El are 25 de ani, ea 35.
Diferenta mare intre ei?
Depinde cum privesti problema.
Cand ea avea 10 ani, el de-abia facea cunostinta cu lumea asta.
Cam pe cand el mergea in clasa 1, ea mai avea un pic si facea majoratul.
Ei la 35 de ani incepe sa ii bata ceasul biologic, el inca se distreaza dar are ceva ganduri serioase.
Cand ea ajunge la 50 de ani, in sfarsit e si el copt la minte.
Iar peste 65 de ani, deja diferenta e imperceptibila, amandoi fiind cu un picior in groapa.
Asa ca, in functie de perioada distanta pare mai mare sau mai mica. Dar, e pana la urma decizia fiecaruia, ca doar dragoste cu forta nu se face.
Depinde de fiecare daca poate sa treaca peste bariera de varsta, care mai devreme sau mai tarziu isi face simtita prezenta.
ps: Daca situatia era invers, ne-am mai fi pus problema?!?
Deci sa va povestesc faza:
Eram azi in birou la sefa si discutam neste chestii, neste lucruri despre clientii prezenti si potentiali. In fine, firul mi s-a cam rupt in mijlocul discutiei deoarece pe fundal a inceput sa mearga urmatoarea melodie de la InfoPro:
Pe cuvant ca nu ma mai puteam concentra la nimic. Era ca un drog, prima oara fiind, voiam sa aud tot, sa nu pierd niciun detaliu, ba chiar sa identific solistul...
In fine, o panarama de melodie.
Dar sincer, dupa cate stiri, episoade oteviste si comentarii in presa, nu ma mir ca ajuns sa iasa si o melodie. Oare ce ar mai putea intregi mixul de comunicare cu nume de cod "Elodia"?
Am dat ieri cu masina intr-o turturica. :-(
Intrebari existentiale:
O fi avut puiuti acasa?
O fi fost turturel sau turturea?
Oare e cineva care ii simte lipsa in cuib?
Si-a implinit turturelul toate visele, sau a murit cu speranta?
Avea perspective si planuri pe termen lung?
Eu cred ca i se acrise de viata si s-a aruncat in fata masinii.
O fi avand un cuib plin de pui flamanzi care nu se mai saturau decat cu graunte de grau calitatea I. Mai avea si o turturea cu pliscul mare care nu il sustinea pe turturel ci toata ziua ii reprosa ca numai ea tine in spate cuibusorul. Mai mult ca sigur ca seful era un uliu de pasare, si ii cerea imposibilul zi de zi. Si ce era mai rau, ca avuse candva un fratior, dar l-au mancat soimii camatari si de-atunci nimeni nu ii mai batea in scoarta din fata cuibului, nimeni nu ii mai piuia in miez de zi sa dea un zbor prin parc...
Ce viata de pasare... Cred ca e mai linistita acolo unde e...
A trecut mai bine de un an, am avut peste 4.000 de vizitatori, in jur de 5.000 de vizite, peste 200 de subiecte, cateva zeci de comentarii si sute de poze.
Am scris o groaza de chestii, dar inca nu am manifestat un mic regret...
Nu am reusit sa corup pe nimeni sa treaca de partea aceasta a blogarelii, desi cunosc cateva persoane care chiar ar avea ceva interesant de spus.
Adevarul e ca oricine ar putea scrie cateva randuri, sa-si impartaseasca idei, pareri si sentimente, dar depinde de fiecare daca e dispus sa se expuna sau nu, chiar si sub protectia anonimatului.
Totusi, ma simt bine ca azi, spre deosebire de multe alte dati, am avut parte de cateva comentarii care imi demonstreaza ca lumea multa, putina, asa cum e, intra cu interes si desi o arata mai rar, chiar cugeta un pic la ce am scris eu.
In final, nu neg ca la un moment dat am simtit ca e o pierdere de timp, dar simt ca imi face mai mult bine decat rau sa imi astern ideile in scris, chiar sacrificand un pic din timpul meu liber.
Mama tine in fiecare an sa isi aminteasca de ziua de 26 august, de parca ar fi ceva important, ceva demn de retinut.
