E complet aiurea!

by Adrian On Feb 23, 2009 1 comments

Iarasi m-am pricopsit cu un tic verbal...


Nu imi amintesc chiar acum care a fost ultimul ce m-a bantuit pana la disperare dar, din fericire l-am dat uitarii si, din pacate, am dat peste un altul.

Situatia se prezinta in felul urmator: vorbesc, argumetez, explic si cand mi-e lumea mai draga... hop si el, Ticul!

Discut lejer, si simt cum ma pandeste un subiect in legatura cu care l-as putea folosi si ma controlez, ma concentrez, si cum las o secunda garda jos... apare el, Ticul!

Dar ce e si mai disperant, e sa-i aud pe altii molipsindu-se de la mine, fara sa isi dea seama, cu el, celebrul Tic!

In principiu, problema e ca nu-i un cuvant care sa imi fie necesar in exprimare, si nici nu cred ca l-as folosi in mod frecvent. Insa odata ce i-am descoperit variatele-i forme de intonatie, subintelesuri si conotatii, imi creeaza dependenta.

Nu vi se pare aiurea?

Labels:

Ce s-a schimbat?

by Adrian On Feb 22, 2009 0 comments

Copilul: Cand voi creste mare, voi tine cont de greselile parintilor si voi incerca sa nu le fac la randul meu.


Studentul: Daca as fi profesor as da dovada de mai multa intelegere, stiind cata nedreptate am indurat in studentie.

Angajatul: Sa fiu eu in locul sefului, nu as uita de unde am pornit, si mi-as aminti ca am fost subaltern candva.

Dar pe parcurs ceva se schimba, iar negura vremii intuneca aceste afirmatii spuse candva cu incredere si tarie.

Sa fie de vina procesul de formare in aceleasi conditii, care conduce spre un stereotip? Sau poate povara responsabilitatii te impinge pe o cale batatorita si sigura, de teama sa nu gresesti? Sau puterea exemplului e atat de impresionanta incat raman intiparite anumite comportamente? Sau tocmai dorinta de razbunare pentru toate patimile trecutului ii face pe oameni sa foloseasca aceeasi moneda?

Nu stiu cum sta treaba, fiindca nu am ajuns in postura respectiva, si pana acum am gandit ca un copil/student/ angajat. Dar stau si ma intreb, oare ce mi-ar putea incatusa empatia?

Desigur, perspectivele se schimba si ceea ce priveai candva ca o nedreptate, in timp se poate transforma intr-o abordare cat se poate de naturala. 
Insa nu ma refer la chestii minore de genul: 'nu m-au lasat in club... ce, ei nu s-au distrat la varsta mea?' / 'nu ne-ar putea lasa sa colaboram acuma, ce-l costa sa nu ne bage in seama?' / 'cinci minute am intarziat, ce face atata caz?'

nu, ci...

Du-te la liceul X, profilul Y, ca nu stii tu inca ce e bine! / Tu mai ai inca de invatat, nu ma contrazice, pentru ca nu ai dreptate! / Lasa scuzele, ai terminat raportul acela de 147 de pagini de ieri pana astazi?

Si nu generalizez, dar in cazurile in care datele problemei de mai sus se potrivesc, oare ce s-a intamplat?

Labels:

Permis de reproducere

by Adrian On 0 comments

Voiam sa scriu asta la un moment dat, dar mi se parea nepotrivit, fiind, cred, perioadea sarbatorilor, dar uite ca acum mi-am amintit.

Si despre ce sa fie vorba, daca nu de o alta problema de moralitate... din nou, de parca as fi de la politia morala.

Intrebarea e in felul urmator: ce fel de om trebuie sa fii ca sa iti faci un copil si, dupa divort, sa ti se rupa de el?
Ok, adevarul e ca nu intotdeauna reuseste faza cu fericirea pana la adanci batraneti. Dar ruptura se produce intre el si ea, iar rodul relatiei de la un moment dat, chiar nu are nicio legatura cu finalul inainte de vreme al povestii.

Si atunci, oare, cel in cauza are impresia ca la batranete chiar i se va face cuiva mila si o sa il spele in momentele de neajutorare? Chiar crede ca lipsa lui de acum din viata copilului nu va avea rezultate in viitor si ca roadele pe care asteapta sa le culeaga vor intarzia sa apara? 
Cu ce obraz il va intalni peste 10 ani si cum va reusi sa isi justifice absenta? Mai mult, cum poate sa se odihneaca noaptea stiind ca ii lipseste ceva copilului sau?

De multe ori, cand aud de situatii ca aceasta, sau cand vad lucruri mult mai cutremuratoare la TV, stau si ma gandesc daca un viitor in care ar trebui sa indeplinesti anumite conditii ca sa poti participa la perpetuarea speciei, ar fi chiar atat de rau?!?

