Voiam sa scriu de cat sunt de rabdator in chestii marunte, si nerabdator cu lucrurile importante... sa vedem ce iese...
Nu stiu daca e generalizat sau nu, din moment ce vad lumea facand spume la gura pentru ca nu se misca mai repede coada de la casa de marcat.
Mi se pare inutila nerabdarea in momentul in care e rosu la semafor si tot ambalezi masina, desi esti constient ca deasupra lui este si un cronometru, si mai e destul pana la verde.
Din aceeasi categorie poate fi si pauza publicitara din timpul unui film, care se intinde la nesfarsit desi mai sunt doar 10 minute pana la finalul peliculei.
In principiu sunt chestii marunte, pentru care fie ca ma agit sau nu, rezultatul e cam tot acelasi, masura in care imi afecteaza viata e destul de mica si nu am de ce sa le cresc importanta fara rost... si atunci am rabdare, sau mai degraba manifest indiferenta.
In schimb, sunt lucruri mult mai importante cu care ar trebui sa am rabdare, dar nu am, desi modul de abordare le modifica rezultatul.
O relatie de orice fel se desfasoara total diferit cand datorita impacientei se sare peste anumiti pasi si se grabeste evolutia ei. Oricat as fi de nerabdator sa comunic foarte personal cu cineva, trebuie sa treaca o perioada de "tatonare"/ cunoastere reciproca, fara de care anumite discutii sunt deplasate.
In plan profesional chiar, a fi nerabdator, a cauta rezultate imediate e cat se poate de pacatos, iar eu ma declar vinovat de acest viciu. Stiu, nu e productiv, intrucat lucrurile de calitate necesita timp. Dar pana cand?
In fine. Ideea era ca nerabdarea imi creste pe masura implicarii, si mi se pare si normal. Daca dau semne de rabdare excesiva, inseamna ca pur si simplu simt indiferenta fata de fenomenul in cauza. "Clar e, au ba?"
Sunt intr-o stare care nu ma prea stimuleaza sa scriu... (suspans)...
E o stare mai mult sau mai putin de indiferenta, in care imi permit sa privesc in gol si sa nu am nicio framantare. Sa gandesc lucruri triviale care ma afecteaza mult prea putin, sa mai uit de planurile marete care imi dau batai de cap.
Nu ma enerveaza nimic, dar mi-ar placea sa exagerez... (suspans din nou)...
Desi in mod normal am obsesii de genul traficului plin de imbecili, a caldurii naucitoare sau a vecinilor pisalogi. Si totusi parca nu simt nicio presiune, nicio durere care merita strigata in gura mare ca sa pot uita de ea cat mai rapid.
Cu serviciul sunt doar in a doua saptamana, si nu m-as hazarda in niciun fel de comentariu despre cum e... (am pierdut suspansul)...
De-abia ca retin si eu numele oamenilor, mai vad cine ce face, de unde imi pot comanda mancarea la amiaza, pe cine pot stresa in caz ca imi lipseste ceva vital... etc. Chestii de inceput de drum care se limpezesc insa pe parcurs.
In plus, am tot felul de ganduri materialiste care nu merita expuse... (creste putin suspansul)...
Banalitati care imi macina existenta cu un scop destul de inutil: bani, rate, masini, calculatoare, telefoane care pana la urma nu sunt o necesitate ci doar o adaptare, o reactie la era capitalista. Si atunci de unde dorinta asta continua de acumulare?
Ma rog, despre pisici chiar nu am nervi sa scriu... (si gata cu suspansul)...
Si nici nu o voi face, desi vad ca am scris o groaza de litere, o multitudine de cuvinte, poate cateva idei dar nimic interesant, asa cum imi sunt si gandurile la ora asta. Nicio problema, ma revansez eu cat de curand.
Totusi, as scrie ceva despre prietenii... din nou. Dar nu ma lasa parca tastatura, si pana la urma chiar nu ma apasa nimic care sa ma impinga la dezbateri in miez de noapte... (suspans de sfarsit/ sfarsit de suspans)...
Un loc frumos in Bucuresti... tocmai pentru ca s-a adunat traditia din toata tara la un loc, sa creeze o atmosfera parca iesita din povestile lui Creanga.
Merita vazut cu sufletul, admirat cu inima si pozat cu mintea...
Carcotas cum sunt, tin sa mentionez un mare minus: prea putine decoruri din Ardeal, si asta pentru ca sunt convins ca zona de vest chiar nu duce lipsa de o mostenire etnografica.
