Am ajuns intr-un punct critic... Si primul pas spre recuperare este sa recunosc starea in care ma aflu.
Nu-mi pasa ca-i zi, nu-mi pasa ca-i noapte.
Nu-mi pasa ca-i iarna ori primavara.
Nu-mi pasa daca e snitel sau tocanita.
Nu-mi pasa daca e azi sau e maine.
Nu-mi pasa ce e vis si ce e posibil.
Nu-mi pasa ce culoare are.
Si chiar nu imi pasa de nimic!
Sunt imposibil de impasibil si nimic nu poate sa imi dezghete pasarea. Chiar sunt de gheata si nimeni nu merita sa imi simta raceala.
De ce?
Pentru ca nimic nu mai e nou, nimic nu mai e impresionant, totul se petrece foarte incet. Tocmai de aceea...
Nu-mi pasa suficient incat sa scriu.
Nu-mi pasa indeajuns ca sa fac poze.
Nu-mi pasa intr-atat cat sa vorbesc.
E o lume mare in jur care dintr-odata pare mica si cenusie, plina de povesti despre copii, locuri de munca nefericite si vise imposibile.
N-am suferit nicio dezamagire, nu sunt deprimat si nu a dat nicio boala peste mine.
Pur si simplu chiar nu-mi pasa.
0 comments:
Post a Comment