Labels:

Planuri de viitor

by Adrian On Feb 21, 2009 0 comments

Am auzit la radio acum vreo cateva saptamani melodia 'Voltaj - e si maine o zi', parca se numeste.

Dar nu titlul piesei e important, desi e foarte optimist el asa, de felul lui, ci o anume strofa:

"Si pun pariu ca ti-ai dorit candva
Ceva ce n-ai putut avea
Si te-ntrebai cum oare
Doar altii pot sa zboare
S-ajunga ei la steaua ta!"

Si m-a izbit asa brusc, si dintr-o data... exista oameni care chiar au planuri si vise, oameni care muncesc din greu sa si le realizeze. Si isi imagineaza ei ce pasi au de urmat, la ce porti au de batut, pe cine sa ia drept model, ce sfaturi sa asculte...

Si vin eu, si zic... m-am gandit sa fac ceva creativ... si de azi pe maine fac creatie publicitara.

Nu-i cam aiurea? Nu e usor dureros pentru cineva care viseaza de mic la o cariera in publicitate, care stie care-s cele mai tari agentii din tara, care urmareste participantii la festivaluri de advertising, care devoreaza mai multe pauze publicitare decat filme, sa vina cineva care acum 5 minute s-a gandit la asta si sa faca ceea ce el viseaza de o viata?

Apoi vin si zic... a, stai un pic, ca am invatat 6 ani ceva (ma rog, 4 ani si un pic)... ce-ar fi sa fac corporate banking... si jap! de azi pe maine asta fac.

Nu-i cam aiurea? Sa imi dau seama ca cineva, trecand zi de zi pe langa acea banca din centru isi zicea... "cand voi fi mare, vreau si eu sa fac asta..." Si face scoala cu pasiune, stiind din timp ce profil va alege. Si incepe in banca de jos, ca stagiar, merge pe operatiuni, mai departe pe retail, apoi un pic de IMM, si in final... corporate. Si altul care vede un anunt asa, intamplator pe mail, aplica si ii ia fata...

Stau si ma gandesc, maine-poimaine visul cui il voi mai trai, asa, peste noapte,
Sau chiar mai grav... cine imi traieste mie visul, daca eu il traiesc pe al altuia?

Da, recunosc am cazut in butoiul cu melancolie si imi vin tot felul de intrebari care mai de care mai ciudate, care de multe ori nu isi au rostul.

Dar totusi, inca nu am o planificare care sa fie mai indepartata de luna viitoare... si care sigur nu se incadreaza in categoria planuri de viitor.

Labels:

Intalnire de gradul III

by Adrian On Feb 1, 2009 8 comments

Ieri am avut intalnire de gradul 3 cu un var cu caracter dubios, un trecut intunecat, moralitate sora cu imoralitatea si vesnic cu o concentratie redusa de sange in alcool.


Anyway, nu mai vorbisem cu el de tare demult si eram curios cam ce ii poate capul. Rolul meu a fost sa ascult mai mult, intrucat limba ii era destul de sloboda incat sa tina un discurs de ore intregi presarat cu intrebari... retorice, la care oricum raspundea singur.

Printre nenumaratele amintiri din copilaria-i indepartata si "lectii de viata", varu' era un sustinator convins al poligamiei. (desi insurat si cu un copil)
Singurul sau argument de neclintit era ca omul e un animal iar instictele primare il conduc si doar cutumele societatii ne inoculeaza un comportament absolut impotriva naturii.

Sincer, nu am zis nimic. Am stat si m-am uitat la el si din cand in cand ma gandeam ce mai trebuie sa pun pe lista saptamanala de cumparaturi. (deh, fiecare cu ce-l doare)

Ajuns acasa, dupa aceasta socializare fortata, mi-a trecut prin minte argumentul sau. 
Chiar suntem animale? Chiar nu ne putem invinge pornirile primare?

Pai din copac am coborat... Nu prea mai vad oameni atarnati de crengi... Am trecut de stadiul asta, si chiar ne simtim bine la sol. 
Carne cruda nu consumam... Sau cel putin nu direct de la sursa, ci catusi de putin gatita... Poftele stomacului s-au rafinat destul de mult, am putea spune.
De omorat nu mai omoram strainii(vecinii) cand ne calca pe teritoriu (proprietate)... Ok, ii ironizam, ii distrugem psihic sau ii dam in judecata, dar nevoia primara de sange a disparut.
Tainele comunicarii le-am cam deslusit, si am renuntat la semne si la sunete monosilabice.
Apa si sapunul nu mai sunt un lux ci o necesitate, un standard minim de existenta.

Parerea mea e ca toate acestea (si poate altele la care nu m-am gandit) vin la pachet pe treapta de evolutie in care ne gasim. Iar a argumenta o trasatura prin "instinctele animalice care ne conduc" inseamna a nega toate celelalte nevoi si comportamente care ne caracterizeaza.

Labels: ,