Ok, fara tort, lumanari, prajituri si alte minunatii de petrecere, ca doar nu e sarbatoare, dar macar gandul conteaza.
Asa, ca fapt divers, ziua de 26 august e trecuta in calendar cu numele sf. mucenici Adrian si Natalia.
Cum Natalii nu pot sa spun ca am cunoscut pana acum, nu-mi ramane decat sa urez un racoros La Multi Ani tuturor Adrianilor si Adrianelor.
Sa ne fie cu noroc! Si sa avem parte doar de atat bine cat putem duce!
Ne nastem spontani, sau reusim sa ne cultivam pe parcurs?
Ma intreb eu asa...
Parca mai demult inghiteam cu greu o intalnire pe nepusa masa.
Imi amintesc ca trebuia sa ma obisnuiesc cu planul si abia mai apoi sa pun in aplicare.
Dar lucrurile s-au mai schimbat. Iar asta, mai mult ca sigur din cauza anturajului.
Am eu catorva nebuni/nebune sa multumesc pentru schimbarea asta in bine. (se stiu ei)
Totusi, cred ca pana la urma, primul pas e mai dificil, apoi obisnuinta dispare si apare o alta, mai palpitanta.
Azi era sa ma fac sandvis din cauza unui avorton care nu e capabil sa isi controleze golful GT de fitze.
Eram la semafor in sensul giratoriu Dacia-Decebal, venind de pe Eroului Necunoscut (acum am aflat ca asa se numeste, consultand harta) si indreptandu-ma spre Parcul Petofi.
Stand asa linistit, il vad pe cretin ca se baga, si fiind rosu se opreste pe contrasens, blocand masinile care veneau din sensul giratoriu si care voiau sa o ia spre Corneliu Coposu.
In fine, se trage dobitocul si se incadreaza in stanga, el vrand oricum sa o ia prima la dreapta.
E verde.
Pornesc masinile.
Idiotul in loc sa se linisteasca pana trece lumea, accelereaza si taie fata unui alt golf care se opreste pe diagonala in fata mea, eu pun frana, si mai franeaza un renault rosu in spatele meu, la limita.
Si din cauza unui tampit era sa ma fac acordeon. Noroc ca placutele de frana sunt schimbate doar de 1000 km...
Profit de ocazie sa ii doresc numai bine retardatului si sa intalneasca numai soferi ca el in trafic.
Viata asta... buna, rea, cum e... una singura avem.
Totusi, prinsi in valtoare, de multe ori nu ne dam seama de ce se intampla in jurul nostru.
Binele nostru e mai bun decat al altora.
Raul nostru e mai rau decat al altora.
Raman insa atatea situatii nespuse, care se intampla chiar sub nasul nostru si de care nu ne dam seama.
Si pana la urma, chiar daca am sti, ce-am putea face?
Sfaturi? Desi am trecut prin ceva asemanator, reteta nu se aplica in conditii diferite.
Sa ascultam? De multe ori e maximul ce-l putem face. Nu e de ajuns, dar e ceva.
Iar asta doar daca ceilalti vor sa impartaseasca.
Din cate am observat, mai zilnic fac parte dintr-o minoritate sau alta...
"De ce nu bei cu noi? Esti pocait?"
"Cum de nu-ti comanzi carne? Esti vegetarian?"
"Hai mai si tu in oras, ce esti, pensionar?"
Iar acestea sunt doar cateva dintre exemplele mai frecvente, pentru ca sincer nu simt nevoia sa scriu cuvinte ce ar aduce ofensa cuiva. Just because.
Cred ca remarcile de genul celor de mai sus apar in momentul in care o persoana chiar are un complex, sau se simte incadrat intr-un anume grup social, si gaseste un alt grup pe care sa-l desconsidere.
Si pana la urma ce are daca esti diferit? Daca alegi de buna voie sa ai un anumit comportament, constient de riscuri si perspective, sau daca dimpotriva faci parte dintr-un grup pentru ca asa ti-e dat, care e problema?
In 99% din cazuri chiar nu ma identific cu apelativele atribuite atat de usor. Dar daca as face-o, nu vad care ar fi problema altuia, de ce trebuie sa ma justific?!?
