindu-l, stau si ma gandesc ca nu e de mirare ca vecinii nostri maghiari l-au protejat prin lege.
Cand simtim lipsa cuiva?
Cand observam ca viata nu ne rasplateste suficient si emitem pretentii?
Cand ne e frica sa nu gresim in fata celorlalti?
De ce ar fi acestea dovezi ca ne dam prea multa importanta?
Mai bine sa ma simt ca un nimic care nu are ce pierde prin umilinta publica?
Mai bine sa investesc intr-o relatie fara sa astept nimic in schimb?
Mai bine sa stau in banca mea multumit cu prezentul, fara sa sper la viitor?
Ei bine, daca acestea ar fi consecintele la a nu-mi da importanta, eu zic pas! si ma declar vinovat de mult prea multa importanta.
Pretentiile astea...
Ce ar trebui sa reprezinte standardul la care ne raportam?
Un nivel mediu, care indeplineste conditii medii, se incadreaza in limitele normale, si care nu este nici prea-prea, nici foarte-foarte?
sau
Un nivel la care se atinge performanta si pentru care e nevoie ca toate caracteristicile sa fie impinse cat mai aproape de perfectiune?
Primul caz, fiind teoretic mai usor de atins, ar putea stimula delasarea dupa momentul depasirii lui.
Cel de-al doilea ar conduce in mod sigur la frustrare prin amanarea indelungata a atingerii lui.
Si atunci care ar fi alegerea potrivita? Depinde cum functioneaza fiecare, ce ne stimuleaza spre reusita...
Eu ma raportez mai usor la un nivel mediu pe care sa il pot depasi si peste care sa ma mentin decat sa urmaresc un etalon intangibil pe care l-as atinge doar cu greu.
E un fel de a stabili asteptari realiste care sa se poata indeplini decat asteptari optimiste care duc la dezamagire, ca deh, asa e viata...
Si iata ca am revenit!
Probabil ca putina lume a remarcat disparitia 'ex-ului blog' dar, dupa cum spuneam in stanga si-n dreapta, am simtit nevoia de ceva timp sa fac un mic rebranding.
Am incercat cu 'trademark-ul' precedent ceva, dar nu a fost chiar suficient si in final am ajuns in situatia de fata... new look, new name, same shit, sau pe romaneste aceeasi Marie dar cu alta palarie, si care vrea sa i se spuna Gianina.
Prin urmare, nici Maria aceasta, sau Gianina, pe numele ei de scena, nu va aparea nici mai des si nici mai consistent. E o chestie doar de ochii lumii, sa se simta ea bine cu ea insasi. :-))
"Nu am facut-o pentru public, ci ca sa ma simt eu bine in pielea mea", a declarat ea entuziasmata unei surse care isi pastreaza anonimatul...
A mai fost si un mic factor obsesiv care a contribuit la schimbarea cu totului, chiar si a adresei, dar nu voi da mai multe detalii, ca sa nu ajung de unde am pornit.
In fine, e varianta cea mai buna, cea mai pasnica si cea mai favorabila inspiratiei.
Prin urmare, deocamdata cei interesati de aiurelile mele blogger-istice ma gasesc aici, in asteptarea Vizei din titlu.
