Traim intr-o zona/tara/societate mult prea inchisa, retincenta la nou, speriata de schimbare. Si cu toate acestea ne place sa credem ca libertatea ultimilor 20 de ani ne-a deschis poarta spre o infinitate de posibilitati si orizonturi marete.
Da, ne-o fi deschis-o, insa noi am ramas proptiti in prag pentru ca nu ne-a impins nimeni de la spate ca sa facem pasul cel mare. Si asteptam. Si ne complacem in prezent. Si ascultam vocile trecutului ce se tem ca vor fi date uitarii odata cu venirea viitorului.
Insa daca nu ma insel, nu i-a fost ridicata nimanui statuie pentru ca a trait o viata in conformitate.
Nu i s-au scris nimanui ode pentru ca a acumulat cunostinte si apoi le-a risipit in multime.
Si mai mult ca sigur ca nu exista epitaf care sa spuna..."a respectat cu strictete regulile de circulatie".
Ce vreau sa spun prin asta? Ca idealurile parintilor, sabloanele societatii sau asteptarile semenilor sunt doar ceea ce sunt si nimic mai mult: niste limite care nu tin loc de idealuri, nu tin loc de scopuri si nu tin loc de evolutie.
Viitorul se vede mult mai senin atunci cand e privit cu propriii ochi larg deschisi.
