As putea spune ca nu sunt defel "deloc complicat" si as avea cat se poate de multa dreptate.
De aceea, risc sa imi dau cu presupusul si sa mai spun ca am nevoie de multa determinare ca sa stiu exact ce caut si un curaj crancen ca sa o si recunosc. Si din pacate nu stau bine la niciunul din cele doua capitole.
Asadar, caut ceea ce nu am avut, caut ceea ce doar sper ca exista, caut ceva ce nu am mai simtit. Nu stiu exact ce caut, dar sunt convins ca odata ce il gasesc, voi sti ca l-am gasit.
Caut o stare. Caut sa exist. Caut sa traiesc pana la lacrimi.
Imi caut sufletul.
Din pacate, inca nu am o strategie sau o perspectiva cum anume il voi gasi... Dar caut.
Pentru ca in viata nu este niciodata simplu, pentru ca eu sunt mai complicat decat o schema logica, pentru ca asteptarile mele ating complexitatea unui reactor nuclear si pentru sute de alte motive, am tot dreptul din lumea asta sa apas butonul de "ignore" si sa merg mai departe.
E clar ca satisfactiile si fericirea nu vin niciodata usor pentru ca daca ar fi asa, am fi inconjurati de rauri de curcubeie, stoluri de fluturasi si munti de vata de zahar, iar implinirea s-ar masura doar in momente de extaz.
Am prea multe ganduri in clipa de fata si toate au un numitor comun: blazarea generata de esecul raportat la niste asteptari destul de ridicate. E clar ca sunt sortit unui lant nesfarsit de dezamagiri, dar... De ce sa accept jumatati de masura? De ce sa vad un scop pe termen lung si sa sacrific prezentul? De ce? De ce? De ce as face-o?
Cand lumea asa cum o stim s-ar putea sfarsi maine, de ce sa imi traiesc viata in viteza a doua si sa nu apas acceleratia si sa virez la dreapta in prima intersectie?
E o intrebare pe care mi-o pun cu maximul de responsabilitate, in conditiile in care inca nu am prins radacinile necesare pentru a-mi frana pornirile de curaj inconstient.
In fond si la urma urmei, optiunea de a spune punct si de la capat nici nu complica nici nu simplifica existenta, ci pur si simplu ii da un reboot binemeritat.
