Idiot

Am fost la film saptamana trecuta. Mai bine stateam naibii acasa!


Adevarul e ca tocmai de aceea am mers la film, ca sa nu stau acasa.

In fine, contextul care ma face sa incadrez filmul vazut la categoria "traumatizant" se intinde pe cateva luni bune (ba as zice chiar ani) de cand subiectul copii si tot ce tine de ei graviteaza in universu-mi.

In aceasta perioada, fara a fi catusi de putin interesat, am absorbit involuntar informatii legate de fertilitate, tratamente prenatale, stadiile sarcinii, problemele nou nascutilor, evolutia infantila in primii 2 ani de viata etc, fiind privat de bucuria de a le descoperi pe propria-mi piele. (sau ceva de genul)

Deocamdata incerc sa ma consolez cu acel echilibru universal care imi va permite, la momentul oportun, sa intorc "favoarea" cu detalii elaborate legate de cachita, vomita si alte reziduuri infantile care sunt cat se poate de dragalase!

In fine, contextul fiind cel de mai sus, am ajuns la filmul "Plan de rezerva"... o poveste despre ce altceva decat o femeie care ramane, ati ghicit, i n s a r c i n a t a !
Povestea putea fi cat se poate de haioasa (si chiar a fost in momentele ironice la adresa miracolului nasterii) dar avand in vedere trauma psihica cu care m-am autodiagnosticat, a fost cat se poate de inoportuna.

De plecat, puteam sa plec din momentul genericului cand am intuit despre ce e vorba, dar daca tot am dat banii, de ce sa nu stau? Nu? (ce gandire idioata!)

Nici eu nu ma inteleg.

Vreau sa scriu ceva optimist, coerent si oarecum util pentru umanitate. Dar nu am ce.


Avioanele ce ratacesc prin intunericul creierului meu nu au la bord ganduri prea docile. Dar deja asta nu e ceva nou, pentru cei care ma cunosc. Pentru restul lumii insa, haideti sa mai facem o data cunostinta:

Buna, ma numesc Adrian si sunt ironic, realist si greu de multumit. Visez fara sa imi impartasesc visele. In mod voluntar mi le reprim dar viata, in mod sadic, mi le pune de cele mai multe ori pe tava.

Si in caz ca va intrebati... nu, nu este rezumatul anuntului de la matrimoniale ci doar esenta personalitatii, asa cum se manifesta ea de ceva vreme. Ma rog, nu e o expresie conditionata de timp, ci e ma mult ca sigur reactia la mediul inconjurator si oamenii care-l populeaza.

Ma indepartez tot mai departe de scopul enuntat in prima fraza si tocmai de aceea continui.
Candva nu eram asa. Dar asta era candva, cand universul se intindea pe o raza de 30 de km si tot ce depasea aceasta limita se incadra pe domeniul fantasticului, intr-o alta galaxie.

Si-atunci, logic ma intreb: dupa ce am ajuns sa interactionez cu fiinte pe care candva le consideram la ani-lumina distanta, cum sa raman neschimbat?

In fine, e un gand bizar care nu pare a duce la nimic rational odata ce ia forma scrisa, motiv pentru care ma opresc, respir adanc si imi amintesc ca azi e solstitiul de vara... moment numai bun sa spun: punct si de la capat.

Piatra filosofala

Traim intr-o zona/tara/societate mult prea inchisa, retincenta la nou, speriata de schimbare. Si cu toate acestea ne place sa credem ca libertatea ultimilor 20 de ani ne-a deschis poarta spre o infinitate de posibilitati si orizonturi marete.


Da, ne-o fi deschis-o, insa noi am ramas proptiti in prag pentru ca nu ne-a impins nimeni de la spate ca sa facem pasul cel mare. Si asteptam. Si ne complacem in prezent. Si ascultam vocile trecutului ce se tem ca vor fi date uitarii odata cu venirea viitorului.

Insa daca nu ma insel, nu i-a fost ridicata nimanui statuie pentru ca a trait o viata in conformitate.
Nu i s-au scris nimanui ode pentru ca a acumulat cunostinte si apoi le-a risipit in multime.
Si mai mult ca sigur ca nu exista epitaf care sa spuna..."a respectat cu strictete regulile de circulatie".

Ce vreau sa spun prin asta? Ca idealurile parintilor, sabloanele societatii sau asteptarile semenilor sunt doar ceea ce sunt si nimic mai mult: niste limite care nu tin loc de idealuri, nu tin loc de scopuri si nu tin loc de evolutie.
Viitorul se vede mult mai senin atunci cand e privit cu propriii ochi larg deschisi.