Perspectivele se schimba...
Ok, faci o scoala, acumulezi niste cunostinte folositoare. Ba mai mult, iti mai faci si un pic de experienta un an, fie doi. Si ai impresia ca asta e pregatire suficienta pentru a fi manager?
Hai sa iti dau un indiciu asa, finut: N U !
Nu, pentru ca trebuie sa treci prin diverse situatii, din care ai de invatat. Sa il vezi pe cel cu mai multa experienta cum actioneaza in diferite momente si sa incerci sa te pui in locul lui, sa iti imaginezi, oare ce decizie ai fi luat ca sa fie rezultatul mai bun.
Omul trebuie sa se coaca, la minte si la obraz. Sa stie sa inghita si sa impuna limite, dar cel mai important sa isi castige respectul celor din jur.
Asa dau chix si multe firmulite de cartier: se trezeste Gicu ca vrea sa invarta neste chestii, neste lucruri si aduna niste oameni, ii pune sa presteze si asteapta banucu. Si banucu nu apare... pai de ce nu apare? Pentru ca Gicu nu stie sa isi motiveze oamenii, nu stie cum sa le atraga increderea, nu are experienta sa ia decizia potrivita situatiei. Si, cel mai grav, Gicu nu stie sa isi asculte oamenii.
Dar n-am eu treaba cu Gicu... sa-i dea Dumnezeu sanatate, sa ii vina banucu pana nu l-o mai putea duce in spate.
Dar ce voiam sa zic de fapt? Ca un manager bun se formeaza intr-un timp indelungat... iar toti juniorii ce se apuca de Management cu ganduri marete sa zboare din faculta pe scaunul directorial... sa mai ia o gura de realitate.
Ne zicea cineva in training, luna trecuta, ca ar trebui ca sotul si sotia sa aiba acelasi ritm de viata. In momentul in care unul dintre ei are prea mult timp la dispozitie, apar problemele.
Cam la fel e si cu prietenii.
Pe langa interesele comune care ne leaga, si fara de care nu prea ar mai exista baza pentru o relatie, ar fi ok ca grupul sa fie omogen si in ceea ce priveste programul de lucru.
Pe langa principiul "toti pentru unu', unu' pentru toti"... ar mai fi problema cu stabilitul unei intalniri.
Cei care ies mai devreme, sau care nu lucreaza, sau lucreaza dupa un alt program, intampina dificultati in a intelege ca nu e o chestie personala reprogramarea unei iesiri, amanarea unei intalniri sau pur si simplu repulsia fata de vorbitul la telefon.
Asta din proprie experienta. Asa cum nici eu nu i-am inteles pe altii la un moment dat, ma lovesc de multe ori de aceeasi neintelegere. Dar asta e, perspectivele se modifica, roata se invarte si ceea ce odata mi se parea total absurd acum e cat se poate de normal.
Datele problemei:
1. Ti-ai stabilit data nuntii.
2. Esti prastie cand vine vorba de dans (nu tu stanga unu, dreapta doi; chiar si blues-ul e o enigma de nedescris; iar o sarba nu ti-ar iesi nici daca viata ta ar depinde de asta)
Variante de rezolvare:
1. Te doare-n pix, fie ce o fi, oricum te ascunzi dupa mireasa.
2. Mergi la un curs de dans, ca doar nu o sa mori din asta.
3. De-abia astepti sa fii in centrul atentiei si sa fii filmat in plina glorie si dat la "camera ascunsa"
Oricare ar fi rezultatul, sunt convins ca exista o motivatie pentru fiecare optiune, desi nu toate sunt la fel de usor de argumentat... dar pana la urma, cine sunt eu sa judec?
Voiam sa scriu de cat sunt de rabdator in chestii marunte, si nerabdator cu lucrurile importante... sa vedem ce iese...
Nu stiu daca e generalizat sau nu, din moment ce vad lumea facand spume la gura pentru ca nu se misca mai repede coada de la casa de marcat.
