Luni dimineata, ora 09.00...
Stau in fata calculatorului si privesc in gol. Mana imi tremura pe mouse, corpul imi freamata, privirea mi se incetoseaza si imi pierd capacitatea de concentrare, un strop de transpiratie imi aluneca usor pe tampla dreapta.
Ma straduiesc sa nu ma dau de gol si incerc sa maschez simptomele de fiecare data cand aud pasi in jurul meu. E greu, dar simt ca ma pot stapani. Imi sterg umezeala de pe frunte si apoi imi inclestez mana pe mouse si incep miscarile mecanice.
Sunt constient ca trecerea de la o stare la alta nu dureaza mult, si in final totul e spre binele meu.
Si totusi, faptul ca doza mi s-a terminat odata cu venirea zorilor, ma face doar sa ma gandesc oare cate zile, ore, minute mai sunt pana la urmatoarea si cum as putea sa le fac sa treaca mai rapid, mai usor, mai suportabil.
As putea sa incerc prin munca, dar parca nu sunt convins ca m-ar ajuta.
Imi trec putine ganduri prin mintea inceata. O minte care incearca sa faca fata reducerii starii de relaxare. Simt cum week-endul imi paraseste corpul, simt cum starea de bine, euforica as putea spune, pe care am simtit-o intre vineri ora 18.00 si luni ora 09.00 ma paraseste.
De aici si simptomele care m-au luat pe nepregatite.
Speram sa imi ajunga doza cat mai mult, dar din pacate 5 zile voi sta din nou pe sec si incerc sa le fac fata. Ma sufoc dar ma linisteste gandul la urmatoarea doza de week-end.
O colega a avut o revelatie in timpul concediului si, odata intoarsa la munca, a tinut neaparat sa ne-o impartaseasca si noua...
Cica omul modern are posibilitatea sa invete pe parcursul vietii din experienta milenara a speciei pe acest Pamant, fapt ce il face super dezvoltat/inteligent/avansat.
Asadar, daca am face comparatie cu omul primitiv, deprinderile pe care le putem asimila sunt practic nelimitate.
Daca pe o anumita treapta a evolutiei n-am fi putut decat manca/vana/ciopli/beli/reproduce, acum putem construi, pilota, dezvolta teorii si teoreme, utiliza calculator/tehnologie, accesa o cantitate infinita de informatie, s.a.m.d.
Eu am impresia ca daca menirea omului era sa acumuleze informatie si experienta, de la origini si pana in prezent, primeam din fabrica optiunea 'memorie colectiva' si nu eram blestemati sa inceapa fiecare individ un proces inutil de perfectionare continua pentru ca in momentul mortii sa piarda totul.
In aceeasi ordine de idei... cat de inteligenti putem fi daca ajungem sa reinventam lucruri pe care oamenii din antichitate le-au patentat? Sau poate nu e cea mai potrivita afirmatie, din moment ce l-am putea numi mai indulgent un proces de dezvoltare, imbunatatire a schemei initiale.
Am totusi in minte imaginea evolutiei umane sub forma unei sinusoide, cu minimele si maximele de rigoare. Ceea ce mi-ar fi totusi greu de explicat, sunt punctele de inflexiune, in conditiile in care sustinem ca avem la dispozitie experienta umana de la origini pana in prezent. Sau cel putin experienta pe care mai putem sa ne-o amintim.
Si totusi, revenind la revelatia de la inceput... omul isi poate insusi mai multe deprinderi care pana la urma acopera acelasi set de nevoi intr-un mediu in continua schimbare. E adevarat ca acum avem de unde alege, si diferentele subiective dintre oameni induc preferinte particulare, dar cate din acestea ne sunt necesare sau utile?
Nu era, totusi, mai usor la origini?
Am auzit la un moment dat la radio o vorba din popor, care nu imi da pace:
"Copiii sefilor nostri vor fi sefii copiilor nostri."
E o chestie mostenita din mosi stramosi? E dovedita in urma experientei milenare?
Ca daca e o axioma, nu imi mai bat capul.
Dar daca e enuntata doar sub forma de teorema... e posibil sa ramana doar la stadiul de ipoteza.
Adevarul adevarat e ca are un sambure de pertinenta zicala de mai sus. Dar si cine o ia de buna, poate oricand sa sufere o dezamagire.
Am mai auzit eu de cineva care nu voia sa promoveze un subaltern doar pentru ca mama era femeie de serviciu. Dar si faptul ca persoana respectiva si-a croit drumul in alta parte e de la sine inteles.
Nu generalizez, dar la un moment dat nu mai tine de pedigree.
Ma duc la un anume magazin...
Eu - clientul nehotarat, care nu stie exact ce cauta, dar cauta ceva
Ea - vanzatoarea perfecta, plina de rabdare in incercarea de a gasi nevoia si a o acoperi inspre satisfactia clientului.
catre sfarsit...
Eu: Va multumesc! Mi-ati fost de foarte mare ajutor. Dar, spuneti-mi ceva... asa multa rabdare aveti cu toata lumea care vine in magazin?
Ea: Pai bineinteles. Dar ce credeati? Ca sarmul dvs. e de vina?!?
Eu: ?!?
Imi permit sa intru aiurea intr-un subiect pe care l-am discutat sumar acuma seara cu prietena lui Sergiu... si speram sa nu fie cu suparare pentru nimeni.
E atat de ciudat ca intr-o perioada cand nimeni nu are timp sa mai puna mana pe o carte, toata lumea se apuca sa scrie. Si anume:
O anume fiinta cu care n-am schimbat prea multe cuvinte in viata asta, scrie niste articole de-a dreptul jenante la o revista (care ca norocul se distribuie si gratuit); o alta individa am inteles ca si-a lansat o carte de proza sau poezie, chiar nu conteaza; o colega de facultate are un roman terminat dar trebuie sa ii elaboreze finalul pentru a fi acceptat de editura cu care colaboreaza.
Azi mai aflu ca o alta domnisoara din batranul Gojdu s-a pus sa scoata ceva carte pe teme dacice; in alta ordine de idei, bloguri apar ca ciupercile dupa ploaie (desi nu se pot include chiar la capitolul literatura), si cred ca as putea continua cu exemplele.
Pe de alta parte, mai apar si diverse colectii de titluri consacrate, la pachet cu anumite cotidiene. As spune ca e o initiativa de laudat (dar nu spun), daca imi aratati mie pe cineva care isi cumpara cartile acestea pentru ca stie ca le va citi cu drag.
Stiu deja exemplul a doua persoane care le cumpara din motive similare:
1. Desi are deja acasa tot ce apare, vrea sa le aiba la aceeasi dimensiune sa dea bine in biblioteca.
2. Pentru ca se muta in casa noua, vrea sa isi umple mobila cu carti noi.
Ca vor culege praful pana copii lor vor ajunge sa le studieze, ca acestia din urma le vor avea la dispozitie in format electronic iar pe acestea le vor da uitarii, ca unele dintre aceste carti nu vor fi deschise niciodata... ce mai conteaza? Important e sa fie acolo, ca da' daca...
Si uite asa cand nimanui nu-i sta gandul la lectura, ne facem provizii si scoatem carti in ideea ca poate cineva candva se va pune sa le citeasca. Nu de alta, dar ar fi pacat sa nu se intample asa.
