Copilul: Cand voi creste mare, voi tine cont de greselile parintilor si voi incerca sa nu le fac la randul meu.
Studentul: Daca as fi profesor as da dovada de mai multa intelegere, stiind cata nedreptate am indurat in studentie.
Angajatul: Sa fiu eu in locul sefului, nu as uita de unde am pornit, si mi-as aminti ca am fost subaltern candva.
Dar pe parcurs ceva se schimba, iar negura vremii intuneca aceste afirmatii spuse candva cu incredere si tarie.
Sa fie de vina procesul de formare in aceleasi conditii, care conduce spre un stereotip? Sau poate povara responsabilitatii te impinge pe o cale batatorita si sigura, de teama sa nu gresesti? Sau puterea exemplului e atat de impresionanta incat raman intiparite anumite comportamente? Sau tocmai dorinta de razbunare pentru toate patimile trecutului ii face pe oameni sa foloseasca aceeasi moneda?
Nu stiu cum sta treaba, fiindca nu am ajuns in postura respectiva, si pana acum am gandit ca un copil/student/ angajat. Dar stau si ma intreb, oare ce mi-ar putea incatusa empatia?
Desigur, perspectivele se schimba si ceea ce priveai candva ca o nedreptate, in timp se poate transforma intr-o abordare cat se poate de naturala.
Insa nu ma refer la chestii minore de genul: 'nu m-au lasat in club... ce, ei nu s-au distrat la varsta mea?' / 'nu ne-ar putea lasa sa colaboram acuma, ce-l costa sa nu ne bage in seama?' / 'cinci minute am intarziat, ce face atata caz?'
nu, ci...
Du-te la liceul X, profilul Y, ca nu stii tu inca ce e bine! / Tu mai ai inca de invatat, nu ma contrazice, pentru ca nu ai dreptate! / Lasa scuzele, ai terminat raportul acela de 147 de pagini de ieri pana astazi?
Si nu generalizez, dar in cazurile in care datele problemei de mai sus se potrivesc, oare ce s-a intamplat?
0 comments:
Post a Comment