Te-ai simtit vreodata prizonier intr-o conversatie fara sfarsit?
Cand, in loc sa asculti, intri pe pilot automat si nu faci decat sa aprobi, si sa dai din cap... in timp ce te gandesti ce nu ai pus pe lista de cumparaturi, a cui zi de nastere se apropie, ce ai uitat sa scrii in ultimul raport, daca mai ruleaza acel film la multiplex...
Desi toate par trivialitati, pentru cel care le gandeste, fac parte dintr-o imagine de ansamblu si sunt prioritati ce nu se pot estompa, ci doar, cel mult masca.
Da, e o imagine de ansamblu pe care, in cele 9 minute nesfarsite de conversatie, nu reusim sa o vedem, si prin urmare nu reusim sa o intelegem.
Si ce daca? Nimeni nu ne cere asta. Sau emite cineva astfel de pretentii?
E mult mai usor sa spui nu decat da. Mai putine complicatii, mai putine batai de cap, mai putina responsabilitate.
In fond, de ce sa zici da, cand in jur auzi coruri de nu? Un da ar iesi din tipar, ar strica armonia... vai, ar putea chiar duce la revolta, anarhie, miscari sociale...
Cand colo, un nu sanatos pune capat oricarui echivoc, oricarui dubiu si un punct serios oricarei conversatii care si asa ti-a invadat invadat timpul pretios.
Ati inteles ceva? Ca sincer, am deschis pagina si randurile de mai sus au iesit asa, din subconstient, fara nicio premeditare.
Adevarul e ca prea multe refuzuri n-am primit la viata mea, iar sechele pe tema asta e putin probabil sa am, dar poate, privind in jur, am ajuns sa apreciez da-urile auzite.
Acuma nu zic ca mi-am si insusit in totalitate ideea expusa, dar parca de multe ori ma gandesc inainte: "Ce-ar fi daca as zice da? Mi-ar complica existenta? Hai totusi sa vedem ce iese!"
De complicat, acuma serios... slabe sanse. De imbunatatit, posibil. Dar daca acum nu spui da, e posibil ca a doua oara sa nu mai auzi intrebarea.
Vai, cat e de posesiv omul. As fi zis romanul, dar fenomenul e prezent peste tot unde exista prezenta umana.
Mergi la tara, nu vezi decat pari si imprejmuieli la fiecare lot, gradina, pajiste sau padure.
Mergi in varful muntelui, si daca e catun, apai toata suprafata de pasune e patrate si patratele pana in varful varfului, ca nu cumva sa pasca vaca vecinului de pe dealul urmator pe peticul proprietate privata.
Mergi in Oradea pe str. Henrik Ibsen, unde la AN-uri s-a retrocedat jumatate din curte... si ce sa vezi? Peste noapte stalpisori si sarma inconjoara fosta curte, acum devenita o adancitura in pamant... ca doar e proprietate privata... si, nu poti sa treci asa, oricum, peste hartoapele omului. Trebuie sa inconjori!!!
In fine, asa e omul: posesiv cu ce are. Nu zic eu sa fie trecere libera ca-n palma, nici nu sustin abolirea gardurilor... dar uneori e risipa de material. Uneori pur si simplu nu e rationala ingradirea asta excesiva.