Mi se pare inutila nerabdarea in momentul in care e rosu la semafor si tot ambalezi masina, desi esti constient ca deasupra lui este si un cronometru, si mai e destul pana la verde.
Din aceeasi categorie poate fi si pauza publicitara din timpul unui film, care se intinde la nesfarsit desi mai sunt doar 10 minute pana la finalul peliculei.
In principiu sunt chestii marunte, pentru care fie ca ma agit sau nu, rezultatul e cam tot acelasi, masura in care imi afecteaza viata e destul de mica si nu am de ce sa le cresc importanta fara rost... si atunci am rabdare, sau mai degraba manifest indiferenta.
In schimb, sunt lucruri mult mai importante cu care ar trebui sa am rabdare, dar nu am, desi modul de abordare le modifica rezultatul.
O relatie de orice fel se desfasoara total diferit cand datorita impacientei se sare peste anumiti pasi si se grabeste evolutia ei. Oricat as fi de nerabdator sa comunic foarte personal cu cineva, trebuie sa treaca o perioada de "tatonare"/ cunoastere reciproca, fara de care anumite discutii sunt deplasate.
In plan profesional chiar, a fi nerabdator, a cauta rezultate imediate e cat se poate de pacatos, iar eu ma declar vinovat de acest viciu. Stiu, nu e productiv, intrucat lucrurile de calitate necesita timp. Dar pana cand?
In fine. Ideea era ca nerabdarea imi creste pe masura implicarii, si mi se pare si normal. Daca dau semne de rabdare excesiva, inseamna ca pur si simplu simt indiferenta fata de fenomenul in cauza. "Clar e, au ba?"
Sunt intr-o stare care nu ma prea stimuleaza sa scriu... (suspans)...
E o stare mai mult sau mai putin de indiferenta, in care imi permit sa privesc in gol si sa nu am nicio framantare. Sa gandesc lucruri triviale care ma afecteaza mult prea putin, sa mai uit de planurile marete care imi dau batai de cap.
Nu ma enerveaza nimic, dar mi-ar placea sa exagerez... (suspans din nou)...
Desi in mod normal am obsesii de genul traficului plin de imbecili, a caldurii naucitoare sau a vecinilor pisalogi. Si totusi parca nu simt nicio presiune, nicio durere care merita strigata in gura mare ca sa pot uita de ea cat mai rapid.
Cu serviciul sunt doar in a doua saptamana, si nu m-as hazarda in niciun fel de comentariu despre cum e... (am pierdut suspansul)...
De-abia ca retin si eu numele oamenilor, mai vad cine ce face, de unde imi pot comanda mancarea la amiaza, pe cine pot stresa in caz ca imi lipseste ceva vital... etc. Chestii de inceput de drum care se limpezesc insa pe parcurs.
In plus, am tot felul de ganduri materialiste care nu merita expuse... (creste putin suspansul)...
Banalitati care imi macina existenta cu un scop destul de inutil: bani, rate, masini, calculatoare, telefoane care pana la urma nu sunt o necesitate ci doar o adaptare, o reactie la era capitalista. Si atunci de unde dorinta asta continua de acumulare?
Ma rog, despre pisici chiar nu am nervi sa scriu... (si gata cu suspansul)...
Si nici nu o voi face, desi vad ca am scris o groaza de litere, o multitudine de cuvinte, poate cateva idei dar nimic interesant, asa cum imi sunt si gandurile la ora asta. Nicio problema, ma revansez eu cat de curand.
Totusi, as scrie ceva despre prietenii... din nou. Dar nu ma lasa parca tastatura, si pana la urma chiar nu ma apasa nimic care sa ma impinga la dezbateri in miez de noapte... (suspans de sfarsit/ sfarsit de suspans)...
Un loc frumos in Bucuresti... tocmai pentru ca s-a adunat traditia din toata tara la un loc, sa creeze o atmosfera parca iesita din povestile lui Creanga.
Merita vazut cu sufletul, admirat cu inima si pozat cu mintea...
Carcotas cum sunt, tin sa mentionez un mare minus: prea putine decoruri din Ardeal, si asta pentru ca sunt convins ca zona de vest chiar nu duce lipsa de o mostenire etnografica.
